In lumea larga - Lupta pentru limba
de Ioan Slavici
III. IN LUMEA LARGA
LUPTA PENTRU LIMBA
La 1872, pe la-nceputul lunei august, m-am intors de la Viena la Arad, unde am intrat in cancelaria advocatului Mircea B. Stanescu, ca sa fac practica in ale advocaturii.
Mi s-au intamplat in timpul anului de practica doaua lucruri pe care trebuie sa le stii pentru ca sa poti intelege desfasurarea vietii politice din timpul acela.
Atat dupa practca introdusa-n timpul asa-zisului "provizoriu", cat si in virtutea legii "pentru egala indreptatire a nationalitatilor", romanii aveau dreptul de a se folosi de limba lor in administratiune si-n fata instantelor judecatoresti. La 1872 dreptul acesta era respectat si noi purtam procesele clientilor nostri romani in romaneste pana sus la Inlata Curte de casatiune, care ne dedea si ea hotararile si sententele tot in romaneste. Cu atat mai vartos se tinea seama de dreptul romanilor in administratiune.
S-a-ntamplat apoi ca la Arad a fost ales vicecomite advocatul Tabajdy, care nu stia si nici nu voia sa-nvete romaneste. El cerea deci ca functionarii administrativi, deci si notarii comunali, sa faca actele si-n limba maghiara, si acelora care nu tineau seama de dorinta aceasta le facea prin fel de fel de inspectiuni si parainspectiuni viata amara. Urmareq fireasca a fost ca din ce-n ce mai multi dintre functionari, voind sa-si usureze munca, faceau actele numai in limba maghiara. Acestia erau laudati, preferati la inaintare, ba se bucurau si de impunitate cand se intampla sa cada in vreun pacat pentru care ceilalti erau pedepsiti.
Romanii din Paulis, in Podgoria Aradului, isi alesesera notar pe un evreu, care stia bine romaneste, ba era chiar mare nationalist roman. Schimbandu-se insa vremurile, el a mai slabit-o din nationalism, s-a dat pe brazda si-a intrat in randul celor favorizati de vicecomite. Satenii au reclamat la comitat si au cerut sa se faca cercetare la fata locului. Vicecomitele a iesit el insusi sa faca cercetarea, si reclamantii m-au rugat sa-i asist ca sfatuitor juridic cu ocaziunea aceasta.
A fost o lupta grea, in urma careia a trebuit sa vie-n sat un batalion de infanterie din Cetatea Aradului, iara eu am fost tras in judecata ca razvratitor.
Eram atunci om de doauazeci si patru de ani. S-ar putea deci zice ca m-am pripit si mi-am pierdut sarita. Adevarul e insa ca eu stiam sa-mi pastrez bunul cumpat si nu mi l-am pierdut nici in impregiurari cu mult mai grele cand eram si mai tiner. Vicecomitele a fost, ce-i drept, nevoit sa-si caute scaparea fugind pe fereastra din cancelaria primariei, aceasta insa tocmai pentru ca n-a voit sa tie seama de staruintele mele.
E vorba de lucruri petrecute cu patruzeci si sase de ani inainte de aceasta si sunt amanunte de care nu-mi voi mai fi aducand aminte. Intamplarile acelea au fost insa hotaratoare, mi s-au intiparit dar bine si nici n-am sa-ti spun decat ceea ce s-a constatat in procesele-verbale incheiate de tribunalul din Arad.
Ca sa-ntelegi cele ce au urmat dupa sosirea vicecomitelui la fata locului, ai sa tii seama de ingamfarea tipica a vicecomitelul, o matahala de om foarte inalt si spatos, caruia lumea ii zicea si "Tabajdy-pasa". Iti mai spun apoi ca-n Podgoria Aradului sunt vii multe si foarte vestite, toate lucrate de romani, care tocmai de aceea sunt oameni cu dare de mana si cam tantosi, carora nu le impunea deloc ingamfarea vicecomitelui.
Mi-e parca vad si acum cancelaria incapatoare, in care se-ndesuiau satenii reclamanti si curtea primariei, care de asemenea era plina de o lume cuprinsa de viu neastampar si din ce in ce mai nerabdatoare.
Chiar din clipa sosirii sale, vicecomitele a mers prea departe in silinta sa de a-i face pe oameni sa nu pearda din vedere ca el e capul administratiunii comitatense, incat le era celor mai multi invederat ca a venit el insusi la fata locului tocmai pentru ca sa-l scoata pe notar basma curata.
