Pesimismul lui Eminescu
de Ioan Slavici
E de mult acum de cand a murit, dar am fost, el si eu, buni prieteni si tot mai mi-e inca greu sa vorbesc in fata tuturora despre el.
"Nu e - zicea el adeseori - nimeni dator sa scrie poezii; nu are dar nimeni dreptul de a scrie poezii proaste".
Desi de mult rostite, vorbele aceste imi suna in ureche cand ma gandesc la Eminescu, si nu m-as incumeta nici acum sa scriu despre el daca nu m-as simti dator s-o fac aceasta, iar datoria omul si-o face cum poate, bine, rau, cum il iarta timpul si dispozitiunile momentane.
Prea s-a vorbit mult despre viata si despre putinele lui scrieri, si intre cei ce au vorbit prea sint multi care ori ca nu l-au cunoscut, ori ca n-au fost in stare sa-l inteleaga. Astfel am ajuns incetul cu incetul sa stam la indoiala chiar si noi cei ce-l stim si ni-l reamintim dupa fiinta lui cea adevarata si sa ne intrebam daca nu cumva e gresita imaginea ce ne-am facut despre el.
Eu, bunaoara, am petrecut cele mai frumoase zile din tineretele mele stand de vorba cu dansul si nu pot sa mi-l reamintesc decat razand cu o seninatate copilareasca.
In toamna anului 1869, cand ne-am intalnit la Viena, el era tanar de vreo douazeci de ani, om plin de vigoare trupeasca, pornit spre viata avantata, totdeauna voios si iubit In toamna anului 1869, cand ne-am intalnit la Viena, el era tanar de vreo douazeci de ani, om plin de vigoare trupeasca, pornit spre viata avantata, totdeauna voios si iubit de toti cei ce-l stiau, pentru inima lui deschisa si pentru firea lui duioasa. Oameni tineri eram cu totii, dar nici unul dintre noi nu se socotea deopotriva cu dansul in ceea ce priveste iubirea de oameni si avantul national si toti ne bucuram cand puteam sa ne petrecem timpul stand de vorba cu el.
Era foarte destept si stia foarte multa carte; eu indeosebi insa nu l-am iubit nici pentru desteptaciunea lui, nici pentru stiinta lui de carte, ci pentru ca nu am cunoscut in viata mea om atat de fericit ca dansul si ma simteam si eu fericit cand stateam numai noi doi impreuna. Buna, rea, cum o fi lumea in care traim, oglindida in capul lui Eminescu, era cea mai frumoasa din lumile care sunt cu putinta, si era peste putinta sa nu-l iubesti pe om cand il vedeai ca dansul si sa nu treci cu inima usoara peste toate mizeriile vietii cand el isi arata nimicnicia lor.
Asa era Eminescu atunci si tot asa a ramas pana in primavara anului 1884, cand caile noastre s-au despartit. Pe el nici varsta, nici nevoile vietii, nici mediul social n-au putut sa-l schimbe si n-are sa-l schimbe nici moartea.
Stirea despre incetarea lui din viata a produs o durere adanca in toate inimile, fiindca multimea are bun-simt si-si dedea seama ca mult a iubit-o omul a caruia viata s-a stins si mult s-a zbuciumat biciuind pe cei prosti si pe cei misei.
Nu putea dar sa nu fie dainuitor cultul acesta, si pentru noi, prietenii raposatului, era o cestiune de pietate sa nu ne pierdem rabdarea cand vedeam ca se ridica pe ici, pe colo cate un om mititel care-si da silinta sa dovedeasca ca Eminescu e unul din cei mai urgisiti pesimisti si le dadeau tinerilor sfatul parintesc de a se feri de el, ca nu cumva sa le strice mintile si sa le invenineze inimile.
Acum de cand insa s-a ivit si intre oamenii mari unul care a pornit pe calea batuta de cei mici.
