Budulea Taichii - Capitolul 01
de Ioan Slavici
1.
De-mi parea bine? Dar se-ntelege ca-mi parea bine. Cand mi-l aduc aminte pe dansul, mi se desfasoara inaintea ochilor intreaga lume a tineretilor, cu toate farmecele ei, acuma pierdute pentru totdeauna; si nici unul dintre noi toti, care impreuna am trecut prin acea lume, nu poate sa se gandeasca la tineretile sale fara ca sa-i treaca, asezat, retras si intotdeauna intelept, Budulea Taichii pe dinaintea ochilor, pentru ca Budulea nu era numai al Taichii, ci si al nostru al tuturora.
Mie, indeosebi, mi se cuvenea oarecare intaietate la imparteala parerilor de bine, pentru ca eu il stiam inca din copilarie si eram prieten chiar si cu Budulea cel batran.
Nea Budulea, inainte de toate, avea un picior mai scurt decat cel- lalt si era un om scurt, gros, rotund la fata si zambea mereu cand vorbeai cu el. Fara de dansul nu se putea nici un fel de veselie in sat la noi, fiindca el canta mai bine decat toti si din vioara, si din cimpoi, si din fluier, iara pe Hutu il ducea intotdeauna cu sine, deoarece Buduleasa fugise cu un scriitor al satului, si nu putea sa-l lase pe copil singur acasa. Cand Budulea canta din vioara, Hutu tinea cimpoile, iara cand oamenii se saturau de vioara, Budulea schimba cu feciorul sau. Fluierul il purta Budulea totdeauna in serpar; altfel nu l-am vazut de cand il tin minte si nici nu-mi pot inchipui un Budulea far' de fluier in serpar.
La praznic si la ziua numelui stiam de mai nainte ca are sa ne vie Budulea cu multi ani, cu spor in casa si cu belsug la masa: asa m-am trezit eu; ce va fi fost mai nainte, nu stiu.
imi aduc numai aminte ca eram copil mic si ca priveam cand la piciorul cel scurt al lui Budulea, cand la Hutu, care sedea cu cimpoile intr-un colt al casei. Mai tin apoi minte ca i-am dat o bucata de placinta, ca l-am batut, fiindca nu voia sa-mi lase cimpoile, si ca era baiat bun, caci nu s-a suparat, desi era mai mare decat mine.
in urma, la scoala din sat, ma batea cateodata el pe mine, dar nici atunci nu era suparat, desi totdeauna eu ma legam de el.
Caci dascalul nostru era un om neobosit, si fiindca Budulea peste saptamana mergea la lucru, el zicea mereu: "Mai Buduleo, nu mai purta si copilul cu tine; pune-i o bucata de paine in traista si trimite-l la scoala, ca sa-mi bat si eu capul cu dansul". Iara Budulea era om cuminte si intelegea ca dascalul nu are alta treaba decat sa-si bata capul cu copiii oamenilor. Un singur lucru il mai punea pe ganduri: parca tot nu-i venea sa creada ca si Hutu are sa invete carte.
Cand eu incepusem a umbla la scoala, Hutu era printre baietii de care imi era frica.
il vad parca si acum umbland cu o vergea in mana pe dinaintea bancii si privind de la inaltimea diregatoriei sale de "cenzor" cu o strasnica neindurare asupra noastra, care nu strabatuseram inca in adancimile tainicului "Buki-az-ba" si nu stiam ca "mizlete-ije-ludi-iar" va sa zica "mila".
