Amintiri despre Eminescu - Eminescu si Junimea
de Ioan Slavici
Eminescu e "junimist" de bastina sau "din scoala lui Maiorescu", unul dintre cei mai adevarati reprezentanti ai "noii directiuni". Aceasta nu va sa zica nici ca el a fost creat de Junimea, nici ca el a hotarat prin lucrarea lui "noua directiuni"; nu mai incape insa nici o indoiala ca el s-a desavarsit sub inraurirea cercului literar de la Iasi.
D-nii Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Teodor Rosetti, Nicu Burghelea, Petre Carp si ceilalti amici ai lor, infiintand cercul literar, nu se margineau a-si cauta distractiune citind impreuna ceea ce se scrisese ori se mai scria in romaneste si a se folosi de inraurirea lor spre a da lucrarii noastre literare o mai buna indrumare, ci urmarea cu toata luarea-aminte miscarea noastra culturala si-si dedeau silinta sa incurajeze si sa indemne la continua lucrare pe scriitorii cu oarecare vocatiune.
Inca la 1869 dar, cand am facut cunostinta la Viena, Eminescu era "caracuda junimista", asa li se zicea in "Junimea" aderentilor mai tineri, si stetea in corespondenta cu d-l Iacob Negruzzi, neobositul director al revistei Convorbiri literare. Mai ales in urma staruintelor lui s-au format grupuri junimiste la Cernauti, la Sibiu, la Brasov, la Arad si la Nasaud.
Orisicat de mare ar fi fost originalitatea si independenta lui intelectuala, el tinea lui lucrarea lui seama de parerile fruntasilor din "Junimea", care in gandul lui erau oameni de o competenta hotaratoare in materie de lucrare intelectuala, si-si dedea silinta sa intre in vederile lor, scria mai ales pentru dansii. Noi "caracuda" nu numai recunosteam autoritatea fruntasilor, si aveam totdeauna si simpatii personale pentru dansii si astfel suportam fara de mahnire asprimile criticei pe care ni-o faceau, si ne simteam mangaiati in sufletele noastre cand rauseam sa scriem si cate ceva ce dansii citeau cu placere. Ei ne erau deci in cel mai propriu inteles al cuvantului parinti literari, pe care nu-i perdeam niciodata din vedere.
Indeosebi d-nii Titu Maiorescu si Iacob Negruzzi erau totdeauna crutatori, iara d-nii Teodor Rosetti si Nicu Burghelea se multumeau si cu putin, dar Vasile Pogor d-l P. Carp erau aspri si nemilosi in critica lor. Eminescu si eu dar, mai nainte de a duce vreun maniscript la "Junimea" il citeam intre noi si ne dedeam seama, daca poate ori nu sa treaca pana chiar si in fata celor mai exigenti dintre judecatori, in fata carora ne prezentam. S-au publicat, ce-i drept, in Convorbiri literare si multe, care in "Junimea" n-au prea trecut, dar noi eram sufleteste multumiti numai cand reuseam sa scapam de cele mai rele dintre gurile din "Junimea".
Astfel, s-a cultivat in "Junimea" iubirea de forma prin care se disting scrietorii, care fie direct, fie indirect stau in forma cu "noua directiune". Deprinsi a publica numai ceea ce s-a citit intr-un cerc oarecare si a se adresa la oameni cu judecata, scriitorii acestia isi dau totdeauna despre ceea ce zic si despre efectul pe care vor sa-l produca, si nu se pripesc in ceea ce priveste alegerea, intrebuintarea si asezarea vorbelor. Au fara indoiala si ei defecte de forma, dar acestea nu sunt urmari ale neglijentei, ci fie ale relei deprinderi, fie ale lipsei de destula pregatire tehnica.
Noi, tinerii de atunci, nu prea aveam de la cine sa invatam tehnica scrierii, caci gramatica rational stabilita nu avem nici pana astazi, scriitorii mai vechi, chiar si V. Alecsandri, nu au tinut mult la forma, iar intre fruntasii "Junimii" nu era nici unul dumerit si-n ceea ce priveste amanuntele scrierii romanesti. Toate erau deci judecate din punctul de vedere al asa-numitului simtamant de limba. Eminescu, om de o disciplina intelectuala extraodinara, nu se multumea cu atat numai si tinea sa se dumireasca insusi prin sine asupra amanuntelor limbii romanesti.
Luand drept punct de plecare, principiile emise de d-nul T. Maiorescu in criticile sale, el lua poporul roman in totalitatea lui drept suprema autoritate in materie de limba romaneasca.