Laietii se-ncaiera adeseori si se-ntampla cateodata-n asemenea incaierari ca tiganul, neavand altceva la indemana, isi ia copilasul de picioare si loveste cu el.
Cam asa face si d-l G. Panu, binecunoscutul publicist, intr-unul din numerii foii Saptamana.
Voind sa loveasca in junimistii cu care iar s-a stricat, il ia pe Eminescu drept arma de atac, pe care si-o ascute dupa plac.
Il inteleg pe d-l G. Panu, caci pot sa-l socotesc in randul oamenilor carora li se cuvien sa-si aleaga in toata libertatea armele de lupta, azi una, mane alta, dupa cum isi schimba adversarii.
Am stat insa pe ganduri cand am vazut ca d-l B. P. Hasdeu calca in urmele d-lui G. Panu.
Oamenii ca d-l B. P. Hasdeu dispun totdeauna de un arsenal mare, isi aleg armele cu multa chibzuinta, dau la o parte pe cele tocite si tin sa-si pastreze in toate imprejurarile decorul originalitatii.
E invederat ca la serbarea de la 13 ianuarie a.c., d-l B. P. Hasdeu n-a putut sa rosteasca discursul festiv si fara ca sa scoata la iveala meritele literare ale d-lui T. Maiorescu. Proba e fapta.
Sunt insa de parere ca pe Eminescu tot ar fi putut sa-l lase mort cu mortii.
Imi intemeiez parerea aceasta pe trei cuvinte deopotriva de puternice: unul e ca, vorbind despre Eminescu, a produs un efect, pe care nu putea sa-l intentioneze; altul e ca, puind pe Eminescu in rand cu pesimistii, s-a pus pe sine insusi in rand cu cei ce nu sunt in stare sa-si deie seama despre ceea ce zic; al treilea e ca, luand pe Eliad Radulescu drept "tata", nu putea sa-l ieie pe Eminescu decat ca "fiu" si nu-i ramanea decat sa tata daca nu voia s-o faca aceasta.
Nu ma indoiesc catusi de putin, ca d-l B. P. Hasdeu ne bucura in toata sinceritatea cand vreo putere noua se iveste in toiul vietii noastre literare. Simtamantul acesta nu e individual, ci omenesc. Il avem cu totii, si deosebirea de la individ la individ, e numai ca la unii el e mai activ, iar la altii mai platonic.
S-au bucurat dar si Junimistii cand Eminescu s-a ivit in toiul vietii noastre literare, iar bucuria aceasta n-a ramas platonica; l-au incurajat pe scriitor, l-au imbratisat si l-au sprijinit ca nimeni si ca pe nimeni, fiindca l-au iubit cum numai dansii il iubeau si nimeni nu avea nevoie de atata sprijinire ca dansul.
Om care traieste numai cu sufletul, Emienscu nu stia ce este purtarea de grija pentru sine insusi. Cand se aseza la masa lui "de brad", cand se pierdea in lectura ori cand se infigea in vreo discutiune, el nu mai simtea trebuintele care nje zbuciuma pe noi ceilalti si ne fac robi ai imprejurarilor, sta zile intregi nemancat si nedormit, scapat de orisice pofta, ferit de orisice grija. Asa nu putea sa traiasca omul acela si trebuia sa fie cineva care primeste sarcina purtarii de grija pentru el, iara sarcina aceasta a lutat-o de bunavoie tocmai d-l T. Maiorescu, pe care d-l B. P. Hasdeu voieste sa-l stie certat.
Eminescu a fost copilul rasfatat nu numai al junimistilor, ci al tuturor celor ce-l cunosteau mai de aproape si e peste putinta sa nu ma induiosez cand imi aduc aminte de dragostea cu care raposatul Alexandru Stirbei ori batranul Lascar Catargiu il imbratisau pe tanarul adeseori jerpelit care nu vorbea nici cu dansii altfel de cum vorbea cu mine si cum il distingeau in toate imprejurarile.