Povatuit de mana lui am trecut aceste adancimi pe nesimtite. intorcandu-ma acasa dupa cele dintai ceasuri petrecute la scoala, sufletul imi era plin de minunatiile ce vazusem. inchipuirea mea de copil era prea slaba spre a putea aduna atata sumedenie de copii la un loc, si toti acesti copii, pe care ii vazusem acum in aievea, sedeau tacuti, nemiscati si cu ochii tintiti la invatator: imi era ca si cand m-as fi intors din alta lume, si cand maica ma intreba ce-am vazut la scoala, in uimirea mea nu stiam sa-i spun altceva decat c-am vazut pe Hutu lui Budulea plimbandu-se cu batul in mana si ca acum nu-l mai cheama Hutu, ci Mihail Budulea, ca pe taica-sau cel cu cimpoile.
si fiindca eram nerabdator si doream sa vad iar pe Hutu cu batul, m-am dus si dupa pranz la scoala. Simt si acum adanca dezamagire ce ma cuprinsese cand vazui pe un alt baiat cu vergeaua, caci in zadar, atat de strasnic ca el nu mai era nici unul.
Dar peste putin iar a venit Hutu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, si ne-a scos afara, iara dupa ce ne-a scos afara ne-a pus in randuri si ne-a intrebat daca stim sa stam intr-un picior. Eu am stat mai bine si mai mult decat toti ceilalti baieti; pentru aceea eram foarte fericit si, intorcandu-ma acasa, i-am aratat mamei cum zice Hutu ca sa stai intr-un picior si i-am spus ca Hutu e cel mai mare in scoala si ca a vorbit cu mine si c-a zis ca eu stau mai bine decat toti ceilalti intr-un picior.
Dupa aceea m-am dus iar la scoala. Mama-mi daduse doua pere, una pentru mine, alta pentru Hutu. Eu le-am pastrat pe amandoua pentru dansul; dar am plecat plangand de la scoala si plangand am ajuns acasa, fiindca el nu le ceruse de la mine, iara eu nu indrazneam sa i le dau.
si fiindca prea eram nenorocit, mama a trimis pe Barbura sa aduca pe Hutu, pentru ca sa-i dau cele doua pere: iara de aci inainte, mergand la scoala, el trecea totdeauna si ma lua si pe mine.
Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai strasnic dintre "cenzorii" din scoala, nu ma mai temeam de nimeni si de nimic.
stiam, afara de aceasta, ca si eu trebuie sa ma fac odata ca Hutu, si pentru aceea ii prindeam apucaturile si, inainte de toate, din copil neastamparat ce eram, ma facui un baiat asezat si intelept ca dansul. Nu-i vorba, el era tot mai asezat si mai intelept decat mine; dar cand il vedeam pe el zicand Tatal nostru, citind irmosul ori cantand Apostolul in biserica, inima imi batea mai tare, caci un glas tainic imi soptea: "si tu vei fi odata ca dansul". Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna si la dansul cautam scapare cand eram napastuit.
Caci Hutu era puternic, pentru ca dascalul nu tinea la nimeni mai mult ca la dansul.
Iara dascalul avea cinci copii, care toti cinci erau fete. Neli era cea mai mare si avea obiceiul sa sara peste banci. Livia era cat mine si vorbea totdeauna pana ce dascalul n-o punea in genunchi; Veturia sedea intre baieti si se cotea cu ei, iara Mili abia stia sa umble si nimeni n-avea voie s-o poarte in brate afara de Hutu, pe care dascalul il insarcinase cu purtarea de grija pentru dansa. Pentru aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mana ori s-o tie in brate si plangea cand el se departa de dansa; cateodata numai, cand Hutu voia sa se joace de-a mingea cu ceilalti baieti, mi-o lasa mie, iara eu vorbeam cu ea, o purtam de mana, o tineam in brate si eram foarte fericit.
Eu m-am dus apoi la scolile cele mari din oras, iara cand m-am intors, peste un an, acasa, Hutu era tot mare, dar imi parea mai putin strasnic. Nu-i vorba, si acum zicea Tatal nostru, canta chiar in strana si citea Apostolul in biserica, si acum purta pe Mili, ba chiar si pe Linica cea mica in brate; el cu toate acestea imi parea cam prost, ba cateodata chiar grozav de prost. Dar tot tineam la el, fiindca era baiat domol si intra totdeauna in voile mele.
Daca insa acum Hutu imi parea mie grozav de prost, eu ii paream lui grozav de intelept.
intr-o zi el insusi mi-a marturisit-o aceasta, desi numai asa — cam pe departe.