Lucrurile nu puteau sa iasa bine.
Deoarece el, intrand in cancelarie, nu si-a scos palaria, unul dintre fruntasi si-a pus si el palaria-n cap si li-a facut si celorlalti sateni semn sa faca si ei tot asa.
Notarul s-a rastit la oameni staruind sa se descopera.
- Ba noi nu! a raspuns fruntasul. Legea noastra e ca asa cum ni se zice "buna ziua", avem sa raspundem si noi. Sa-i spui domnului acestuia ca noi nu stim de unde v-ati pripasit d-ta si el pe aici pe la noi, care suntem acasa. Mani ori poimani iar o sa bata vreun vant care va spulbera de aici, iara noi si copiii nostri tot aici ramanem, si casa in care se afla din sudoarea noastra e zidita. Daca d-sa nu tine deama de aceasta si nu ne zice "buna ziua!" cand ne trece pragul, n-avem nici noi la ce sa raspundem cu "multam dumitale!".
Vicecomitele cam intelegea si s-a facut rosu ca racul.
- Ce zice? l-a-ntrebat pe notar.
- D-voastra vedeti ce fel de oameni sunt acestia, care au reclamat contra mea, raspunse notarul, caruia, precum se vede, nu-i dedea mana sa talcuiasca vorbele rostite de fruntas.
Mai era insa de fata un "domn", proprietar de vie, care stia bine romaneste, si acesta a talcuit vorbele romanului, chiar adaugandu-le oarecare floricele.
- Acestia sunt oameni primejdiosi, grai vicecomitele. Avem sa-i facem sa-nteleaga si sa simta ca si aci, ca pretutindeni intre hotarele tarii, tot noi si numai noi suntem stapani.
- Ce zice? m-a-ntrebat fruntasul.
I-am talmacit vorbele vicecomitelui.
Asa s-a pornit si tto asa s-a si desfasurat ancheta.
Era vorba de fel de fel de abuzuri, de neregularitati, de abateri de la lege, care, dupa parerea vicecomitelui, erau lucruri nensamnate, de care n-are sa se tie seama. Daca vreunul se plangea ca i s-au luat taxe prea mari ori ilegale, despre care nu i s-a dat chitanta, ori ca notarul a luat bani pentur lucrari pe car enu le-a facut ori era dator a le face gratuit, vicecomitele gasea totdeauna ca dovezile ce i se dedeau sunt nendestulatoare.
Deoarece satenii-si dedeau nemultumirea pe fata, ingamfarea vicecomitelui era din ce in ce mai jignitoare, incat satenii erau si ei din ce in ce mai porniti spre razvratire. Am fost deci in mai multe randuri nevoit a-l ruga pe vicecomite sa se stapaneasca si sa nu fie provocator fata cu satenii. El insa cu atat mai vartos tinea sa-si arate puterea si sa-i bage-n racori pe sateni. Trebuia deci sa izbucneasca-n cele din urma mania multimii.
Mai multi dintre sateni se plangeau ca au cerut sa li se scrie-n romaneste fie chitante, fie inscrisuri, fie cotnracte, iar notarul a refuzat, declarand ca el numai in limba maghiara emite asemenea acte.
- Foarte bine! a zis vicecomitele. Foarte corect! Pentru aceasta numai lauda i se cuvine.
Dand in numele satenilor raspuns la aceasta apostrofa i-am pus in vedere ca nu s-a schimbat nici una dintre legile privitoare la intrebuintarea limbilor si astfel are sa fie practica de mai nainte, caci drepturi odata castigate nu se pot perde. Cata vreme forurile judecatoresti primesc actele scrise-n romaneste, ca fiind deplin valabile romanii au dreptul de a cere ca acesemnea acte sa li se emita-n limba lor.
- Nu e drept, ci abuz! - a raspuns el - si daca tribunalele si celelalte foruri fac ticalosii, nu urmeaza ca si de aici inainte sa faca!
- Eu tin - a strigat unul ditnre satnei - ca actul pe care-l subscriu sa nu fie scris intr-o limba pe care n-o-nteleg.
- Sa-i spui - raspunde vicecomitele adresandu-se la notar - ca nu e nevoie sa-nteleaga. Am sa-nteleg eu, autoritatea competenta, care am sa judec ori sa iau dispozitiuni pe temeiul acelui act. Voi, prostimea, nu-ntelegeti nimic!