Om constiincios, onest, neobosit si multstiutor, Eminescu ar fi putut sa ocupe cele mai inalte pozitiuni in viata noastra comuna, dar el nu a voit si n-a voit pentur ca era constiincios si se cunostea insusi pe sine.
Nu pot sa-mi inchipuiesc nimic ce s-ar fi putut face si nu s-a facut spre a-l asigura lui Eminescu bunult rai si putinta lucrarii tihnite. Insarcinari publice primea numai daca ele se potriveau cu inclinarile lui si numai cata vreme ele nu-l jigneau in libertatea lui. Gandul vreunei subventiuni era pentru el o insulta grava. Daca azi avea berechet, mane ori poimane iar ajungea in stramtorare; isi cumpara carti, se pierdea-n citirea lor si apoi le vindea cu preturi de nimic. Un singur lucru mai ramanea; sa-l ieie cineva si sa-l tie. Si lucrurl acesta s-a facut; d-l T. Maiorescu l-a primit ca prieten la casa sa, unde s-a dat toata largimea si tigna de care avea trebuinta. Peste vreo zece zile el a plecat.
Intreb acum: noi romanii care traim azi avem oare sa ne plangem pentru ca junimistii si-au dat astfel silinta de a-i asigura lui Eminescu tigna lucrarii?
Indeosebi noi, pruetenii si admiratorii lui, multi, putini cati suntem, nu suntem oare datori sa marturisim adevarul cand altii il pun la indoiala si sa multumim pentru mangaierea sufleteasca pe care o avem aducandu-ne aminte de dragostea cu care el a fost imbratisat?
Vorbind de serbarea de la 13 ianuarie a.c. despre Eminescu, d-l B. P. Hasdeu nu a produs efectul pe care-l intentiona, caci al nostru al tuturora este Eminescu; nu rau, ci bine si frumos este sa porti grija de aceia cari "pierduti in ganduri sfinte", nu sunt in stare sa poatre de grija de ei insisi, si d-l T. Maiorescu nu s-a coborat, ci s-a ridicat in gandul auditorilor.
Vor fi avand si junimistii pacate, caci pacate avem cu totii, dar slabiciunea lor de a imbratisa puterile tinere si de a le indemna la lucrare nu e pacat, si multi imi vor da dreptate daca voi zice ca bine ar fi sa aiba si altii slabiciunea aceasta.
Si e cestiune de dibacie dialectica sa nu scoti in adversar la iveala slabiciuni care foarte usor pot sa fie luate drept virtuti.
Dar junimistii au imbratisat pe Eminescu si l-au rasfatat pentru ca sa poata abuza de talentele lui!
Daca e adevarat lucrul acesta, d-l B. P. Hasdeu i-a ridicat si mai sus pe junimisti, caci lucru in adevar mare e sa poti abuza de un om ca Eminescu si sa faci ceea ce vrei tu din el.
As intelege ca Junimistii, impintentati de un exagerat amor propriu, sa zica: "Pe Eminescu noi l-am format, noi l-am creat, noi l-am facut, noi l-am determinat in intreaga lui lucrare; fara de noi el ar fi fost cu totul altul ori s-ar fi pierdut".
Nu ma indoiesc ca, daca ei ar vorbi asa, d-l Hasdeu - marele maestru al dialecticei, le-ar raspunde: "Nu, domnilor mei, atata superioritate morala si intelectuala voi nu aveti. Eminescu a fost unul dintre oamenii cari raman in toate imprejurarile ei insisi si nu atarna de asa-numitul mediu ambiant al sociologilor; voi nu ati putut nici sa-l stricati, nici mai ales sa-l dregeti".
Deoarece insa junimistii nu au pretentiunea de a-l fi creat pe Eminescu, d-l B. P. Hasdeu admite ca ei au fost in stare sa-l strice si l-au si stricat.
Sa ne dam seama daca lucrul acesta e ori nu adevarat.
Cum ar fi putut cineva sa abuzeze de Mihai Eminescu?
