Budulea Taichii - Capitolul 05
de Ioan Slavici
5.
A doua zi de Craciun oamenii stiau sa spuna ca dascalul Claita a scos o invatatura noua despre imparatul din care se trage neamul romanesc si ca Hutu are sa aduca invatatura aceasta in sat; iar cand Hutu a venit de Pasti acasa, ei il intrebau cum sta cu Ler-imparat, din care se trag romanii; fiindca el zicea ca despre aceasta n-a invatat inca, tot satul stia ca are sa mai steie mult la scoli.
Dascalul Claita zicea acum ca are sa steie inca doi ani, deoarece mai sunt si alte lucruri pe care trebuie sa le invete.
Hutu era dar fericit, caci acum nici dascalul Claita nu mai era suparat.
insa, oricat de bun baiat ar fi fost, avea si el pacatele lui. Pe cand umblase la scolala din sat, avusese dorinta de a se face dascal ca Claita; in urma, dupa ce s-a dus la oras, dorinta lui era sa se faca profesor ca domnul Wondracek; acum, in sfarsit, umbland la scoli latinesti, voia sa se faca profesor de gimnaziu si isi intiparise atat de viu acest gand, incat se facuse chiar mai asezat de cum fusese, ii placea sa explice toate lucrurile si luase intru toate apucaturile profesorului sau. Fiind insa ca acest profesor era calugar, ca toti profesorii nostri, Budulea Taichii mai avea si dorinta tainica de a se face calugar si, cand eram singuri, imi spunea mereu ca are sa ceara voie de la Claita spre a se putea calugari.
Iara eu il vedeam, in gandul meu, pe Budulea Taichii calugar, ca profesorii nostri de gimnaziu.
A venit apoi toamna. Am plecat singur acasa, caci Hutu trebuia sa ramana cu cei doi baieti.
Cornelia era acum cu totul mare si se plimba cu dascalul din Strantea, care venea in toate duminicile, dupa-amiazazi, la Cocorasti, in vreme ce Livia ma intreba mereu cand vine Hutu, iara Veturia si Mili, cea mai neastamparata dintre toate, se jucau de-a "tai malai" cu mine si cu ceilalti.
De culesul viilor a venit si Hutu pe doua saptamani acasa. Se juca si el cu noi, era sprinten si vesel, si parca nu-i sedea bine. Stateam doi cate doi, tinandu-ne de mana. Cand el se punea inaintea noastra si zicea "tai malai in doua si ne da si noua", noi trebuia sa fugim unii la dreapta si altii la stanga, iar el trebuia sa prinda pe una dintre fete si atunci se tinea de mana cu dansa, pentru ca sa-i ia locul cel ce ramanea singur.
Cand zicea "tai malai", el privea totdeauna la Livia, si mai ales pe ea voia sa o prinda, caci acum se juca si ea cu noi, iar noi radeam, fiindca nu putea sa o prinda decat foarte tarziu, cand, obosita de fuga, ea se lasa moarta in bratele lui. Atunci obrajii lui se roseau si noi radeam cu atat mai vartos. Pe Veturia nu putea s-o prinda niciodata, iar pe Mili o prindea pe loc, fiindca ea nu putea sa fuga de el, ci se oprea speriata inaintea lui, stiind ca el are sa o sarute.
Dascalul Claita zicea ca Hutu are sa stea patru ani la scoala, si era foarte vesel ca poate sa mai stea de vorba cu dascalul din Strantea, care, desi om tanar, stia foarte multa carte si spunea ca Cornelia e muma celor trei Grachi, iar Veturia muma lui Coriolan, ceea ce-i placea lui Claita, deoarece amandoua erau fetele lui si nu stiuse pan-atunci pentru ce le-a dat aceste nume.
Asa au trecut apoi vacantele si cateva saptamani in urma eram iar la scoala.
Hutu parca nu mai era intru toate precum fusese mai nainte; se facuse tacut si vorbea mai rar cu mine, ba adeseori parca era suparat daca prindeam vorba cu el.
intr-o zi ne pomeniram cu dascalul Claita, care venise la oras cu dascalul din Strantea, cu muma acestuia, care era vaduva, cu Livia si cu Cornelia.
Budulea cel batran, care venise si el ca sa-si vada feciorul, ma intreba daca Hutu e amarat. Am raspuns ca nu, caci Hutu iar se facuse foarte vesel dupa ce vazuse pe Claita cu Cornelia si cu Livia. Atunci se facu si Budulea foarte vesel, deoarece Cornelia era logodita cu dascalul din Strantea si curand avea sa se faca nunta.
— Am zis ca nu se poate, imi grai el nedumerit. Dar steie chiar zece ani la scoala, el trebuie sa iasa tocmai ca dascalul din Strantea, si atunci are sa ia pe a doua fata a dascalului. Asa trebuie sa fie.
si zicandu-le aceste, Budulea radea ca omul gata de a face o pozna din cele mai minunate.
