Amintiri despre Eminescu - Eminescu la Viena
de Ioan Slavici
Am mai vorbit in doua randuri despre viata lui Eminescu in timpul celor trei ani pe care i-am petrecut impreuna la Viena, si-n amandoua randurile am spus numai ceea ce mi s-a parut potrivit cu ocaziunea pentru care scriam.
In numarul de la 1 aprilie al Convorbirilor literare (anul XXXVII), d-l I. A. Radulescu-Pogoreanu a publicat inceputul unui articol scris de M. Eminescu in noiembrie 1871, cand adunarea societatii "Romania juna" dezaprobase purtarea noastra ca organizatori ai serbarii de la Putna.
In numarul de la 1 octombrie al aceleiasi reviste (tot anul XXXVII), am inceput publicarea unor amanunte asupra serbarii de la Putna si am spus ceea ce trebuiau sa stie cetitorii pentru ca sa fie incredintati ca Eminescu nu avea nevoie sa se apare si a scris articolul din noiembrie 1871 pentru ca sa apere p[e altii, pe care ii stia napastuiti.
Am mai publicat apoi alte amanunte sub titlul Eminescu-omul in cartea efitata de comitetul de la Galati subt titlul Omagiu lui Eminescu, cand cu implinirea celor douazeci de ani de la moartea lui Eminescu.
De data aceasta gandul meu era mai ales sa arat ca la 1869, cand a venit la Viena, Eminescu, desi nu implinise inca varsta de douazeci de ani, era om nu numai cu multa stiinta de carte, ci totodata si sufleteste matur si (...) indeosebi mie, care eram cu doi ani mai in varsta, mi-a fost in multe privinte bun indrumator, ceea ce le-a mai fost de altminteri si altora dintre colegii lui romani din Viena.
Am acuma sa mai spun ori sa lamuresc si altele ce mi se par de oarecare insemnatate pentru intelegerea fie a felului sau de a fi, fie a timpului in care a trait.
Nu fac studiu adancit, ci ma marginesc a le spune toate cum le stiu, cum le-nteleg si cum mi le aduc aminte dupa cincizeci de ani trecuti.
Il stim cu totii om care traia mai mult cu sufletul decat cu trupul. Cetind poeziile lui si cele ce s-au scris despre dansul, multi si-l mai inchipuiesc si drept visator pierdut in lumea plasmuirilor sale, un fel de ratacitor razlet, care nu gaseste in lume ceea ce cauta-n ea.
Adevarul e ca el era om care traieste mai mult pentru altii decat pentru sine insusi, vede toate cele ce se petrec imprejurul lui, judeca drept, se bucura de cele bune si staruie scu indaratnicie pentru inlaturarea celor rele, deci nu numai poet si cugetator cu vederi bine lamruite, ci totodata si om de actiune inzestrat cu bun-simt practic, care stie sa-si aleaga mijloacele mijloacele si e totdeauna gata sa-nfrunte greutatile de orisice fel.
Cand am venit noi la Viena, studentii romani de acolo aveau doua societati asa-zise academice, una cam in felul Burschenschaft-urilor germane, iar alta, Societatea literara, care-si tinea sedintele dupa-amiaza intr-una din salile Universitatii. E lucru oarecum de sine inteles ca Eminescu a intrat in societatea aceasta, din carea faceau parte cei mai asezati dintre studenti, mai ales bucovineni, ardeleni de la Sibiu, de la Brasov si de la Nasaud, vreo doi-trei banateni or ungureni, cei mai multi inaintati in sutdii, cativa doctoranzi.
Erau nu numai placute, ci si folositoare sedintele acestei societati. Se cereau scrieri ori dari de seama despre carti de curand aparute si se discuta. Cand se-ntuneca, treceam apoi la o cafenea din apropiere, unde sicutiunile se urmau cu multa ravna.
Eminescu, desi cel mai tanar dintre toti, chiar din primele sedinte la care a luat parte a inceput sa conduca discutiunile, caci nu numai ca se bucura de multe simpatii, ci avea totodata si autoritate, ca unul ce stia multe si calca singur.
El staruia cu toate acestea ca societatea sa fie desfiintata.
