Drumul in care am umblat - O mare sarbatoare
de Ioan Slavici
Dupa ce, in Ardeal, preotimea romana a primit in frunte cu episcopul ei unirea cu biserica papala, partea cu desavarsire mare a credinciosilor romani, staruind in legea parinteasca, a ramas fara de episcop, deci si fara de preoti, iar romanii din Tara Ungureasca si cei din Banat au cazut sub stapanirea asupritoare a hierarhiei sarbesti.
Abia pe la inceputul secolului XIX, in ruma staruintelor lui Mioise Nicoara, a luat imparatul Francisc I dispozitiunea ca la Arad sa se infiinteze o scoala pedagogica, asa-zisa preparandie romaneasca, si in scaunul episcopesc sa fie ridicat un roman, insa tot sufragan al patriarhului sarbesc de la Carlovat.
In timpul copilariei mele, episcop al Aradului era Procopie Ivacicovici, un banatean care nu vorbea bine romaneste, dar era socotit roman, si dupa moartea metropolitului Andrei a si fost ridicat in scaunul arhiepiscopesc din Sibiu. Putin timp in urma a trecut apoi in scaunul patriarhal din Carlovat.
Episcopul Aradului avea sub pastorirea lui si sarbi, atat la dreapta, cat si mai ales la stanga Muresului. Chiar si in Arad erau vreo cinci mii de sarbi, care aveau o biserica frumoasa si bogat inzestrata de catre Sava Tokoly. Abia mai tarziu, dupa despartirea hierarhica, sarbii au trecut unii la dieceza Timisorii, altii la dieceza Varsetului, si-n dieceza Aradului au ramas numai romanii.
Despartirea nu era inca facuta si eu eram scolar ajuns la Ceaslov, cand a venit vestea ca preasfintia-sa episcopul nostru are sa faca la Siria o asa-zisa vizitatiune canonica.
JUnghiuri de infiorare au patruns toate inimile, caci intre cei atunci in viata nu era nimeni care a mai pomenit asa ceva, si pregatirile de primire s-au pornit cu zel nemaipomenit.
Cu deosebire zeloase erau pregatirile facute-n casa noastra, in care stapan era tata-batran, Mihai Fercu, unchiul dupa muma si parintele adoptiv al tatei, care ramasese orfan de mic copil.
Om cu stare frumoasa si fruntea carturarimii din Siria, batranul Fercu se deosebea-n toate privintele de cei de seama lui.
El si-a pastrat, inainte de toate, portul din tinerete pana la varsta de 76 de ani, cand a murit.
Om de statura mai mult decat mijlocie, uscativ si cu fata zbarcita, el purta un asa-zis "gheroc" de postav totdeauna masliniu, croit pe talie si lung pana din jos de genunchi, pantaloni stramti si un fel de pantofi cu catarama mare. In cap purta palarie cu boruri cam mari si stramtata spre varf, iara parul ii era lung, prins intr-un pepten lat si-mpletit in coada lasata pe spate.
Unul dintre ochii si-l perduse inca-n timpul tineretelor, dar cu cellalt vedea bine si la batranete.
El a fost cel mai insamnat dintre parintii mei sufletesti, in tot cazul mai mult decat tata care, om de o fire duioasa, traia mai mult pentru altii decat pentru sine si umbla mereu in voile celor mai apropiati ai sai si mai bucuros primea decat dedea-ndrumari.
Bisericos afara din cale, tata-batran n-ar fi lipsit, Doamne fereste, de la vreuna din slujbele de la biserica, unde-si avea locul langa strana de la dreapta, si tinea-n casa randuiala strasnica-n cele religioase. Cand a aflat dar ca vine episcopul, chiar episcopul el insusi, batranul si-a perdut oarecum sarita si alerga de ici pana colo, ca sa-si faca pregatirea pentru primirea la casa lui a prietenilor de prin impregiurime, care trebuiau neaparat sa vina si ei, ca sa vada si sa se bucure.
Ii era parca episcopul anume de dragul lui vine.
Mi-a fost dat acum sa ma-ncredintez ca cel mai mare e-n satul nostru asa-zisul "localnic director" al scolii, un oarecare Petcovici, caruia toti trebuiau sa i se supuna si fara voia caruia nici "biraul", ba chiar nici protopopul nu putea sa faca nimic.