Eram in padure; adunaseram alune si el mi le spargea, luand din cand in cand cate una si pentru sine.
— Uite, imi zise el nedumerit, taica zice ca dascalul zice sa ma duc si eu la scoala la oras ca sa ma fac dascal: ce crezi tu, as putea sa invat acolo cu voi?
— Pentru ce nu?
— Vezi ca nu stiu ungureste, raspunse el, privind deznadajduit la mine.
— Ai sa inveti.
— Dar cum sa invat, cand dascalul vorbeste numai ungureste si eu nu inteleg nimica din cele ce zice?
— Asa-i! raspunsei, intelegand acuma si eu ca in adevar Hutu e cu mult mai prost decat ca sa poata intelege pe dascalul cel unguresc, care nici nu e dascal, ci profesor.
Altfel, eu stiam de mult ca e vorba ca Hutu sa mearga la scoala. Caci dascalul nostru era un om neobosit, iara Budulea tinea foarte mult la el.
inca de demult nea Budulea era nedumerit. il vedea pe Hutu citind din carte ori scriind fel de fel de lucruri pe hartie si nu-i prea venea sa creada ca toate sunt asa cum i se par lui. Tot mai intelegea ca omul sa scrie si ca sa stie ce a scris el insusi, fiindca aceasta nu era decat un fel de raboj. Cand vedea insa pe Hutu citind din cartea ceea ce au scris altii, il cuprindeau indoielile si-i zicea de obicei: "Ba sa ma ierti; asta o stiu pe de rost". Hutu isi dadea silinta sa-l lamureasca si sa-i arate si lui cum se citeste; insa cand Budulea se uita la slovele incurcate, il cuprindea un fel de ameteala, fiindca era peste putinta ca cineva sa le descurce. intr-o duminica Budulea i-a zis lui Hutu: "Ia scrie numele meu pe hartie". Hutu a a scris cu slove mari: Lapadat Budulea, locuitor din Cocorasti.
— si acum, daca cineva se uita aici, stie el ca e numele meu?
— Da, taica.
— Cum asa?
— Apoi vezi: vede ca e ludi si iar si zice La-pocoi si iar si zice pa, adica Lapa, dobro-az-tferi si zice dat, ceea ce face Lapadat.
Budulea asculta cu mare bagare de seama, desi nu intelegea nimic. Dar, dupa ce s-a vazut singur, el a luat plumbul si a inceput sa invete a-si scrie numele. L-a scris o data, l-a scris de doua, de zece, cu atat mai bine intelegea ca se poate sa inteleaga si altul ceea ce scrie, pentru ca de cate ori suna intr-un fel, el scria aceeasi slova. El a luat apoi caietul lui Hutu si cu mare parere de bine a vazut ca slovele pe care le-a scris sunt in caiet. Acu parca intelegea ca este cu putinta ca unul sa citeasca ceea ce au scris altii, fiindca toti carturarii scriu intr-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar il cuprinse ameteala. Aceasta intelegere intre un numar nesfarsit de oameni ii parea un lucru mai presus de inchipuirea omeneasca. Era dar cu putinta ca ceea ce a scris unul acum o suta de ani altii sa citeasca astazi? La asta nu s-a gandit niciodata. Era cu putinta ca doi oameni care nu se pot intelege prin grai viu sa se inteleaga in scris, si daca ungurul ori neamtul nu stie romaneste, el nu are decat sa scrie, pentru ca sa-l intelegi ce vrea sa zica.
El insa nu intelegea cum e aceasta cu putinta.
— Mai Hutule! ia scrie-mi tu mie pe hartie: cimpoi, vioara si fluier. Dupa ce Hutu scrise cuvintele, Budulea privi lung la ele, lung si nedumerit, pentru ca cimpoile nu semanau deloc a cimpoi si vioara ii parea tocmai ca fluierul.
— De unde sa stiu eu ca aici sta cimpoi si vioara? intreba el.
— Pentru ca e "cert-ije-mislete-pocoi-on-ije".