Nu a avut nevoie sa steie la Viena timp mai indelungat pentru ca sa-si deie seama ca intre tinerii romani de acolo suntr multi care nu fac parte din nici una din cele doua societati si se pierd in valurile vietii vieneze. Intre cei din Banat ori din Tara Ungureasca si mai ales intre cei din Bucovina erau unii care vorbeau rau, ba cativa care nu vorbeau deloc romaneste si se instrainasera, incat nu mai aveau legaturi cu colegii lor romani si vorbeau intre dansii fie nemteste, fie ruteneste, fie ungureste. Era deci firesc indemnul de a-i aduna pe toti intr-o singura societate, pentru cultivarea simtamantului nu numai colegial, ci totodata si national.
Se si facusera mai multe incercari in intelesul acesta. Nici oamenii mai potoliti nu tineau sa se insoteasca cu elementele pornite spre "avanturi juvenile", nici "tinerii generosi" nu se impacau cu gandul de a se pune sub conducerea celor lipsiti - dupa parerea lor - de vlaga. Silintele de unire au ramas deci zadarnice.
Eminescu era insa staruitor neobosit si se bucura de simpatii atat la unii, cat si la altii. Ale lui incercari n-au ramas deci zadarnice, si inca-n timpul anului 1869-70 s-a infiintat Societatea "Romania juna", care si-a ales in primul sau comitet lista alcatuita de dansul, puindu-se pe sine insusi secretar.
N-au intrat, ce-i drept, in societatea aceasta elementele extreme nici dintr-o parte, nici din cealalta, au intrat insa aproape toti cei mai inainte razleti, ceea ce pentru Eminescu era lucru de capetenie.
Nu am caderea de a vorbi despre insemnatatea acestei societati in viata noastra culturala. Ma mangaiesc a spune ca nu numai unul dintre tinerii romani de la Viena luand parte la viata acestei societati, s-a deprins sa vorbeasca bine romaneste si sa se simta roman. Gandul lui Eminescu era ca la toate universitatile unde si tineri romani isi urmeaza studiile sa se indiinteze asemenea societati, care sa aiba biblioteci si cantine, precum si organul lor de publicitate, sa steie in legaturi stranse si sa puna la cale in fiecare an congrese nationale. De gandul acesta au pornit silintele lui pentru serbarea de la Putna, care pentru el era cea mai potrivita ocaziune pentru intrunirea primului congres al studentilor romani.
Erau, ce-i drept, multe pe care nici el, ca om de actiune, nu era in stare sa le scoata la capat
dar se uita imprejurul sau si stia totdeauna sa gaseasca oamenii potriviti ca sa-i puna la cale.
Pentru inaugurarea societatii "Romania juna" era, de exemplu, nevoie de bani, caci sumele daruite de asa-zisii membri fondatori nu sosisera inca decat in parte. Vorba era deci sa staruim pe langa cei mai banosi dintre romanii din Viena, ca sa anticipeze ei. Acestia erau Dumba, bancherii Perlea si Muresanu si mai ales comisionarul B.G.Popovici, care tinea sa fie socotit drept un fel de Mecena al romanilor. Eminescu nu era omul care stia sa umble-n asemenea treburi. Se uita insa la dreapta si al stanga si gasea oameni carese simt maguliti cand ii rogi sa puna "franc si clac" pentru ca sa bata mai la o usa, mai la alta.
Pe altii ii mangaia rugandu-i sa umple pe la rectorat ori pe la politie, sa caute local ori sa cumpere mobila, sa tina discursuri ori sa aranjeze baluri, serbari ori excursiuni.
-Pune pe fiecare sa faca ceea ce face cu placere 0 zicea el - si nu numai lucrurile merg bine, dar ti-i mai faci si pe oameni prieteni buni. De aceea el facea mereu un fel de vanatoare de oameni.
Asa si trebuia sa faca, caci el nu venise la Viena ca sa poarte grija de altii, ci pentru ca sa lucreze intr-o atmosfera priincioasa pentru desavarsirea propriei sale fiinte.