Aceste vorbe le-au pus varf la toate.
Intrand in sala, erau doaua ferestri la dreapta, spre curte, si alte doaua in fund, spre ulita. Masa, la care sedea vicecomitele, secretarul, care purta procesul-verbal, si trei "honoratiori" maghiari, era asezata in dreptul ferestrilor despre ulita. Eu steteam in fata mesei, iar in dosul meu se-ndesuiau oamenii, pe care numai cu anevoia ii mai puteam opri in loc.
- Domnule vicecomite - am staruit eu - va rog inc-o data sa nu fiti provocator. Cu asemenea vorbe si cu asemenea gesturi manati lucrurile spre varsari de sange. N-ar fi lucru de mirare daca intr-o buna zi s-ar ridica vreunul in fruntea multimii adanc jignite.
- As vrea sa-l vad pe cel ce-ar indrazni-o! a strigat el, ridicandu-se-n picioare.
- Fie chiar si unul ca mine! - i-am raspuns - caci au toate un hotar.
Unul dintre cei trei "honoratiori" de la masa s-a ridicat si el in picioare.
- Voi - li-a zis el satenilor intr-o romaneasca deslusita - sunteti orbeti, iar acesta - urma aratand spre mine - e vodetul vostru.
Auzind aceste vorbe, satenii din sala au dat navala asupra mea, m-au imbrancit la o parte si s-au napustit asupra mesei, incat vicecomitele, notarul, secretarul si "honoratiorii" au zburat intr-o clipa pe feresti-n strada si peste putin li s-a perdut urma.
Lucrul acesta s-a petrecut cam pe la unsprezece din zi. Eu am staruit ca satenii sa deserteze sala si primarul sa-ncuie apoi usile si sa le pecetluiasca, lasand toate lucrurile in starea in care sa aflau in clipa cand vicecomitele si-ai sai au fugit, apoi lumea s-a risipit in liniste.
Pe la trei dupa-ameazazi a sosit apoi in sat un batalion de infanterie din Cetatea Aradului, ca sa inabuse rascoala. Ostenii-mparatesti au fost primiti cu strigate de: 'Sa traiasca!" de catre satenii cu desavarsire pacinici.
Am fost dupa-aceea tras in judecata pentru "rebeliune" dimpreuna cu cativa sateni, care au si fost osanditi.
Eu indeosebi insa am iesit din procesul acesta "cu obrazul curat", desi niste "honoratiori" dedusera marturie ca si la birt, in timpul mesei, ma laudasem ca da, am sa ma ridic in frutnea multimii, ca sa pun la cale o groaznica varsare de sange.
Tinand seama de lamuririle date de mine, de marturisirile satenilor si de constatarile facute de comandantul batalionului, judecatorul a declarat ca-n ceea ce ma priveste nu e caz de urmarire si toate staruintele lui Tabajdy au ramas cu atat mai vartos zadarnice, cu cat chiar si-n cercurile maghiare el era dezaprobat in ceea ce priveste intrebuintarea limbii romanesti.
El era cu atat mai indarjit, si peste cateva luni, la una dintre judecatoriile cercuale, a fost respinsa o cerere data de mine in limba romaneasca sub cuvantul ca judecatorul nu intelege limba in care e scrisa cererea aceea.
Deoarece chiar cu o zi mai nainte primisem de la aceeasi judecatorie o hotarare scrisa-n romaneste, nu mai incapea nici o indoiala in ceea ce priveste gandul din care a pornit respingerea.
Dupa ce atat Curtea de apel, cat si cea de casatiune s-au declarat incompetente de a se pronunta, i s-a adresat ministrului de Justitie o interpelatiune in Dieta. Ministrul, adica Pauler, si-a exprimat parerea de rau ca nu poate gasi destui judecatori care stiu romaneste, iar Dieta a aprobat raspunsul acesta cu majoritate strivitoare si cu aplauze ostentative.
Cestiunea a fost atunci viu discutata atat in Dieta, cat si prin coloanele ziarelor, si astfel nu mai am nevoie de a starui asupra ei. E destul sa-ti spun ca, luand votul Dietei drept interpretare autentica, guvenrul nu se mai simtea obligat a numi in tinuturile cu poporatiune romana numai judecatori care stiu si romaneste, iar judecatoriile au inceput sa respinga actele scrise-n romaneste.