— Nu inteleg. stiu ca la rabuj tragi o crestatura, si asta vrea sa zica o zi de lucru ori o oaie, tragi o cruce, si asta vrea sa zica un car de pietris ori un berbec. De unde stii tu ca tocmai asa se scrie cimpoile?
— Asa suna slova.
— Cum suna?
— Fiindca e cimpoi, scriu cerf si ije si mislete, ca sa fie "cim", iara dupa aceea pocoi, on, ije ca sa fie "poi".
Budulea parca iar intelegea. Dar lucrul ii parea grozav de greu, caci daca toata slova avea un sunet, atunci, fiind grozav de multe sunete, trebuiau sa fie si grozav de multe slove.
— si tu intelegi orice carte?
— inteleg, taica.
— si daca un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poti citi?
— Pot, taica.
— Dar atunci tu esti tot atat de cuminte ca el.
— Adica nu, taica.
— Ce stii tu! raspunse Budulea. Esti inca prost si copil, dar tot atat de cuminte ca el.
si fiindca Hutu era acum atat de cuminte, el nici nu mai avea pentru ce sa umble la scoala, ci trebuia sa mearga la lucru, caci popa n-avea sa iasa din el; destul ca stie sa scrie, sa faca socoteala pe hartie, sa citeasca in toate cartile, ba chiar si sa cante in strana. Pe el nu mai putea sa-l insele nimeni, ba putea sa ajunga chiar si pretitor la casa satului si sa adune birul de pe la oameni.
Mai ales de cand avea copil la scoala, Budulea mergea totdeauna la biserica, si chiar dac-ar fi fost singur la biserica, el avea locul lui, tocmai in fund, langa muieri, iara cand Hutu canta sau citea Apostolul, Budulea isi incopcia mainile pe piept, privea o data la dascal si ramanea cu capul plecat.
Dara cu dascalul n-ar fi indraznit niciodata sa prinda vorba, fi- indca se simtea prea jos spre a cuteza sa supere pe un om atat de invatat cum era jupanul invatator Pantelemon Claita, un om scurticel, iute la vorba, cu mustata groasa si cu sprancenele dese. Nici nu se cuvenea sa-l supere, fiindca dascalul Claita era om neobosit, avea totdeauna de lucru si nu putea sa-si piarda vremea cu orisicine.
insa in cele din urma tot trebuia sa mearga la el, ca sa-i multu- measca pentru invatatura lui Hutu si sa-i spuna ca, iaca, Hutu a crescut mare, stie mai mult decat toti baietii din sat si trebuie sa mearga la lucru.
ii era greu sa se hotarasca, si au trecut mai multe duminici pana ce a putut sa prinda destula inima, mai ales ca nu putea sa mearga cu mana goala si trebuia sa astepte pana ce vin strugurii pargavi, cea mai potrivita cinste pentru un dascal ca Claita.