Eu eram uimit. intelegeam acum pentru ce Hutu se facuse atat de tacut. El era adica in dragoste cu Livia si avea sa se insoare cu ea. Ma uitam la amandoi si mi se pareau atat de nu stiu cum, incat ma temeam sa privesc lung la dansii. Mai ales Hutu imi era mai strasnic decat totdeauna. Numai acum bagai de seama ca incepe sa-i creasca mustata si ca barbia ii era acoperita cu par moale, ca si cand ar fi brumata.
Iara ea, Livia, era neastamparata, in vreme ce el privea mereu in ochii ei.
Dupa ce Claita s-a intors iar cu fetele si cu Budulea cel batran la Cocorasti, eu ma gandeam mereu la Hutu si la Livia, ii vedeam tinandu-se neincetat de mana, cum ii vazusem in mai multe randuri, si-mi inchipuiam cat de grozav trebuie sa fie cand cineva e in dragoste cu cineva.
Ma cuprinsese un simtamant dureros, o tainica amaraciune de care nu ma mai puteam feri, fiindca intelegeam ca Hutu nu mai poate sa tie la mine, ca toata dragostea lui se revarsa asupra Liviei. El venea tot mai rar pe la mine, si in cele din urma nu ne mai vedeam, decat din cand in cand.
Primavara, cand da mugurul, noi, baietii, ieseam la morminte, ca sa ne invatam lectia la aer curat, plimbandu-ne printre visinii infloriti, ori stand culcati pe iarba frageda si presarata pe ici, pe colo cu flori de primavara.
Venea cateodata si el. il vedeam plimbandu-se de-a lungul santului cu cartea in mana, dar deodata se intindea pe iarba, isi punea cartea la o parte si ramanea timp indelungat privind la cerul albastru ori la norii ce se perindau pe deasupra lui.
Eram foarte nenorocit fiindca vedeam ca-l munceste ceva si mie nu vrea sa-mi spuna nimic, ca sta bucuros cu gandurile lui.
— Hutule, i-am zis intr-o zi, cand ma aflam la dansul, asa-i ca tu ai sa te insori cu Livia?
El tresari ca si cand ar fi fost prins asupra unei fapte rele, a privit lung la mine, apoi s-a ridicat, s-a oprit inaintea mea si a grait asezat:
— Tu nu intelegi lucrul asta... Da, am sa iau de nevasta pe Livia. Am sa fiu barbatul ei. Dar tu nu stii ce va sa zica aceasta. Vezi, urma el peste putin, mai cu inima, iti vine un fel de ameteala, lumea intreaga parca ti se scalda in valuri de aur si atunci nu zici nimic, ci gandesti numai: am sa o iau de nevasta, iara daca nu s-ar putea, nu stiu ce are sa fie.
Vorbele ii ieseau foarte in sila si eu vedeam din fata si ochii lui, vedeam din felul cum mi le spunea ca-i pare rau ca le-a zis; doream dar sa nu le fi auzit.
— Tu intelegi, urma el nedumerit. Am sa fac la toamna examenul, apoi trec la preparandie, daca nu ma vor primi la teologie. Fac examenul pentru doua clase deodata, ca sa fiu cu atat mai degraba gata, apoi o iau pe Livia si ma fac dascal, daca nu ma primesc in teologie.
— Te primesc, fara indoiala, strigai eu cuprins de bucurie, fiindca nu e cu putinta sa nu te primeasca.
Bogoslovii erau toti oameni mari, cu barba si cu mustati... Unii fusesera dascali si acum venisera cu nevestele si cu copiii lor la teologie, ca sa se pregateasca pentru preotie; altii terminasera patru ori mai multe clase gimnaziale, si iar altii fusesera chiar juristi si acum se intorsesera cu gandul de a se face protopopi. Episcopul trebuia dar sa-l primeasca numaidecat pe Hutu, fiindca si el avea barba si mustata.
Eram deci iar fericiti, caci acum iar ne intalneam adeseori cu Hutu; ne intalneam, insa parca era intre noi o intelegere tainica sa nu mai vorbim nici despre Livia, nici despre bogoslovie, nici despre alte lucruri care nu-l priveau decat pe dansul.
Cand m-am intors de vacante la Cocorasti, as fi voit sa strig tare, ca toata lumea sa ma auda: "Hutu a facut toate examenele". insa nu puteam. As fi voit sa-i soptesc Liviei, cu totul incet si in taina, o vorba, dar nu aveam destula inima, si asa ziceam mereu: "Lasa ca o sa-i spuna el."
