Ioan Slavici - Alecsandri si Eminescu
de Ioan Slavici
Alecsandri era chiar mai mult decat poet: om nascut in ceas bun, pe care nimeni nu putea s-al vada fara ca sa prinda slabiciune de el si care, dupa intreaga lui infatisare, era si el insusi in toate clipele vietii lui multumit atat de felul sau de a fi, cat si de imprejurarile in care i-a fost dat sa-si petreaca viata.
Se apropia de sasezeci de ani cand am avut parte de multumirea de a-l cunoaste personal, si cu toate aceste nici pana in ziua de azi nu pot sa citesc, sa aud ori sa scriu vorba "flacau" fara ca sa-l vad stand in fata mea - om plin de viata si totdeauna voios, care se tine drept, isi poarta capul ridicat, calca usor si pastreaza in gesturi, in cautatura si in felul de a rosti vorbele toate semnele tineretelor neistovite.
Mai avea pe langa aceste si distinctiunea omului crescut si trait in mijlocul unei lumi deprinse a pastra pana in cele mai mici amanunte formele bunei-cuviinte. Inzestrat cu o cultura intinsa, umblat mult prin lume, fost ministru si in mai multe randuri reprezentant la Paris al tarii, prieten bun al celor mai de seama dintre contimporanii sai, precum si al Elenei-doamnei si al Elisabetei-reginei, el era om in adevar superior si fara ca sa mai fie si poet, si te incanta si prin rara bogatie a personalitatii sale.
Pentru viata noastra indeosebi el n-a fost numai poet, care da din prisos, ci totodata si indrumator spre cele bune.
Desi om cu educatiune franceza, el este cel dintai care si-a dat cu tot dinadinsul seama ca noi din viata sufleteasca a poporului roman avem sa ne luam in lucrarea noastra literara inspiratiunea. Dupa intoarcerea sa din strainatate, a facut deci calatorii prin muntii Moldovei si a adunat balade, legende, doine si chiote, pe care le-a luat drept modele si in urma le-a publicat drept contributie pentru azilul infiintat de Elena-doamna, muma copiilor "gasiti".
De aceea aproape toate poeziile lui sunt scrise fie in versul poporal ori in versul baladei, simplu ori indoit, mai rar in alexandrini. Indeosebi in ceea ce priveste forma el a fost insa pana la sfarsitul vietii sale in continua dezvoltare, si cele mai desavarsite in forma sunt fara indoiala cele din urma dintre poeziile lui.Una din cele mai caracteristice poezii ale lui Alecsandri este Sentinele romana, un poem epic plin de avant si de hiperbole indraznete. Citindu-l, si mai ales recitindu-l, ramai incantat si cuprins de un fel de betie, incat nu-ti mai dai seama de neajunsurile formei.
Poemul incepe cu versurile:
"Din varful Carpatilor,
Din desimea brazilor
Rapezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei"
Chiar primul vers nu e in adevar vers, caci ritmul e siluit: silaba a doua, care ar trebui sa n-aiba, are, iar a treia, care ar trebui sa aiba, n-are accent.
De asemenea, prima rima (Carpatilor-brazilor) e comuna, iar a doua (mei-sprintenei) e siluita.
Imaginea e cu desavarsire confuza. Acela care se uita din "varful" Carpatilor vede, ce-i drept, departe, dar acela care se afla in "desimea" brazilor nu vede decat cei mai apropiati dintre brazi.
Nu putem apoi sa ne dam seama daca ochii sunt "rapaziti" cum se repezesc doi vulturi ori cum doi vulturi ii rapezesc pe ai lor.
Mai e, in sfarsit, lucru greu sa-i dam vulturului atributul sprinten, ba chiar "sprintenel", ca sa iasa la plural rima pentru "mei".
Poemul e cu toate acestea nu numai adevarata, ci si frumoasa poezie.
Tot asa frumoase si din ce in ce mai desavarsite in forma sunt Dumbrava rosie, Dan, capitan de plai, Balcanul si Carpatul, Sergentul, POhod na Sybir si altele, insa nu deopotriva cu pastelurile, cum sunt intre altele:
"Vine de la munte
Iarna la campie
Scuturand din poale
Zile de urgie.
Vie!
Eu la foc imi fac
Zile dupa plac
Si cu al meu oaspe,
Dulcea primavara,
Radem de furtuna
Care urla-afara".
Eminescu, admirator al lui V. Alecsandri, scrisese Epigonii dupa ce citise Sentinela romana si s-a intamplat un lucru care multora li va fi parand firesc.
Vasile Alecsandri era adeca de treizeci de ani cand s-a nascut Eminescu si cu toate acestea nu-l socotea pe acesta drept "epigon" si s-ar putea zice ca inraurirea lui Alecsandri asupra lui Eminescu a fost mai putin hotaratoare decat a lui Eminescu asupra lui Alecsandri.
Una din cele mai frumoase insusiri ale lui Alecsandri era slabiciunea pe care o avea pentru scriitorii mai tineri si mai ales pentru Eminescu, pe care-l socotea mai presus de sine in ceea ce privetse cultura generala si pregatirea tehnica. Cand cu serbarea de la Putna (1870), noi am staruit ca Eminescu sa scrie un imn, care urma sa fie cantat de corpul seminaristilor la mormantul lui Stefan cel Mare. Eminescu n-a voit. A rugat pe Alecsandri sa ne scrie imnul, iar acesta nu numai ca ni-a trimis doua imnuri, ci ne-a mai scirs, imbarbatandu-ne in lucrarea noastra.