— Asa-i, zise dascalul, e baiat foarte intelept si trebuie sa mearga la lucru. Pentru ca sa vezi d-ta: omul trebuie sa invete a munci ca sa poata trai. Nu e scoala cum ar trebui sa fie, caci atunci ar invata toti copiii la scoala si n-ar trebui sa-si mai piarda vremea pe la tarina. Dar ce sa-i faci? Am gradinita ce mi-a lasat-o satul si i-am invatat sa puna samanta, sa faca altoi, sa poarte grija de stupi, sa puna cartofi, fasole, morcovi si patrunjel, sa sadeasca varza si tutun, sa poarte grija de vita, ba la anul am sa-i pun chiar la prasila, pentru ca inca de mici sa stie cum se castiga painea de toate zilele. Daca satul mi-ar da o bucata de tarina, i-as invata si celelalte lucruri. Pentru ca sa vezi d-ta: dascalul trebuie sa stie tot si, daca nu stie, trebuie sa invete, fiindca sunt carti in care stau toate aceste, si eu as invata copiii asa cum sta in carti, adica mai bine de cum se obisnuieste la prostimea noastra de astazi. Afara de aceste am casa grea, cinci fete, care cresc in fiecare zi, si nici un baiat, si satul ar trebui sa se gandeasca si la mine. Ba acum se gandesc sa mai faca si o a doua scoala in sat, fiindca ar fi prea multi copii la mine. Dar cine a adunat copiii la scoala? Eu. Adicatelea, in loc sa ma plateasca mai bine, fiindca dau invatatura la mai multi copii, se pun sa ia copiii adunati de mine si sa-i dea la altul. Pentru ca sa vezi d-ta: dascalul e cel mai mare lucru in sat, cel mai mare lucru in tara, pentru ca el invata pe copii cum sa vorbeasca, cum sa se poarte, cum sa inteleaga lucrurile si cum sa lucreze ca sa-si castige painea cea de toate zilele, si daca dascalul e prost si nu-i invata bine, toate merg rau in tara. intelegi ca tot omul ar voi sa fie dascal si ca eu nu ma plang; insa, iti spun eu d-tale, nu este cu putinta sa fie doi dascali in sat, pentru ca n-au din ce sa traiasca amandoi si pentru ca inchipuieste-ti d-ta ce incurcatura se face in sat cand unul invata pe copii intr-un fel, iar cellalt intr-alt fel.
Budulea asculta tot timpul cu incordata luare-aminte; daca s-ar fi aprins casa in capul lui, el n-ar fi indraznit sa se miste ori sa graiasca cea mai scurta vorba macar: Asa este!
— Un lucru ar fi mai cu putinta, urma dascalul multumit. Ca sa fie un dascal mare si unul mic, adica unul intai, altul al doilea, care nu invata decat ceea ce-i spune cellalt.
Budulea se simtea foarte intelept, fiindca era in stare sa inteleaga ceea ce zice Claita; el indrazni dar sa adauge:
— Unul platit mai bine, iara altul mai slab.
— Da! Unul platit mai bine. Astazi nu e oare tot cam asa? Pentru ca sa vezi d-ta: copiii din scoala sunt despartiti in mai multe caprarii, cum am zice, si eu nu le dau invatatura decat celor mai grei la minte; ceilalti invata de la baietii mai mari, cum e Hutu. si intelegi d-ta ca satul ar face mai bine dac-ar lasa lucrurile asa cum sunt si ar pune in loc de al doilea dascal pe Hutu, fiindca n-ar trebui sa-i plateasca mult.
Budulea ramase incremenit. Hutu dascal? Nu stia daca viseaza ori Claita vorbeste intr-aiurea.
— Nu se poate, zise el. Hutu e prost; il stiu eu: e copilul meu.
— D-ta nu intelegi, urma iar dascalul. E bun Hutu. Pentru ca sa vezi d-ta: spre a putea sa fii dascal, se cer trei lucruri: intai o carte de botez, a doua un atestat ca esti absolut preparandist, a treia ca cunosti cele opt glasuri si podobiile, a patra sa stii tipicul; toate celelalte le inveti din carte. Lui Hutu nu-i lipseste decat atestatul; le are toate celelalte. Ar trebui sa mearga la oras, sa stea doi ani, cum am stat si eu, si sa-si ia atestatul.
Budulea se ridica in picioare. incepea sa inteleaga ca invatatura prea multa cam sminteste capul omului si parca-i era frica sa mai stea cu dascalul.
— Eu, urma dascalul, sunt feciorul paracliserului din Vaideni. M-am trezit tragand clopotele, aprinzand si stingand lumanarile in biserica si purtand cadelnita dupa popa. Am invatat apoi sa cant in strana si sa citesc si, cand eram de douazeci si unu de ani, m-am dus sa fac preparandia. Hutu stie mai mult decat stiam eu atunci, fiindca le-a invatat toate de la mine. Apoi nu e decat de 15 ani si trebuie sa mearga sa-si ia atestatul, pentru ca, iti spun eu: nu primesc alt dascal in sat decat pe unul care a invatat la mine.