Pusi in fata acestei stari de lucruri, advocatii romani au tinut atunci intruniri, in care au luat peste tot hotararea ca nu le ramane decat sa poarte si procesele clientilor sai romani tot in limba maghiara, caci in lupta pentru dreptul public al romanilor nu pot sa puna-n joc intereslee particulare ale clientilor sai.
Nu puteam sa zic atunci si nu zic nici acum ca nu aveau advocatii romani dreptate. Era marea obstie romaneasca interesata a sari sa-si apere dreptul odata castigat, si vina advocatilor era numai ca ei, ca furntasi, n-au induplecat aceatsa mare obstie sa-si faca datoria. Pentru mine era mai presus de toata indoiala un lucru: ca nu mai pot deocamdata sa fiu in statul unar nici advocat, nici judecator, caci as fi nevoit sa socotesc drepturile poporului roman folosindu-ma de limba maghiara.
Am fost deci indemnat sa intru in administratiune, unde tot mai era impusa limba romaneasca.
Cand cu razvratirea de la Paulis, fusese adeca mult discutata cestiunea si chiar si cei mai zelosi dintre nationalistii maghiari fusesera nevoiti sa admita ca nu avea vicecomitele dreptate, deci ca diregatorii administrativi sunt datori a se folosi de limba romaneasca.
Vazand-o aceasta, Tabajdy a fost si el nevoit sa declare ca se multumeste ca subalternii sai sa traduca cele mai importante dintre acte in limba maghiara, pentru ca el sa le poata intelege cand face inspectiuni.
Urmarea fireasca era ca de bunavointa vicecomitelui se bucurau mai ales aceia dintre diregatorii romani care dedeau dovezi ca stiu bine si limba maghiara.
Eu mai stiam si limba germana, lucru de oarecare-nsemnatate, caci in comitat sunt multe sate svabesti, toate mari si bogate.
Mi s-a propus deci sa-mi pun candidatura ca vicenotar comitatens.
Fiind sustinuta candidatura de presedintele scaunului orfanal, Constantini, un macedoroman cu mare trecere si la maghiari, erau asigurate si voturile celor mai multi dintre membrii maghiari ai congregatiunii, incat "nationalistii" nostri mai zelosi scosesera vorba ca iar am trecut in partea "renegatilor". Pana chiar si Tabajdy se-nvoise sa fiu ales.
Au intervenit insa chiar in timpul sedintei lucruri in urma carora mi-am ratras candidatura.
Inainte de votare a fost adeca suspendata sedinta si am fost poftit in cabinetul vicecomitelui.
Tabajdy m-a primit cu multa bunavointa, m-a incredintat ca se bucura de a ma avea intre colaboratorii sai si ca nu se-ndoieste ca ma voi folosi de limba maghiara pe care o vorbesc si o scriu foarte bine.
I-am raspuns ca nu voi putea sa-i fac placerea aceasta, caci vorba e sa fiu ales tocmai pentru ca stiu destul de bine romaneste, precum si nemteste.
- Eu sunt insa seful administratiunii comitatense - mi-a-ntampinat el - si n-am sa-nteleg toate actele.
- Va veti folosi, d-le vicecomite, de un interpret vrednic de toata increderea - i-am raspuns eu - eu insa nu drept interpret, ci drept vicenotar urmeaza sa fiu ales si trebuie sa ma supun legii "pentru egala indreptatire", care prescrie ca pentru romani romaneste, pentru germani nemteste si numai pentru maghiari in limba maghiara am sa scriu.
- Legea - a zis el cu hotarare - nu de d-ta, ci de mine, seful, are sa fie interpretata. "Ha nem tetazik, menjen Olahorsagba!" (Daca nu-ti place, du-te in Romania!) a adaugat apoi.
- Ma duc, domnule, dar la timpul cuvenit iar o sa ma-ntorc, si poate ca nu e singur! i-am raspuns si am parasit nu numai cabinetul vicecomitelui, ci si gandul de a mai fi deocamdata diregator administrativ in comitatul Aradului.
Nu putea Tabajdy, ce-i drept, sa sileasca pe diregatorii din comitat a-i scrie-n limba maghiara, dar prigonea sub fel de fel de pretexte pe cei ce nu intrau in voile lor. Ca sa nu se strice dar nici cu vicecomitele, nici cu romanii, multi scriau actele atat in romaneste, cat si in limba maghiara.