E un abuz sa profiti de stramtorarile unui om cu mari destoinicii spre a-l determina sa faca ceea ce el insusi nu vrea ori ceea ce nu se potriveste cu firea lui.
Asemenea abuzuri s-au facut in trecut si se fac si astazi.
E invederat ca, numai lucrand cu toata inima si numai facand ceea ce se ptoriveste cu firea lui, omul cu vocatiune determinata poate sa deie ceea ce e mai bun in el. Au fost cu toate aceste si sunt si astazi oameni, altfel bine porniti, care-si inchipuiesc ca fac un lucru bun determinand dupa impulsurile lor momentane lucrarea celor ce numai lasati in voile lor pot sa lucreze.
Tot atat de invederat e insa ca numai de nevoie face omul ceva ce nu se potriveste cu firea lui.
Stau dar si ma intreb care sunt stramtorarile de care ar fi putut sa profite cineva spre a-l determina pe Eminescu sa faca ceea ce el insusi nu voia?
N-avea omul nici nevasta, nici copii, nici casa si masa, nici muma vaduva pe care era dator s-o tie, nici vreo sora pe care trebuia s-o inzestreze; era el singur si nu tinea deloc nici sa manance, nici sa beie, nici sa se imbrace bine, nici sa aiba largime si comoditate la el acasa, nici sa intretie relatiuni, nici sa umble la petreceri, nici sa calatoreasca.
As vrea sa stiu de unde ai fi putut sa-l apuci pe omul acesta ca sa-l scoti din ale lui si sa-l faci sa intre si el, cum intram noi ceilalti, in jug.
Dar sa-l lasam pe om si sa-i examinam faptele.
Temelia vietii sufletesti a lui Eminescu era simtamantul ca Dumnezeu l-a facut pe om cu desavarsire bun si ca buni se nasc toti oamenii. Numai nevoile vietii ii fac pe oameni rai; numai lupta pentur existenta ii indarjeste; numai frecandu-se mereu unii de altii se inhainesc. Fericiti si buni sunt doar copiii si fericita e societatea in copilaria ei, cand oamenii au putine trebuinte, deci si putine nevoi, si astfel pot sa-si petreaca viata fara ca sa se-ndarjeasca, fara ca sa se-nhaiteze, iubindu-se unii pe altii dupa porunca firii omenesti, care nu ne iarta sa nu simtim durerea ivita in inimile altora.
Nu e poate adevarat lucrul acesta, dar e mai presus de toata indoaila ca acela care-l crede si-l marturisestenu poate sa fie un om rau si ca d-l B. P. Hasdeu nu i-ar defaima pe junimisti, daca le-ar zice: "Voi l-ati facut sa simta asa!"
Isi inchipuia deci Eminescu ca odinioara, cand traia Mircea cel Batran, Alexandru cel Bun ori Stefan cel Mare, oamenii, strabunii nostri, aveau putine trebuinte si astfel se iubeau intre dansii si traiau in fericita simplitate., De aceea el isi infatisa plin de o ademenitoare lumina trecutul, altfel destul de intunecat, al neamului nostru.
Se poate ca n-avea dreptate, dar lucru urat nu e sa vezi frumos trecutul neamului tau si sa te simti mangaiat cand privesti spre el.
Vedea apoi Eminescu ca masele mari ale poporului roman sunt si astazi oamenii rabdatori, care se multumesc fiecare cu putin, se iubesc intre dansii si ar putea sa fie foarte fericiti daca altii n-ar voi sa-i fericeasca. De aceea adeseori era ispitit sa zica: "Civilizatiune, coruptiune, mizeri!".
Se-nsela, poate, dar nu e pacat sa socotesti pe altii mai buni de cum in adevar sunt si sa iubesti pe cei ce sufar si rabda indelungat.
Multe dureri sunt - a zis el - si putine placeri.
