Drumul in care am umblat - Pace si buna intelegere
de Ioan Slavici
Afara de svabii si de maghiarii de la marginea satului, mai erau la Siria, risipiti mai ales pe drumul Aradului, mestesugari, negotatori ori carciumari, unii svabi, altii maghiari. Proprietarul avea apoi la curtea lui fel de fel de functionari, numai slovaci, ca inginerul Kohan, guvernatorul copiilor sai, Buliowski, functionarii domeniali Zorad, Novitzki, Nosdrovitzki, Sumitzki si altii.
Vrajba din timpul revolutiunii nici dupa capitulatiune nu s-a potolit, si romanii, care erau in numar covarsitor si ca oameni ai imparatului se mai si socoteau in randul invingatorilor, dispuneau in treburile satului dupa buna lor chibzuinta. Le dedeau, ce-i drept, celorlalti cateva locuri in consiliul comunal, dar acestia nu erau multumiti. Au urmat deci certuri si incaierari, in urma carora cativa dintre sirienii mai coltosi au ajuns sa fie inchsii in cazarmele racoroase din cetatea Aradului.
Mi se spunea ca romanii, socotindu-se nedreptatiti, au luat hotararea de a se duce pana la imparatul, si doi dintre dansii, daca-mi aduc bine aminte, Pavel Ardeleanu si Petru Ciobanu, oameni nu numai destepti, ci si chipesi, au plecat la Viena. Ei au facut lungul drum pe jos, caci in gandul lor la imparatul nici calare, nici in trasura nu se merge.
Afland-o aceasta, imparatul, atunci tanar, i-a primit cu multa bunavointa.
I s-au plans de neincetatele certuri din satul lor si l-au rugat ca, de dragul bunei paci, sa incuviinteze ca la Siria sa fie in viitor doaua administratiuni comunale, cum sunt si doaua biserici si doaua scoli; una pentru romani, iar alta pentru toti ceilalti impreuna.
Desi romanii si ceilalti isi aveau atat casele, cat si celelalte averi nemiscatoare una peste alta si averile comunale nu puteau sa fie impartite, imparatul a randuit sa se tie seama de dorinta romanilor, si la Siria, ne-am pomenit cu doaua primarii, ceea ce era foarte bine, caci oamenii traiau in pace si-n buna intelegere.
Dupa incheierea pactului dualist, guvernul ungar a luat dispozitiunea ca sa se stabileasca iar la Siria o singura administratiune comunala. In curand insa iar au fost infiintate cele doua primarii, caci asa purtau satenii mai usor si mai bine grija de treburile lor, fie comune, fie comunale.
Se vor mai fi certat din cand in cand romanii intre dansii, dar cu svabii si cu maghiarii nu se mai certau. Abia dar tarziu de tot, cu cativa ani mai nainte de a fi izbucnit razboiul asa-zis mondial, a facut guvernul ungar unirea definitiva a administratiunii comunale la Siria.
Eu mi-am petrecut si copilaria si anii tinaretelor in vecinatatea primariei maghiare, desi noi, cu toate ale noastre, ne tineam de primaria romaneasca.
Stand mai tarziu de vorba cu mine insumi, mi-am dat adeseori silinta de a ma dumiri asupra obarsiei din care porneste aceest principiu al despartirii cetatenilor dupa nationalitati. Mi se parea ca el e un fel de plasmuire a metropolitului Andrei, care atat de mult a ostanit pentru ca sa puna capat luptelor dintre romani si sarbi prin asa-zisa despartire hierarhica si care in toate memoriile adresate imparatului a staruit ca si-n alte afaceri culturale sa se faca asemenea despartiri.
Incetul cu incetul am fost insa covarsit de gandul ca mai presus de toate inteleptul arhiereu a staruit in toate impregiurarile asupra acestui principiu, pentru ca el se potriveste cu firea cea adevarata si cu felul de a fi si de a simti al romanului.
Pe sirieni nu altii i-au induplecat sa ceara primarie deosebita pentru sine insusi: indemnul acesta era pornit din dorinta de a trai in buna pace alaturea cu svabii si cu maghiarii.
"Cand intalnesti in calea ta un roman - imi zicea mama - sa-i zici: Buna ziua!, dar maghiarului sa-i zici: Io napot! iar neamutului Guten Tag!, si treaba fiecaruia dintre dansii e cum iti da raspuns. Tu datoria sa ti-o faci si fata cu cei ce nu si-o fac pe a lor fata de tine".
Ea ma mustra deci cu multa asprime cand afla ca strig si eu "Ungur bungur!" si "Neamt cotofleant!". "Saracii de ei - imi zicea - nu sunt vinovati ca n-au avut parte sa fie romani!"
In gandul lumii, din care dansa facea parte, vinovat, chiar greu vinovat era cel ce prin purtarile sale ii facea pe ai sai fie de rusine, fie mai ales urgisiti.
"Supararea - imi zicea mama - orisicat de adanca ar fi ea, de azi pe mane sa n-o duci. Serile sa nu te culci mai nainte de a te fi imparat cu toti ai tai, caci pe cel ce adoarme suparat il ispiteste Necuratul prin somn. Cu aceia dar cu care dintr-un blid nu mananci sa nu te superi, caci cu dansii foarte cu anevoia ajungi la-mpacare".
Mai staruia mama sa nu las mancare-n farfurie, ci sa-mi iau in blid numai cat pot sa mananc, fiindca ceea ce ramane-n blid se pastreaza pentru alti oameni, iar ceea ce lasi in fafurie li se arunca porcilor si canilor, si e mare pacat sa tragi pentru porci ori pentru cani mancare de la gura oamenilor.
Vorbind despre oameni, ea nu-i intelegea numai pe roamni, caci imi mai dedea tot atat de staruitor si alta indrumare.
"Daca-ti ramane o bucata de pane - imi zicea - si o cer de la tine doi dintre ai tai, s-o tai in doaua bucati deopotriva de mari, pentru fiecare cate una. Tot asa sa faci si daca doi straini iti cer bucata. Daca insa unul dintre ai tai si un strain ti-o cer, sa tai bucata asa, ca una din cele doaua bucati sa fie mai mare, iar pe aceasta strainului s-o dai, caci al tau iti este mai apropiat si din partea lui dai ceea ce e mai mult".
Aceste si multe altele de felul acestora mama nici nu ne-a nascocit din capul ei, nici de prin carti nu le-a scos, ci le-a-nvatat de la lumea in mijlocul careia a crescut si-si petrecea viata. Asa gandeau si simteau sirienii si fara-ndoiala tot ca dansii toti romanii cu mintea limpede.
Drumul in care am umblat - Pace si buna intelegere
Aceasta pagina a fost accesata de 1719 ori.