Budulea nu mai avea timp de pierdut. Dascalul Claita zicea ca tre- buie, si asa nu mai incapea nici o vorba. Gata dar de a lua pe Hutu sa-l duca numaidecat la oras, el pleca spre casa.
insa pe drum incepu iar a se nedumeri. Tot ii parea peste putinta ca feciorul lui sa umble la scolile cele mari si sa se faca chiar dascal: fara indoiala, Claita era smintit de invatatura cea multa, pentru ca Hutu era prost si nici n-avea din ce sa traiasca la oras. Cuprins de aceste nedumeriri, Budulea isi schimba drumul. Mai era un om intelept in sat; voia sa vada ce zice acela. El veni dar la mine si-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a invatat sa-si scrie numele, cum s-a incredintat ca Hutu in adevar stie sa citeasca in toate cartile, cum s-a dus la dascalul si apoi imi insira indeamanuntit cuvintele pe care i le graise Claita.
— Asa este, jupanul invatator are dreptate, ii raspunsei acum si, ca sa-l incredintez, ii aratai atestatul meu si-l citii, in ungureste, cum era scris.
— Nu se poate citi asta in romaneste? ma intreba el dupa ce privi indelung la tiparitura.
— Fara indoiala, zisei, si incepui a traduce testimoniul.
— Nu zic eu? striga el cuprins de o bucurie pe care atunci nu puteam inca s-o inteleg. E ca rabusul: n-ai decat sa faci crestatura, pentru ca tot omul sa stie ca nu e berbec, ci oaie. Dascalul are dreptate: trebuie sa mergem la scoala!
in zadar ii spunea Hutu ca el nu poate sa invete la scoala pentru ca nu stie ungureste; Budulea raspundea:
— Tu esti prost; nu stii inca ce stii si ce nu stii; vei vedea tu cand vei fi acolo; n-ai decat sa te uiti in carte ca sa stii tot, afara de cele opt glasuri, de tipic si podobii; toate celelalte se invata din carte: ai sa mergi la scoala la care umbla si el, pentru ca acolo se da tistat intr-un an, apoi te intorci acasa si esti dascal.
stia tot satul ca Hutu are sa mearga la scoala in care invat eu si ca are sa se intoarca dascal, desi eu voiam sa ma fac popa.
Ne-am dus apoi la oras, adica nu ne-am dus, fiindca eu plecasem cateva zile mai-nainte, iara dascalul Claita venise cu Budulea si cu Hutu in urma, dar ne-am intalnit in oras.
Dascalul era foarte necajit. Lumea se stricase cu desavarsire si di- rectorul de la preparandie nu voia sa-l primeasca pe Hutu fiindca era o lege noua, ca sa nu primeasca decat pe aceia care au facut patru clase primare.
Budulea era, dimpotriva, asezat si vesel. ii parea bine ca nu l-a primit pe Hutu la preparandie: voia sa-l dea la scoala unde eram si eu.
Hutu, in sfarsit, era nenorocit. Dascalul ii daduse niste pantaloni rosi, un surtuc peticit si o palarie purtata, pentru ca acum nu mai putea sa umble in strai taranesc. Nu i se potriveau deloc hainele; el insusi nu se simtea bine in ele; ii era rusine parca de lume si pasea lat si tinandu-si mainile departate de trup, pentru ca nu cumva, umbland, sa-si roada manecile si pantalonii. Erau hainele in care umblase odata dascalul; si-l treceau fiorii cand se gandea ca acum el insusi le poarta si le strica. Apoi atat il purtasera pe la Ana si pe la Caiafa, incat se zapacise, bietul, cu desavarsire.
Eu eram fericit. Acum atarnau toate de mine, fiindca eu cunosteam pe profesorul de a treia clasa primara si puteam sa-i duc la dansul, si sa-i recomand, si sa-i spun ca Hutu e din sat de la noi, si ca e un baiat prea cumsecade.
— Ia sa ne mai gandim nitel, grai dascalul Claita muncit de gan- durile grele. Nu se poate ca Hutu sa umble la scoala ungureasca. invata ungureste, si un dascal nu trebuie sa stie ungureste.