Mare mi-a fost deci bucuria cand am primit la Putna vestea ca in delegatiunea trimisa de la Iasi sa ia parte la serbare se afla si Alecsandri.
Si de asta data a iesit la iveala o insusire caracteristica a lui Alecsandri.
Desi poet plin de avant, el in viata pratica era om foarte cumpanit, care niciodata nu se avanta. A plecat, ce-i drept, la Putna dimpreuna cu ceilalti delegati, dar pe drum i s-a spus ca tinerii de la Iasi si cei de la Bucuresti au sa faca in timpul serbarii manifestatiuni, pe care el le socotea compromitatoare; s-a despartit deci la Hadikfalva de delegatiune si a urmat drumul spre Cernauti.
Abia dupa ce s-a intors din strainatate (1874), la seratele literare ale "Junimii", mai intai la Iasi, apoi la Bucuresti, a ajuns Eminescu sa se apropie de Alecsandri.
"Junimea" isi stabilise axioma ca itnra cine vrea si ramane cine poate. Erau multi cei ce intrau, dar putini erau in stare sa tina pept cu puhoiul criticei.
Cand vorba era de Alecsandri, lucrurile se petreceau altfel. El avea pe langa vaza omului politic si autoritatea scriitorului care savarsise o lucrare de patruzeci de ani, si ziua cand el lua parte la serata era sarbatoare. Asupra lui nu se revarsa deci puhoiul criticei, si cat pentru el se putea zice ca nu numai intra, ci si ramane daca vrea. Operele lui erau frumoase fiecare in felul ei si nu prea li se facea nici critica ce ar fi putut sa li se face. Si-o facea insa de obicei el insusi. Daca mai nainte nu-si daduse si nici nu avea nevoie sa-si deie, isi dadea acum silinta s-asi desavarseasca si forma, si in lucrarea literara a lui seratele "Junimii" au fost hotaratoare.
Aceasta mai ales dupa ce Eminescu si Caragiale luau si ei parte la serate.
Citind, Alecsandri se uita din cand in cand mai la unul, mai la altul, de cele mai multe ori la Emienscu - parc-ar fi voit sa zica: "Dar tu ce zici?"
- De! - zicea fie Eminescu, fie Caragiale - prea e frumoasa! Pacat ar fi sa nu i se faca si putinele corecturi de care e nevoie pentru ca sa fie deplin frumoasa.
Nu era nici acum vorba de critica, ci de discutiuni pentru toti placute, prin care se dumirea fiecare in felul lui, un fel de colaborare pentru desavarsirea operelor viitoare.
Alta data discutiunea sa urma asupra celor citite de Eminescu ori de vreun altul, si totdeauna parerea de rau era nu numai obsteasca, ci totodata, si viua cand ceasornicul din perete ii vestea pe cei de fata ca miezul noptii a trecut.
Mai avea apoi "Junimea" si axioma ca anecdota primeaza. Orisicat de aprinse si de interesante ar fi fost discutiunile, ele erau intrerupte indata ce vreunul dintre cei de fata aveau vreo anecdota de spus. Toate se puteau ierta, dar anecdota nu putea sa fie amanata nici de azi pe maine, nici de acum pe mai tarziu. Iar intre junimisti erau cativa care aveau sacul cu minciuni intotdeauna plin si erau mari maestri in ale povestirii. Intre acestia era si Alecsandri si Caragiali, Eminescu mai putin, dar era o adevarata placere sa-l vezi razand.
Cand era deci vorba de plecare, se porneau anecdotele, unul una, altul alta, si cellat iar alta, incat se intampla cateodata ca zorile zilei ii prindeau cu palariile in mana, gata de plecare.
Erau tot oameni care se desparteau cu anevoia, caci tineau unii la altii si tineau unii la altii pentru ca lucrau cu toata inima in vederea aceluiasi scop, tuturora scump, luminarea neamului romanesc si indrumarea lui spre toate cele bune.
Asa era atunci.
Azi, cand se implinesc o suta de ani de la nasterea lui Vasile Alecsandri, o fi mai bine, o fi mai rau, dar ne da mereu branci gandul ca oameni cum a fost el numai rar de tot se nasc si ca avea Eminescu cuvinte de a scrie Epigonii.
Ori se vede ca nu nasterea e hotaratoare in ceea ce priveste rostul omului in trecerea lui prin lumea aceasta, ci societatea isi scoate din cei nascuti oamenii de care in imprejurarile date are trebuinta. A scos odata oameni ca Vasile Alecsandri si ca Mihail Kogalniceanu, ca A. Odobescu si ca T. Maiorescu, ca M. Eminescu si ca I.L.Caragiali mai tarziu a scos oamenii de care are nevoie in zilele de astazi. O fi scos si oameni care duc mai departe lucrarea lui Vasile Alecsandri si a lui Eminescu; daca i-a scos insa, se vede ca n-au iesit inca la iveala.
Ioan Slavici - Alecsandri si Eminescu
Aceasta pagina a fost accesata de 1689 ori.