Mai curand ori mai tarziu trebuiau sa caute a scapa de aceasta munca-ndoita.
Dupa legea "pentru egala-ndreptatire a nationalitatilor", consiliul comunal hotara limba asa-zisa protocolara. Fiind confirmata hotararea aceasta de congregatiunea comitatensa, diregatorii comunali nu se puteau adresa nici la autoritatile superioare decat in limba protocolara si tot in acea limba urma sa fie dat si raspunsul. N-avea deci notarul comunal decat sa ieie intelegere cu primarul si sa-nduplece consiliul comunal a decreta drept limba protocolara pe cea maghiara si scapa de munca-ndoita, ba se mai punea bine si cu cel din fruntea comitatului.
Astfel a fost scoasa incetul cu incetul limba romana din administratiune, incat se putea zice ca nu guvernul ungar a impus pe cea maghiara, ci romanii ei insisi s-au lapadat de dreptul de a se folosi de propria lor limba.
Iara Tabajdy, care le-a pus aceste la cale, a fost numit in urma comite suprem si in comitatul Carasului, incat stapanea asupra celor mai romanesti doaua dintre comitate.
Pe mine nu ma ierta firea sa iau parte la lepadarea de drepturi, si astfel ma simteam indemnat sa ma-ntorc iar la Viena, ca sa-mi urmez sutdiile deocamdata, pana ce nu se vor mai fi schimbat impregiurarile. Indemnul acesta era cu atat mai hotarat cu cat a murit mama si dupa cateva saptamani a urmat si moartea tatalui meu.
Mai unul, mai altul imi spunea insa ca a mai ramas loc pentru limba romaneasca-n biserica si in scoala si ma-ndemna sa primesc sarcina de arhivar la consistoriul gr.-orient, din Oradea-Mare, ba vicarul de atunci, Miron Roman, imi fagaduia ca va starui sa fiu ales in urma secretar consistorial.
Am ramas deci la Oradea-Mare, unde aveam locuinta chiar in casele consistoriului, sub acelasi acoperis cu vicarul, care-mi dedea si mama si imi era, in genere, foarte binevoitor.
In timpul petrecut la Oradea-Mare am pus in randuiala hartiile din arhiva consistoriului, pe care le gasisem aruncate claie peste gramada. Citindu-le, am ramas viu atins de statornicia si hotararea barbateasca cu care romanii din partea locului si-au pastrat ortodoxia in lupta cu propaganda catolica. Am tinut deci sa fac pe acolo o calatorie, ca sa-i cunosc mai de-aproape pe romanii aceia.
Sub impresiunile acelei calatorii am scris novela Popa Tanda, pe care-n urma, cand ma aflam la Iasi am prescurtat-o dupa ce am citit-o prietenilor mei Mihai Eminescu, Samson Bodnarescu si Miron Pompiliu, care era din partile Orazii-Mari.
M-am intors din calatoria aceea cuprins de viua ingrijare.
Gasisem adeca-n drumul meu case preotesti in care numai cu "prostimea" se vorbea romaneste, si atat la ortodocsi, cat si mai ales la greco-catolici, preoti si invatatori care scriau o romaneasca foarte proasta si-si purtau in limba maghiara corespondenta cu autoritatile politice.
Deoarece "statutul organic" hotaraste deslusit ca limba oficiala a bisericii e cea romaneasca ea singura, am staruit ca vicarul sa ieie dispozitiuni ca preotii si-nvatatorii sa nu se abata de la legea organica a bisericii.
Seful meu mi-a dat raspunsul ca si el isi poarta corespondenta in limba maghiara, caci itnerese mai superioare ale bisericii cer sa se tie seama de suspecptibilitatile puternicilor zei.
Am intampinat ca cel mai suprem interes al orisicarei societati organic constituite este ca legea ei sa fie respectata.
- Aceasta-n teorie - mi s-a raspuns cu un zambet problematic - dar nu si-n practica vietii.
Imi era cu toate aceste-nvederat ca, porniti odata pe calea aceasta, mai-marii bisericii noastre vor ajunge-n cele din urma sa sa-mpace si cu gandul ca guvernul, avand chiar in virtutea statutului organic dreptul de suprema inspectiune, poate sa ceara ca actele bisericesti si cele scolare sa fie scrise in limba maghiara, pentru ca oamenii lui de-ncredere sa le poata intelege.