Se inscrisese la Facultatea de Filosofie, nu insa spre a se pregati pentru o anumita cariera; audia deci si la Facultatea de Drept, precum si la cea de Medicina, unde cativa dintre cei mai insemnati oameni de stiinta, cum erau Ihering, Stein, Hyrtl, Brucke etc... tineau cursuri pentru el foarte interesante. Mai asista si la experimentele chimice, pe care Nicolae Teclu ni le facea noua, tinerilor romani la Academia Comerciala si la deprinderile gimnastice, pe care tot sub conducerea lui Nicolae Teclu le faceam, in sala unei societati de gimnastica.
Cel mai de capetenie lucru este insa pentru dansul lectura.
Fiind deprins sa citeasca la el acasa, in toata tigna, cu intreruperi, mai luand notite, mai tolanindu-se pe canapea, mai plimbandu-se de ici pana colo, ca sa se gandeasca nesuparat de nimeni si de nimic asupra celor citite, el nu era in stare sa citeasca-n biblioteci publice. Avea deci obiceiul de a se plimba din cand in cand de la o biblioteca la alta si din anticar in anticar si astfel stia intotdeauan ce carti noua au aparut si ce carti vechi sunt puse in vanzare. Cand primea apoi bani de acasa, cumpara cartile ce voia sa ceteasca, iar dupa ce le-a cetit, le vindea pe cele mai multe si pastra numai pe acelea la care tinea mai mult. El cetea de altminteri foarte repede si, cata vreme avea ce sa ceteasca, de obicei nu mai venea pe la Universitate. Nici atunci nu lipsea insa din laboratorul lui Teclu, nici din sala de gimnastica, nici mai ales de la seditnele societatii "Romania juna" ori de la excursiunile puse la cale de ea, cum era bunaoara cea de la 3/15 mai.
Noi, cei ce-l stim din timpul petrecut la Viena, nu puteam sa ni-l aducem aminte fara ca sa-l vedem in gandul nostru mergand in frunte, cantand si indemnand pe altii sa cante, si unul din cei mai buni prieteni ai lui era Chibici-Ravneanu, pentru ca acesta era sufletul verseliei cand petreceam impreuna, un neistovit nascocitor de "idei minunate".
Toate le facea dansul pentru multumirea sa, dar la viata comuna a romanilor lua parte si din simtamant de datorie, aceasta chiar si dupa amaraciunile ce avusese cand cu serbarea de la Putna. Nu mai era, ce-i drept, tot atat de expansiv, nici mai ales tot atat de impulsiv ca mai inainte, dar isi dadea mereu silinta de a-i tinea stransi la un loc pe colegii sai romani.
Desi canta ereu, asa mai pe soptite, Eminescu nu avea slabiciune pentru muzica si nu prea se ducea nici la concerte, nici la opera, decat rar de tot, mai ales de dragul baletelor. Vizitam insa adeseori galeriile de tablouri, expozitiunile si colectiunile de tot felul, iar dintre teatre ii placea mai ales al Curtii, unde jucau atunci Wagner, Lewinski, Baumann, Gabilon si comicul Meixner, si dintre femei, Volter si Baudius, pentru care avea deosebita slabiciune. El radea mult, cu lacrmi si zgomotos; ii era deci greu sa asite la comedii, caci rasatele ii erau adeseori oarecum scandaloase.
In timpul petrecut la Viena, Eminescu era om cu deosebire cumpatat in ceea ce priveste mancare si bautura. Stand la masa, tinea sa aiba locuinta incapatoare si luminoasa. Nu avea insa cuvenita purtare de grija pentru sine insusi, si de aceea in curand ajungea sa fie toate de-a valma imprejurul lui. Cand se punea pe cetire, nu suferea sa i se dereticeasca prin casa, sa i se mature si sa i se astearna patul. Chiar de pe atunci incepuse a face abuz de cafele negre. Manca putin si pe apucate si isi omora deci foamea band mereu cafele gatite de el insusi la masina care-i stetea totdeauan pe masa.
Alt pacat al lui era ca nu facea deosebire intre ziua si noapte, statea cateodata toata noaptea treaz cetind, scriind ori discutand, si apoi adormea toata ziua; azi dormea imbracat, iar a doua zi ramanea toata ziua in camasa.