Da, sunt multe durerile si putine placerile pe care omul stapan in toate clipele vietii sale de iubirea de oameni le simte cand vede cum cei inraiti se unesc intre dansii si pun umar la umar ca sa le faca celor inca buni nesuferita viata si sa-i inraiasca si pe ei.
Poate ca d-l G. Panu sa vaza in exprimarea acestei dureri "ura" lui Eminescu; oamenilor ca d-l B. P. Hasdeu insa nu le este iertat sa vada in ea decat masura iubirii lui.
El era oterit; pe el nu-l durea nimic, caci, simtind durerile celor slabi, nu le mai simtea pe ale sale.
Numai oamenilor de rand poate sa le treaca prin minte gandul de a cauta in scrierile lui Eminescu oglindirea vietii lui individuale; oamenii de seama lui stiu ca durerile lui erau durerile tuturora si placerile lui - placerile tuturora.
Si putine sunt, in adevar, placerile de care el a putut sa aiba parte in viata lui.
El avea cuvinte sa cheme pe Tepes-voda si sa-l roage ca sa faca intr-o parte o temnita, iar intr-alta o casa de nebuni si sa-i indesuie pe unii ici, pe altii colo.
Nu ma bate gandul sa ma fac judecator al societatii in care traiesc, caci omului nevoias nu-i ramane decat sa se retraga intr-un colt si sa taca; e insa mai presus de toata indoiala ca, atunci cand traia dansul, erau in tara aceasta destui oameni si pentru temnita si pentru casa de nebuni.
Erau atunci multi oameni care cheltuiau fiecare in cate un singur chef mai mult decat pot sa agoniseasca sute de altii muncind timp de un an de zile. Erau oameni care mancau la o singura masa mai mult decat mancau o mie de altii intr-o saptamana. Erau oameni care risipeau cu cai, cu caini, cu femei si cu alte lucruri galante mai mult decat era destul spre a hrani un intreg colt de tara. Erau oameni care-si faceau din nimic averi mari, si oameni care ocupau tre-patru functiuni cu belsug atribuite ... Dar acestea sunt banalitati, pe care toti le stim si mai stim si multe altele care nici ca s-ar putea spune in auzul tuturora.
Intrat in asemenea societate, omul sarac nu putea sa-si pastreze independenta si curatenia inimii, caci prea erau mari exigentele celorlalti, si prin munca onesta nicairi nu se poate agonisi atat cat trebuie sa risipesti pentru ca sa nu fii luat in bataie de joc. Nu ii ramanea deci lui Eminescu decat sa faca si el ce vor mai fi facand si altii: sa traiasca in smerita retragere.
El n-a facut lucrul acesta, caci el se gandea mai mult la ceea ce are sa fie decat la ceea ce este.
Era peste putinta ca cei ce nu agonisesc sa risipeasca mereu fara ca mai curand ori mai tarziu sa urmeze o criza morala si economica; el se zbuciuma dar ca sa-i destepte din vreme pe cei buni si sa-i inteteasca la reactiune.
Se poate ca el n-a avut dreptate si ca criza de care se temea el n-are sa fie niciodata; silintele de a pregati lumea pentru infruntarea unei primejdii pot insa sa fie ridicole daca primejdia e inchipuita numai, dar condamnabile nu sunt nici chiar in cazul acesta.
Si poate ca tot n-a fost numai inchipuita primejdia crizei morale si economice.
Stiindu-le aceste, nu ma iarta firea sa cred ca d-l B. P. Hasdeu isi spune adevaratul gand cand zice ca pe Eminescu "Junimistii l-au comis si ca Eminescu e un pesimist imbibat de aberatiunile lui Schopenhaeur".
Durerea de a fi pe care Eminescu o reproduce in multe din scirerile lui nu e nimic mai putin decat pesimism.
E destul sa fii om care nu si-a perdut inca bunul-simt firesc, pentru ca sa fii patruns de durerea aceasta, caci orisiunde te uiti vezi numai lucruri care nu sunt cum ele ar trebui sa fie, si dureroasa e pentru om orisice nepotrivire.