Vorba era deci ca romanii sa renunte si in biserica, precum si-n scoala la dreptul de a se folosi de limba lor si numai de ea.
Asa s-au si indrumat lucrurile in curand dupa moartea metropolitului Andrei.
Saguna, ducand mai departe politica traditionala a romanilor, care se razamau pe puterea monarhiei, staruia cu tot dinadinsul ca ardelenii sa ieie si ei parte la viata publica a regatului ungar si sa-si trimita reprezentantii in Dieta ungara, pentru ca acolo, alaturea cu fratii lor din Banat si cu cei din Tara Ungureasca, sa sustina cauza monarhiei in lupta cu elementele antidinastice.
In fata acestui activism dinastic se afla pasivismul autonomist al celor ce nu voiau sa recunoasca uniunea cu Tara Ungureasca a Ardealului si-si inchipuiau ca vor reusi sa faca presiune asupra Coroanei daca vor lua, ca maghiarii, o atitudine amenintatoare, si staruind in rezistenta pasiva, nu vor trimite reprezentanti in dieta ungara.
Urma a dovedit ca aveam noi sagunistii dreptate cand ziceam ca prin aceatsa politica-n doi peri li se fac servicii nepretuite antidinasticilor, care voiau sa desfaca Ungaria de Austria si profitau de toate stramtorarile Coroanei spre a slabi monarhia storcand concesiuni din ce in ce mai mari pentru maghiari. In urma luptelor dintre activisti si pasivisti, trebuia sa se formeze o grupare oportunista, oameni gata de a se da pe brazda, ca sa se puna bine cu stapanii zilei, orisicare ar fi scopurile urmarite de acestia. Multi dintre oportunisti tineau, sa-ntelege, sa fie pusi in randul activistilor, nu erau insa decat unelte ale guvenrului ungar, fie chiar si contra dinastiei.
Acestua se sporeau cu atat mai vartos cu cat erau intre romanii cu stiinta de carte multi cei ce vorbeau si scriau mai usor in limba maghiara decat in cea romaneasca.
Murind deci metropolitul Andrei, guvernul ungar isi da toata silinta sa ridice-n scaunul metropolitan pe vreunul dintre cei ce sunt gata de a intra-n voile lui.
Pe cand insa acestia erau rau vazuti intre romani, sagunistii aveau mai ales in Ardeal mare trecere, si parea lucru cu desavarsire neindoios ca congresul bisericesc va alege fie pe vicarul Nicolae Popea, fie pe episcopul de Caransebes, Ioan Popasu, amandoi oameni de incredere ai lui Saguna.
Spre a zadarnici alegerea unuia dintre acestia, pasivistii au dat mana cu oamenii guvenrului, si metropolit a fost ales episcopul Aradului, Procopie Ivacicovici, un batran neajutorat si lipsit de orisice insamnatate.
Ne asteptam ca-n scaunul episcopesc din Arad sa fie ridicat arhimandritul Popea. Acesta s-a simtit insa indemnat sa ramaie vicar la Sibiu, unde era nevoie de el. La Arad au fost dar candidati vicarul Miron Roman, pe care-l stiam foarte bine, si protopopul Brasovului, Ioan Metianu, pe care, dupa spusele celor din Brasov, il puneam mai prejos de concurentul lui, care era si mai vechi in sanul bisericii.
Nu mi-a ramas deci decat sa plec de la Oradea-Mare si, primind prin mijlocirea d-lui Iacob Negruzzi de la "Junimea" un ajutor, am plecat la Viena, ca sa astept acolo schimbarea vremurilor.
Episcop al Aradului a fost ales fostul meu sef, vicarul Miron Roman. Catva timp in urma, insa, Procopie Ivacicovici a fost ridicat de sarbi in scaunul patriarhal de la Carlovat, si acum Miron Roman si Ioan Metianu au incheiat o invoiala, in virtutea careia, cu ajutorul pasivistilor, Miron Roman a fost ales metropolit, iara Ioan Metianu a fost ridicat in scaunul episcopesc din Arad.
A mai trecut, cu toate aceste, multa vreme fara ca guvernul sa fi rausit a face si-n biserica si scoala ceea ce a facut in administratiune si in judecatorii, caci inraurirea sagunistilor, era covarsitoare in arhidieceza si puternica atat la Arad, cat si mai ales la Caransebes.
In lumea larga - Lupta pentru limba
Aceasta pagina a fost accesata de 1388 ori.