"Diamantele nepretuite ale limbii romanesti sunt - asa zicea el - vorbele, de care se foloseste poporul romanesc pretutindeni si pe care le gasim si la cronicari, la scriitorii din zilele noastre si in cartile bisericesti". El considera deci drept un fel de "carpaci" pe scriitorul care nu cunostea nici poporul, nici cronicarii, nici cartile bisericesti.
Arhaismele si provincialismele el le admitea numai ca mijloace spre a caracteriza mai intuitiv un timp, ori un loc, ori spre a lua in bataie de joc, iara neologismele erau dupa parerea lui dovezi de saracie, un fel de zdrente adunate la nevoie de ici si de colo, ca sa ne impestritam haina gandirii.
El nu putea suferi arhaismele dinadins cautate ale lui A. Odobescu, dar era incantat de ale lui Ioan Ghica, precum si de "mahalagismele" lui Caragiali ori de moldovenismele lui Creanga, care i se pareau ca florile risipite pe camp.
Tot poporul romanesc era pentru dansul suprema autoritate si in ceea ce priveste gramatica limbii romanesti, si una din cele mai placute petreceri erau pentru dansul discutiunile gramaticale mai ales cu Caragiali si cu Creanga, care erau dupa parerea lui cei mai dumiriti asupra sintaxei romanesti.
Dupa ce eu am inceput sa dau la Scoala normala a Societatii lectiuni de limba romana, ni-am facut impreuna planul ca sa ma marginesc a face analiza mai intai logica, apoi etimologica si in cele din urma sintactica. Deoarece baietii erau adunati din deosebite parti ale tarii, eu aveam sa itnreb cand pe unul, cand pe altul dintre dansii, cum se zice la el acasa, sa-mi notez pentru dumerirea noastra toate formele locale si sa-i indrumez a starui totdeauna asupra celei mai generale dintre forme, care e si cea mai potrivita cu firea romanului si cu urechea lui.
Astfel, discutand mereu si intre noi, si cu altii, si analizand felul de a vorbi ori de a scrie al altora, am ajuns incetul cu incetul sa ne dumerim in ceea ce priveste tehnica scrierii romanesti si sa scriem cu multumire.
Indemnul pentru aceste silinte ar fi lipsit insa, daca nu ar fi fost cercul literar al "Junimii", in care aveam sa ne prezentam cu scrisa noastra ori sa ne sustinem parerile asupra celor scrise de altii si daca mai ales d-l T. Maiorescu si d-l Iacob Negruzzi n-ar fi avut obiceiul de a intreba de cate ori ne intalneam: "Ce mai lucrezi? Cu ce te ocupi?".
Atat la Bucuresti, cat si la Iasi, mai ales seratele literare erau pentru Eminescu un fel de sarbatori, de la care el nu putea sa lipseasca, fiindca una din marile multumiri ale lui era sa asculte si sa discute, ca sa se lumineze.
Se simtea oarecum dator a nu veni niciodata cu mana goala si lua cu el totdeauna fie chiar si cate o poezie inca neispravita, pe care o scotea cand se intampla sa nu fi adus vreun altul ceva.
El nu numai se bucura de multe simpatii, dar avea si autoritate, caci era om, ce-i drept, necrutator, dar cu inima deschisa, lipsit cu desavarsire de rautate, obiectiv si deprins a vorbi numai despre lucruri la care se pricepe.
Cand era vorba sa-si spuna parerea, el nu tinea seama nici de varsta, nici de pozitiunea sociala, nici de slabiciuni individuale, ci intrebuinta vorbe in intelesul lor propriu. Era deci cateodata jignitor pentur oameni care luau parte la seratele Junimii cu ganduri xare nu aveau nici o legatura cu literatura, si chiar nemilos fata de cei ce vorbeau despre lucruri asupra carora nu erau dumeriti. Altfel era una din cele mai placute si mai caracteristice figuri in cercul literar, un om care le lua pe toate in serios, le facea toate cu toata inima si fara de gand ascuns si fara de carele seratele perdeau mult din farmecul lor.
Cu totul altfel si fara indoiala mai putin ar fi fost Eminescu daca nu ar fi facut parte din cercul literar al Junimii, care s-a infiintat anume din gandul de a ridica nivlul moral si intelectual al celor ce vin in atingere cu el.
Ramuri, IV, 1909, nr. 11, 1 iunie
Amintiri despre Eminescu - Eminescu si Junimea
Aceasta pagina a fost accesata de 3293 ori.