Cea mai covarsitoare din toate durerile e insa aceea care-l cuprinde pe om cand isi da seama ca nu e nici el insusi cum ar trebui sa fie si ca zadarnice ii sunt silintele de a se desavarsi pe sine insusi. E oare intre noi vreunul care n-a simtit durerea aceasta niciodata? E vreunul care niciodata, m-a fost strivit de constiinta propriei sale nemernicii? Este vreun om vietuitor care nu s-a socotit niciodata pe sine insusi numai drept un fel de pocitura de om si n-a voit sa se imbarbateze ca sa se faca om adevarat?
Cu cat mai curata iti este inima si cat mai mult ti se lumineaza mintea, cu atat mai deslusit iti dai seama despre rostul propriei tale fiinti si cu atat mai des esti cuprins de durerea aceasta pe care numai desfraul poate s-o inabuse.
Simtit-am si noi ceilalti durerea aceasta, dar n-am exprimat-o ca dansul, pentru ca n-am simtit-o ca dansul si nu aveam in inimile noastre iubirea lui.
"Putrede sunt - zicea el - toate imprejurul meu; toate se destrama; toate au pornit spre peire".
Nu mai era familia ceea ce in gandul lui trebuia sa fie; sotul nu mai era sot adevarat; sotia nu mai era sotie adevarata; parintii nu mai erau parinti adevarati; copiii isi luau parintii in bataie de joc; fratii se mancau intre dansii; erau zguduite temeliile vietii morale, si pe cand unii savarseau miseliile fara ca sa se mai rusineze, altii le tolerau, rusinandu-se ca n-au incotro.
Nu vorbesc de cele ce se petrec astazi, dar atunci asa era.
Le-am vazut si noi toate, dar, oameni mai cu minte decat dansul, ori ne-am impacat cu gandul ca altfel nu se poate si ne-am straduit pe cat ne-a fost cu putinta, ori ne-am tras deznadajduiti la o parte.
E oare vinovat el, care a recunoscat ca putreda e numai coaja subtire, "patura superpusa", si a dat tot ceea ce era mai bun in sufletul lui ca sa desptepte pe cei cazuti in amorteala, sa imbarbateze pe cei descurajati si sa-si deie partea pentru indrumarea spre o mai sanatoasa desfasurare a societatii noastre?!
Sunt abia cativa ani de cand a murit Eminescu, nu se cuvine inca sa vorbim despre dansul si as zice sa-l lasam sa se odihneasca in pace sub pamantul plin de balarii.
D-l B. P. Hasdeu a zis la 13 ianuarie a.c. ca d-sa e cioclu, dar cioclu care dezgroapa gloriile trecutului nostru.
Asa este, zic si eu, si acesta e singurul cuvant pentur care trebuie sa vorbeasca si despre Eminescu in ziua cand Academia Romana serba centenarul nasterii lui Eliad Radulescu.
Tineri amandoi, Eminescu si eu am petrecut cand eram la Viena multe zile frumoasa impreuna.
"Atunci - zicea el mai tarziu - lumea cea gandita
pentru noi avea fiinta,
Si, din contra, cea aievea ne parea cu neputinta.
Azi abia vedem ce stearpa si ce aspra cale este
Cea ce poate sa convie unei inime oneste;
Iar in lumea cea comuna a visa e un pericul,
Caci de ai cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul,
Si de aceea de-azi nainte poti sa nu ma mai intrebi
De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi,
De ce dorm ingramadite, intre galbenele file,
Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile...
De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva
Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceapa-a lauda".
Temerea lui era neintemeiata, caci oamenii din ziua care atunci era "astazi" nu puteau sa-nceapa a-l lauda.
In viata sociala nu are nici un rost omul "din ziua de astazi", care traieste numai pentru sine, iar cel ce insusi nu are nici un rost nu poate sa inteleaga rostul celor ce nu traiesc numai pentru sine.
