Eminescu in politica
de Ioan Slavici
D-l A. Vlahuta a publicat, sunt acum cateva saptamani, un articol, care porneste din gandul ca Eminescu "n-a intrat el de bunavoie, in razboiul politic, ci prietenii si impregiurarile l-au tras". Gandul acesta e un samn neindoios ca nu l-a cunoscut d-l Vlahuta pe Eminescu cand traia si nu si-a dat silinta sa-l inteleaga nici dupa ce a murit. Se vede insa ca sunt oameni care pun temei pe spusa d-lui ... Vlahuta, caci Luceafarul din Sibiu a crezut de cuviinta sa reproduca pentru luminarea cititorilor sai articolul d-lui Vlahuta - fara ca sa-si deie seama ca-l prezenta pe Eminescu drept un fel de simbrias al condeiului, ceea ce nici n-a fost, nici nu putea sa fie.
Noi, care nu numai dupa "metodele manuscriselor lui" il stim pe Eminescu, ni-l aducem aminte ca om care nu se lasa sa fie "tras" ori "impins", ci umbla totdeauna de capul lui.
Inca la varsta de douazeci de ani, cand se afla in primul an la Viena, el scria si indemna pe altii sa scrie articole politice, pe care nu le platea nimeni, avea convingeri bine intemeiate in toate cestiunile politice, se unea numai cu oameni care-i imparteau vederile si nu era dus de nimeni, ci tinea sa duca pe altii.
Asa-l stim noi cei ce am lucrat impreuna cu dansul.
"Fost-a Eminescu partizan al acelor clase vechi, romanesti pentru ca a fost nationalist ori a fost nationalist pentru ca a fost partizan al acelor clase?" se inreaba un alt scrutator, d-l G. Ibraileanu.
Asa ori asa, nu mai incape nici o indoiala ca el era partizan convins si sincer al "acelor clase vechi", pe care le-a sustinut in coloanele ziarului Timpul, nu tras de "prieteni si de imprejurari", ci din propriul sau indemn. Dac-ar fi fost om cu oarecare dare de mana, el si-ar fi jertfit averea ca sa publice ziare si carti pentru sustinerea "acelor clase vechi".
Nu era cu toate acestea nici aristocrat, nici nationalist in itnelesul comun al cuvantului.
La el toate porneau din cea mai curata iubire de oameni.
Ii punea sus in gandul sau pe nemti, care le dadusera maselor mari o buna si sanatoasa indrumare in viata comunala, in cea morala si-n cea economica si scazusera prin aceasta syferintele omenesti. Ii erau deci urgisiti maghiarii, care, nesatiosi, asupreau pe altii si sporeau suferintele omenesti. Pentru acelasi cuvant ii erau urgisiti evreii, "grecoteii cu nas subtire", "bulgaroii cu ceafa groasa", dar si cei mai neosi romani, care cautau "traiul bun pe nemuncite". Avand inima deschisa pentru suferintele orisicui, el se uita totdeauna cu un fel de groaza impregiurul sau, caci pretutindenea ii ieseau in cale oameni nedreptatiti si chinuiti de semenii lor.
Alinarea si mantuirea nu putea in gandul lui sa vie decat de la "clasele vechi", care sunt in primul rand itneresate ca lucrurile sa mearga bine in tara, au traditiuni in ceea ce priveste purtarea de grija pentru bunul mers al vietii comune, pot sa se pregateasca in toata largimea pentru implinirea menirii lor firesti si nu au nevoie sa-si mistuie puterile in lupta cu greutatile vietii zilnice.
Nu va fi avut, poate, dreptate, dar asa vedea el lucrurile, si "boier" era pentur dansul un om care-si petrece viata ostanind pentur binele tuturora. De aceea "trase cu patima de pe meterezele Timpului in randurile fratilor lui de la Romanul, dar pentru toate comorile din lumea aceasta n-ar fi tras si de pe meterezele Romanului in randurile fratilor de la Timpul".
Dar se va zice ca nu erau boierii cum dupa parerea lui trebuiau sa fie, si multi ditnre dansii isi petreceau viata in flecarii ori in desfrau, se indoteau cu evrei, cu "grecotei" ori cu "bulgaroi" si numai putini mai staruiau asupra bunelor traditiuni ale familiilor lui. Eminescu avea si barbatia de a infrunta raul, si de pe meterezele Timpului el tragea cu aceeasi patima si-n aceia dinte contimporanii sai, care nu erau vrednici sa fie socotiti in rand cu "boierii", caci el nu cauza unui partid o sustinea, ci pentru binele obstesc se lupta si le era recunoscator celo9r ce-i dedeau putinta de a face aceasta.
Dar a savarsit si munca de salahor, si d-l A. Vlahuta citeaza dintr-o scrisoare vorbele:
"Astept telegramele Havas, ca sa scriu iar, sa scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormant si n-as fi mai ajuns sa traiesc".
Cati sunt intre noi, care-n clipe de amaraciune n-au scris ori n-au rostit, cel putin, asemenea vorbe?
Iar clipe de amaraciune avea Eminescu in fiecare zi - nu pentru ca era muncit de gandul ca in zadar ii este munca.,
Ce era adeca Timpul acela, in a carui redactiune se mistuia Eminescu?
Lucram intr-un timp in redactiune Eminescu, Caragiale si eu, care aveam si administratiunea.
Fondatiune nu avea ziarul. Din vanzarea cu numarul iesea putin. Abonamentele n-aduceau destul. Ceea ce lipsea se aduna din cotizatiuni. Azi unul, insa, mane altul dintre cotizatori se simtea jignit de vreun articol publicat in ziar si ori venea cu o falca-n cer, cu alta-n pamant la redactiune, ori refuza cotizatiunea. Era dar "criza" in fiecare zi, harta necurmata si nu puteam niciodata sa stiu cans si cat pot sa achit din onorare, nici daca mai poate ori nu ziarul sa mearga inainte.
Mai bine n-a fost nici dupa ce Caragiale si eu am plecat, si Eminescu, mai staruitor, a ramas singur.
Ceea ce l-a tinut la Timpul n-au fost niciodata "prieteniile si impregiurarile", ci nestramutata lui convingere ca muncind acolo savarseste o fapta buna, si dorinta de a combate multele rele care se iveau in fiecare zi impregiurul lui.
N-a fost Eminescu numai poet, ci totodata si om in cel mai bun inteles al cuvantului, un neobosit luptator pentur binele obstesc.
Minerva, II, 1909, NR. 362, 15 DECEMBRIE
Eminescu in politica
Aceasta pagina a fost accesata de 1479 ori.