Tata-batran tinea intre altele ca la slujba cea mare sa citesc eu Apostolul. Invatatorul, parohul localnic, chiar si protopopul se-nvoiau si ei, dar nu s-a-nvoit "localnic-directorul", care le conducea toate, ajutat de epitropul bisericii.
Erau mahniti ai nostri toti, dar eu ma bucuram c-am scapat. Noi, cei de la scoala, ne adunam serile pentru ca sa ne deprindem a canta-n cor dimpreuna cu aceia dintre flacai care fusesera cantareti buni cand umblau la scoala.
Drept mangaiere pentru ca n-aveam sa citesc Apostolul, am fost randuit sa spun in fata episcipului o "oratie" pe care o recitam in fiecare zi-n fata-nvatatorului cu glas tare si raspicat.
O catana batrana mustruluia0n fata bisericii pe flacaii ce urma sa-i iasa la hotarul satului episcopului in cale, toti calare si-mbracati in haine de sarbatoare. Erau intre dansii si treizeci de svabi, care, avand cai frumosi, tineau sa ieie parte la sarbatoarea vecinilor sai romani. Era mare frumuseta cum stiau sa se aseze-n sir oblu si sa se-ntoarce deodata cand la dreapta, cand la stanga, ca trasi de sfoara. Mai ales intre svabi erau si cativa calareti atat de-ndemanateci, incat - spre marea noastra mirare - calareau si de-a-mpicioarele.
Atat biserica, cat si scoala era impodobita cu frunzis si cu fel de fel de flori, iar indeosebi in scoala au fost intinse mese pentru praznicul cel mare si deasupra bisericii steteau gata douasprezece treascuri, ca sa fie descarcate in parada.
In zorii zilei hotaratoare pentur sosirea preasfintiei-sale, au venit in carute si-n trasuri din toate partile oamenii doritori de a lua parte la sarbatoare. Beamteri de la Pincota, unde-si pusesera nemtii centrul administrativ, preoti din toate partile si multa lume aleasa.
Ceata de calareti a iesit departe la hotar, ca sa-l primeasca acolo pe cel multasteptat si sa-l insoteasca pana la biserica.
Dimpreuna cu calaretii, a iesit la hotar un lung ssir de trasuri si de carute, lume doritoare de a-i ura episcopului bun sosit. Episcopul era si el insotit de cateva trasuri, in care veneau protopopul Aradului, cativa "consistoriali" si alte persoane "marcante".
Eu ma aflam intre cei ce asteptau la marginea satului, caci acolo aveam sa-mi spun "oratia". Dupa ce fetele-mbracate de sarbatoare i-au dat episcopului smocuri de flori, corul a cantat Pre arhiereul nostru si "localnic directorul" i-a zis "Bine ai venit!".
Era ceva nemaiinchipuit alaiul acela: in frunte, la dreapta si la stanga, precum si dupa trasura episcopului, se aflau calaretii, dupa aceea urmau vreo cincizeci de trasuri, iar departe pe deal bubuiau treascurile descarcate.
Noi, copiii, eram intr-un fel de extaz si plangeau de bucurie nu numai babe si mosnegi, ci, pe ici, pe colo, si cate un om in toata firea.
Erau tot lucruri care ma puneau in uimire, incat eram oarecum ametit, si-mi aduc intre altele aminte ca-n timpul liturghiei am fost pus sa-ngenunchez la picioarele preasfintiei-sale, care mi-a dat binecuvantare arhiereasca si m-a facut citet.
Abia mai tarziu am aflat ce va sa zica a fi citet, si nu ma indoiam deloc ca am sa fiu preot dupa ce voi mai fi facut si diacon.
Nu saptamani, nici luni, ci lungi ani de zile de-a randul au ramas vii in amintirea multimii cele petrecute atunci, iara eu indeosebi ma simteam parca nu mai sunt tot cel de mai nainte.
Anul viitor episcopul Prosocpie a facut vizitatiune canonica la Radna, langa Mures, si noi, corul bisericesc, de la Siria, am fost dusi acolo ca sa primim iar pe preasfintia-sa si sa-i cantam Pe arhiereul nostru. S-a-ngramadit si la Radna lume muta si era de data aceasta lucru mare, dar nu ca la Siria. Noi am dat in timpul liturghiei raspunsurile caci, la urma urmelor, si la Radna, Procopie tot episcopul nostru era si eu ma miram ca el nu-si mai aducea aminte ca m-a facut citet.
Drumul in care am umblat - O mare sarbatoare
Aceasta pagina a fost accesata de 1496 ori.