— Un dascal trebuie sa stie tot, raspunse Budulea.
— Tot, afara de ungureste. Asta-i limba calvineasca si papistaseasca, si indata ce-o inveti, te zapaceste. iti spun eu: am vazut pe altii. Pentru ca sa vezi d-ta: noi, romanii, trebuie sa stim romaneste, si daca invatam ungureste, ne facem unguri si nu mai suntem romani cumsecade. Asta sta chiar in gazete. si pentru aceea, daca dascalul stie ungureste, ii invata si pe copii si le strica mintile.
— Eu cred, raspunse Budulea, scotandu-si nerabdator fluierul din serpar, ca invatatura e limba, si cu cat mai multe limbi stie omul, cu atat mai invatat este. Uite, la fluierul meu sunt sase borte, si cant mai bine pe el decat pe unul care nu ar avea decat o singura borta; asa e si omul: cate limbi stie, de atatea ori e om.
si Hutu voia sa umble la aceeasi scoala cu mine fiindca se gandea sa sada langa mine si sa ma intrebe totdeauna cand nu intelege ceva. Dar el odata cu capul n-ar fi indraznit sa graiasca.
— Asa-i, zise dascalul, mangaindu-se cu speranta ca intr-un an Hutu tot n-are sa invete ungureste, ba ca are sa uite in urma si ceea ce va fi invatat.
Cand era sa intram la dnul profesor, deteram de o noua greutate. Hutu nu voia deloc sa intre. in zadar ii spuneam ca trebuie sa fie si el, ba mai ales el, de fata, zicea sa intram noi si sa vorbim cu profesorul, ca el merge apoi la scoala. Dar, la urma urmelor, Hutu era baiat intelept: el isi calca pe inima si intra cu noi.
Profesorul Wondracek era un om vesel si, cand intraram, se vedea ca-i pare bine, fiindca radea din toata inima. Dascalul Claita si Hutu ramasera langa usa, iar eu inaintai cu Budulea si-i spusei dlui Wondracek ca, iaca, asta e Budulea, cimpoiesul de la noi, care are un baiat, pe Hutu cel de langa usa, care pan-acum a umblat la scoala la dascalul Claita si acum voieste sa fie primit.
— Da, dnule, raspunse d-l Claita, facand un pas inainte. La noi a mers si s-a purtat bine.
— si stie tot, adauga Budulea. Ma rog, jupane invatator, sa spui ce stie Hutu, Mihail Budulea il cheama, fiindca mi-e copil, iara mie imi zice Lapadat; ii sunt tata. Spune, te rog, ca sa stie si domnul ce-a invatat Hutu.
Dascalul Claita era foarte invatat, dar nu era deprins a vorbi cu dascalii papistasesti si nici nu-i placea sa stea fata cu ei. ii venea deci cam greu sa se talmaceasca cu dnul Wondracek, un om care nici nu stia romaneste, ci vorbea de-ti venea sa fugi mancand pamant. Acum era insa vorba de invatatura ce-i daduse lui Hutu; el facu dar un al doilea pas inainte si grai asezat:
— Eu cred ca dnul profesor il va intreba la examen. Pentru ca sa-l vedeti d-voastre: eu nu stiu ce se cere la scoala de aici, si dnul profesor, care stie, nu are decat sa-l intrebe pe el, ca sa vada daca stie destul, prea mult ori prea putin.
El sari speriat la o parte. Numai acum bagase de seama ca sta pe covorul ce era intins pe jos. Dar dascalul Claita, intrand odata in foc, nu-si pierdea lesne sarita.
— Pentru ca sa vedeti d-voastra, urma el, la noi se invata tot ceea ce trebuie sa stie un om ca sa poata trai cum se traieste la sat: aici se cere altceva. Fara indoiala, mai putin, dar altceva, ce poate ca noi nu stim, fiindca nu avem nevoie sa stim si nu este bine ca omul sa invete lucruri ce nu sunt de nici un folos, deoarece pierde vremea in care trebuie sa invete lucruri folositoare. Asa se obisnuieste la noi, la romanii ortodocsi, fiindca eu sunt ortodox si baiatul de asemenea.