Eminescu zice d-l G. Panu nu a fost un poet al timpului nou; el nu a avut aproape nici o legatura cu contimporanii sai, mai cu seama cu romanii.
Iata-l deci strain in mijlocul neamului pe care atat de mult l-a iubit si a carui fire atat de bine a oglindit-o in lucrarea lui.
Si d-l Panu are, cu toate acestea, dreptate.
N-a avut Eminescu si nici nu voia sa aiba nici o legatura cu "contimporanii lui, mai cu seama cu romanii"; aceasta o marturiseste el insusi.
Problemele sociale, mari si grele, numai prin o lucrare continuata de mai multe generatiuni de-a randul pot sa fie rezolvate, si acela care se simte chemat a lua parte la aceatsa lucrare nu poate sa traiasca numai in "ziua de astazi", ci imbina in sufletul sau trecutul si viitorul.
Si martor vrednic de toata increderea mi-e d-l G. Panu, omul timpului nou, ca contimporanii lui Eminescu, mai cu seama romanii, pierdusera simtamantul acestei imbinari firesti.
"Timpul nou" al lui G. Panu sunt oamenii care s-au dezbracat de firea parintilor sai, s-au instrainat prin o cultura falsa de popor, au parasit traditiunile neamului lor, s-au lepadat de obiceiurile cele bune ale batranilor si au pastrat pe cele rele, au rupt firele continuitatii intelectuale si, cuprinsi de furia prefacerilor, nu mai urmau lucrarea inceputa de predecesorii lor, asupra carora priveau cu dispret, ci voiau sa infiinteze o lume noua pe temeliile alese dupa impulsiunile lor momentane.
Cu acesti oameni ai "zilei de astazi" nu putea sa aiba nici o legatura Eminescu, care se hranea din trecut, privea mereu in viitor si zidea pe temelii asezate de batranii pierduti in ganduri sfinte.
El putea sa aiba legaturi numai cu putinii care nu au pierdut simtamantul dainuirii noastre nationale, si continuau si ei, ca dansul, lucrarea inceputa de cei raposati, iar intre acestia e fara indoiala si d-l B. P. Hasdeu, care ii zice "tata" lui Eliad Radulescu.
Nu e dar un joc de cuvinte, ci un adevar foarte serios ca Eminescu e "fiu" si "frate" daca Eliad Radulescu e "tata". E si el unul dintre aceia care au tors mai departe firele nazuintelor noastre nationale intr-un timp cand cei mai multi erau oameni numai ai "zilei de azi".
Scot la iveala acest adevar nu pentru ca sa-mi implinesc datoria de pietate catre raposatul meu prieten care e mai presus de mine, nici pentru ca sa ma pronunt in discutiunea ivita intre doi oameni pe care nu pot decat sa-i stimez, ci pentru ca sa dau in inimile tuturora tarie simtamantului ca Eminescu este o veriga pretioasa in lantul vietii noastre literare.
E si el unul dintre aceia a caror lucrare au s-o duca mai departe cei ce de curand au intrat ori cei ce de aici inainte vor intra in randul scriitorilor nostri.
"Stearpa" e si "aspra" calea in care a umblat el si ademenitor nu e gandul de a duce mai departe lucrarea curmata prin stingerea vietii lui.
Pe cei tari insa ii incanta sarcina grea.
Plange-se-vor adeseori si ei ca Dumnezeu i-a certat dandu-le darul de a recunoaste adevarul si de a-l pune in o forma izbitoare, dar cu cat mai mult te simti cu atat mai multe si mai mari iti sunt datoriile, si nu e nici aici pe pamant mai mare mangaiere, nici pentru alta viata o mai buna pregatire decat constiinta de a-ti fi facut in deplin datoria.
Convorbiri literare, XXXVI, 1902, nr. 4, 1 aprilie
Pesimismul lui Eminescu
Aceasta pagina a fost accesata de 1597 ori.