Una din marile multumiri ale vietii lui era sa steie de vorba, sa-si deie pe fata gandurile si sa ispiteasca pe altii , fie acestia chiar oameni pe care ii socotea marginiti, ceea ce in adevar si erau. Ceea ce-l ademenea era dorinta de a vedea cum se prezinta lucrurile in capetele altora si de a se dumiri el insusi.
Era o multumire sufleteasca nu numai pentru el si pentru aceia cu care statea de vorba, azi unul, maine altul, caci el avea inima deschisa, era luminos, sugestiv si plin de verva, incat te simteai mai bun, mai destept si mai vrednic, dupa ce ai stat timp de cateva ceasuri sub inraurirea lui.
Nu-mi aduc aminte ca mie indeosebi sa mi se fi intamplat vreodata sa stam de vorba acasa fie la el, fie la mine. Ne-ntalneam la Universitate, la masa, la cafenea, in sfarsit, undeva, si plecam acasa, iar dupa ce am plecat, ne plimbam prin ulitele mai dosnice, prin vreunul dintre parcurile din oras ori pierzand ceasuri intregi, nu o data pana-n crepetul zorilor de zi; si cu ocaziunea acestor plimbari m-am luminat fara indoiala mai mult decat audiind cursurile de la Universitate.
In revista Convorbiri literare (1910) a fost publicata o scrisoare adresata lui Titu Maiorescu in care Eminescu spune ca pe Kant si pe Schopenhauer i-a cunoscut "relativ tarziu".
Din marturisirea aceasta, dl. L.A. Radulescu-Pogoneanu trage concluzia formulata in notita, in care zice:
"Vrea sa spuna: nu de la inceputul sutdiilor sale universitare, la Viena, ci abia la Berlin. In critica sa impotriva lui Petrino si in articolul din Federatiunea, amandoua din 1870, pomeneste, ce-i drept, de Kant; se vede, insa, ca atunci il cunoastea numai indirect".
Aceasta ma-ndeamna sa fac marturisirea ca pe mine, tanar lipsit cu desavarsire de cultura generala, Eminescu m-a indrumat inca pe la sfarsitul anului 1869 sa nu-mi pierd timpul cetind scrieri de ale filosofilor ca Fichte, Hegel si Schlling si nici scrieri de ale lui Kant, sa nu cetesc decat dupa ce le voi fi citit pe ale lui Schopenhauer.
Imi aduc foarte bine aminte ca purtam uniforma de catana imparateasca si locuiam la cazarma cand el mi-a dat "Despre impatrita radacina a principiului ratiunii suficiente" (Uber die vierfache Wurzel des Satzes vom zureichenden Grund", o scriere pe care abia mai tarziu am fost in stare s-o cetesc. Mi-a dat apoi scrierea despre fundamentul moralei, Parerga si Paralipomena, si abia dupa aceste doua opera principale mereu discutam asupra celor citite de mine. Toate acestea n-ar fi fost cu putinta daca el n-ar fi cunoscut pe Kant si pe Schopenhauer, ale caror scrieri erau dintre acelea pe care nu lea vandut dupa ce le-a cetit.
Tot bine imi aduc aminte ca-mi vorbea mult despre Buddha, despre Nirvana si despre Confuciu; si facea un fel de vanatoare asupra scrierilor privitoare a China, ceea ce de asemenea n-ar fi fost cu putinta daca nu l-ar fi cunoscut pe Schopenhauer, care a fost un fel de budist, si-l socotea pe Confuciu drept cel mai cuminte dintre oamenii ce-au trait pe fata pamantului.
Pentru mine dar acel "relativ tarziu" nu poate sa fie decat intelesul ca el cetise multe altele mai inainte de a fi ajuns sa cunoasca pe Kant si pe Schopenhauer.
Studii in intelesul tehnic, al cuvantului nu va fi facut atentia lor, dar le-a cetit scrierile petur multumirea sa, cum cetesc altii romanele senzationale.
Sunt si unii care-l socotesc pe Eminescu pesimist sub inraurirea lui Schopenhauer.
Lasa ca-n gandul meu Eminescu n-a fost pesimist, ci idealist, scarbit de cele ce se petreceau imprejurul lui; dar chiar daca ar fi fost stapanitde convingerea ca oamenii sunt stricati si ca in mijlocul lor viata nu merita sa fie traita, convingerea aceasta nu cetind scrierile lui Schopenhauer a dobindi-to, ci infruntand greutatile vietii.