Dnul Wondracek privea in tot timpul cand la unul, cand la altul dintre noi si parea foarte vesel, deoarece isi stapanea rasul.
De cand auzise cuvantul examen, Hutu uitase si surtuc si panta- loni si statea incordat la locul sau, iara acum inainta cu pasi hotarati si bagand bine de seama ca nu cumva sa o pata ca dascalul Claita, apoi se opri tocmai la marginea covorului, stand drept ca un par inaintea dlui Wondracek si atintindu-si ochii la buzele lui.
Dl Wondracek privi catva timp la el si parca era suparat, fiindca nu-i mai venea sa rada.
— stii ungureste?
— Nu stiu.
— stie, domnule! zise Budulea nerabdator. in zadar spunea dascalul Claita ca n-a invatat decat a citi; in za- dar spuneam chiar eu ca nu intelege nimic, caci Budulea il ruga pe dnul Wondracek sa-i dea o carte ungureasca si va vedea ce stie.
— Nu stie sa vorbeasca, dle, dar intelege din carte. Profesorul Wondracek iar se facu vesel, ii dete lui Hutu o carte ungureasca, pentru ca sa vada cum citeste si cum rosteste vorbele.
Hutu incepu sa citeasca cu glas tare, raspicat si aratand deslusit fiecare coma, fiecare punct.
il vad parca si acuma pe Budulea. El stete nitel incremenit, apoi se apropie incet de dnul Wondracek, il atinse de maneca si-i sopti uimit:
— stie, dnule, chiar sa vorbeasca. Acum dnul Wondracek nu-si mai stapani rasul. Dar tot in zadar isi dete si el silinta sa-l faca pe Budulea sa inteleaga ca Hutu nu stie decat sa citeasca ungureste, caci in loc de a-l lamuri, il facea din ce in ce mai incurcat. si se vede ca dlui Wondracek ii placea incurcatura lui, fiindca nu-l mai slabea. Mai puse cateva intrebari lui Hutu, ca sa vada ce stie din celelalte, apoi iar se lega de Budulea cel batran, care-i placea mult, deoarece era scurt, gros, schiop de piciorul stang, rotund la fata si zambea cand vorbeai cu el.
— Baiatul nu stie mult, zise el in sfarsit, dar il primesc, fiindca e feciorul d-tale, si daca va fi silitor, are sa treaca examenul. E destul de mare, adauga el asezat, pentru ca sa inteleaga ca-i sade rau intre copii daca nu invata bine, pentru ca atunci e ca magarul intre oi.
Atat imi trebuia si mie. intrebati daca-mi parea bine? Dar se intelege ca-mi parea bine: nici nu mai mergeam, zburam spre casa, pentru ca Hutu trebuia sa locuiasca cu mine; el era si trebuia sa ramana sub scutul si povatuirea mea. si cum mergeam, eu mergeam iute, fiindca eram fericit, dascalul Claita grabea, fiindca era om neobosit, Budulea cel batran schiopata sprinten si pe maruntite cu noi, fiindca nu-si mai gasea rostul si ar fi voit sa afle vreun om ca sa-i spuna cele petrecute, si numai Hutu venea asezat si cu pasi masurati in urma noastra, ca si cand nici n-ar sti de ce e vorba.
— Vino, mai, mai iute, ii zisei eu nerabdator.
— Lasa ca va ajung eu, raspunse el zambind.
Budulea Taichii - Capitolul 01
Budulea Taichii - Capitolul 02
Budulea Taichii - Capitolul 03
Budulea Taichii - Capitolul 04
Budulea Taichii - Capitolul 05
Budulea Taichii - Capitolul 06
Budulea Taichii - Capitolul 07
Budulea Taichii - Capitolul 08
Aceasta pagina a fost accesata de 7531 ori.