El era moldovean, isi petrecuse cele mai frumoase zile ale copilariei in Bucovina, cutreierase in timpul tineretelor Muntenia, Ardealul, Banatul si Tara Ungureasca, se simtea deci pretutindeni printre romani ca la el acasa; si n-a fost intre contemporanii lui nici unul care sa se fi patruns deopotriva cu el de ideea nationala romana. De aceea el isi dadea mai bine decat orisicine seama despre neajunsurile vietii noastre nationale si cea mai constanta preocupare a lui era inlaturarea acestora.
Izbucnind razboiul franco-german, serbarea de la Putna a fost amanata pana dupa razboi. Aceasta il mahnea, caci nu intelegea de ce adeca o miscare culturala a romanilor, care nu erau amestecati in razboiul acela, n-ar putea sa fie pornita cat mai curand.
De o adanca mahnire a fost cuprins anul viitor, cand comitetul a facut declaratiunea ca nu poate sa ieie asupra sa sarcina de a aranja serbarea, deoarece banii adunati pentru ea, peste 5.000 de florini, fusesera delapidati de bancherul Muresanu, care a fugit in America.
-Doi dusmani primejdiosi avem in fata noastra - zicea el - rautatea si prostia omeneasca. In lupta cu acesti dusmani n-avem sa discutam, ci sa lucram si mergem inainte.
De ce era adeca vorba?
In apelul adresat publicului roman pentru serbare, noi ziceam, intre altele:
"Natiunea romana voieste cultura, si cultura ei trebuie sa fie una, omogena, La Prut si la Lomnis, omogena in sanul Carpatilor carunti si pe malurile Dunarii batrane. Si viitorul, cultura viitorului, unitatea spirituala a viitorului zace in noi, in generatiunile viitoare".
La ce se gandea Eminescu voind sa indrumeze pe contemporanii sai spre o asemenea "unitate"?!
Intre popoarele din Europa nu e nici unul atat de bine inchegat ca acel roman, ale carui mase au pretutindeni aceleasi obiceiuri, acelasi fel de a vedea si de a simti, aceleasi credinte si acelasi fel de a vietui si in mijlocul caruia nu s-au putut forma dialecte deosebite. Acest popor are insa mai multe clase culte sau "paturi suprapuse". deosebite unele de altele si toate mai mult ori mai putin instrainate impreuna de poporul adevarat roman.
O binecuvantata lucrare impreuna a romanilor nu este cu putinta fara ca aceste "paturi superpuse" sa se fi apropiat sufleteste atat unele de altele, cat si toate impreuna de masele mari ale poporului. In vederea acestei uniri sufletesti avea neamul romanesc sa-si puna in lucrare cele mai bune din puterile sale vii, caci altfel ramane lipsit de cuvenita pregatire pentru implinirea menirii sale istorice.
Pentru pornirea unei asemenea lucrari nu era, dupa parerea lui, nevoie de bani, ci numai de inima curata si de minte deschisa pentru recunoasterea adevarului.
Pornit din fire spre seninatate si veselie, cum era pe la ineputul timpului petrecut la Viena, el s-a facut din ce in ce mai asupru dupa ce s-a incredintat ca sunt putini cei ce-l inteleg si ca, dintre putinii acestia, cei mai multi nu-si potrivesc faptele cu gandurile.
Deoarece s-au scris multe, poate chiar prea multe despre slabiciunile lui Eminescu pentru Veronica Micle, cred ca se cuvine sa mai spun si ca tot in timpul petrecut la Viena a fcut el cunostinta ei, care venise sa consulte medicii asupra unei boale de care suferea. El insusi nici atunci, nici mai tarziu nu mi-a vorbit despre aceasta. Aflasem insa de la altii ca i-a fost recomandat unei doamne de la Iasi ca insotitor la vizitarea orasului.
La sfarsitul anului scolar 1871-72 eu am plecat acasa, iar peste un an cand m-am intors, nu l-am mai gasit la Viena.
Amintiri despre Eminescu - Eminescu la Viena
Aceasta pagina a fost accesata de 5050 ori.