— Prea bine! prea bine! zise dascalul Claita, cand afla despre hotararea lui Hutu. Foarte frumos! Omul trebuie sa adune invatatura cata vreme e tanar, caci mai tarziu, cand are nevasta si copii, ar mai voi sa invete, dar nu are timp si nu are tihna. Trebuie sa munceasca, pentru ca sa-i poata hrani. Cand nu are nevasta si copii, poate sa faca ce vrea. Pentru ca sa vezi tu: e multa invatatura in lume si e frumos daca poti sa ti-o castigi toata.
Dupa aceea dascalul Claita a inceput sa se plimbe prin casa si s-a plimbat, si s-a plimbat pana ce s-a oprit iar inaintea lui Hutu si a zis tare:
— Foarte frumos! Asa este! E mai bine popa decat dascal. Pentru ca sa vezi tu! nu e lucru mai placut si mai frumos decat sa vezi cum din copilul prost se face incetul cu incetul un baiat destept, apoi un om cuminte cu purtari bune. Eu vad la noi in sat: ii cunosti de departe pe cei ce-au umblat la scoala si-ti rade inima, spun eu, iti rade inima. si trebuie sa fie, fiindca sunt multi dascali. Apoi vezi tu: si popa e un fel de dascal; si el poate sa faca mult bine daca vrea. N-ai nevioe sa fii tocmai dascal pentru ca sa faci trebile unui dascal, insa daca vei fi popa, esti mai bine platit si ai mai multa vreme.
si s-a plimbat dascalul Claita, si s-a plimbat, si tot s-a plimbat, fiindca-i parea bine si nu stia ce sa mai zica.
in sfarsit, el s-a oprit, dar n-a zis nimic, ci a stat si a privit lung la Hutu, si numai dupa ce a privit l-a intrebat:
— Cati ani mai trebuie sa stai tu pe la scoli, pentru ca sa inveti tot ce se poate invata?
— Mult, a raspuns Hutu, opt, zece ani intregi.
— E mult, Hutule! a zis atunci dascalul Claita, si a ramas cuprins de ganduri grele, caci el tinea la Hutu si Livia ii era fata.
Seara a iesit din casa cu lumanarea aprinsa, a pus lumanarea pe masa cea mare din scoala si a urmat a se plimba pana ce a ars toata lumanarea, apoi s-a intors iar in casa in care-i dormeau nevasta si cele cinci fete, a stat, a privit imprejurul sau si se vede ca-i era greu, fiindca si-a ridicat amandoua mainile spre cer si a zis:
— Doamne! tu esti bun si nu ma plang, dar daca mi-ai fi dat un singur baiat, ti-ar fi parut si tie bine, vazand ce om as fi scos din el.
Dupa aceea dascalul Claita s-a culcat si a dormit bine, fiindca era obosit de plimbarea cea multa.
Ziua urmatoare, cand a vazut pe Hutu, el l-a apucat de mana, l-a privit lung in fata si a grait:
— Hutule, nu se poate! pentru ca sa vezi tu: nu e cu putinta! Ai inteles? Dac-ai fi copilul meu, as zice: omul care a apucat odata o cale buna trebuie s-o urmeze pana ce nu ajunge la capat. Asa te gandeste, ca sa o duci pana la capat si ca odata cocorasteanul sa zica: "Mihai Budulea? il stiu de mic; din satul nostru a iesit." Ai inteles? Tu nu esti pentru popie. E putina invatatura la noi si legea noastra nu poata sa ramaie de rusine. iti spun eu: nu se poate! Asa te gandeste, ca daca vezi un ungur, sa treci peste el, daca vezi un neamt, sa treci peste el, daca vezi un sarb, care e tot de legea noastra, sa treci si peste el, fiindca e limba straina si neam strain si viata straina.
— Da! jupane invatator, a raspuns Hutu, si n-a mai zis nimic, deoarece acum stia ce are sa faca.
Iar dascalul Claita a rasuflat din greu, ca omul care s-a descarcat de o sarcina grea.
Budulea cel batran a venit insa la mine si era trist si nu zambea cand vorbeam cu el.
Voiam sa stiu ce-l pune asa pe ganduri si l-am intrebat. El a raspuns ca, iaca, nimic, numai fiindca Hutu invata frantuzeste si nu-i vine deloc la socoteala, deoarece mai ales maica-sa e cam pusa pe ganduri vazandu-l ca sta mereu pe carte si vorbeste singur, incat nimeni nu intelege ce zice, dar mai ales se teme ca nu cumva invatatura cea multa sa-i fie de oarecare greutate la minte, caci nu mai voieste sa stie de parintii lui, ci sta mereu singur, iara cand il intrebi ceva, se uita uimit la tine si nu stie ce sa raspunda, ba nici noaptea nu are tihna, ci bolboroseste prin somn, ceea ce nu seamana deloc a bine.
Pe cand mi le spunea aceste, Budulea era foarte trist. El suspina dar si urma inca si mai trist:
— Noi avem sase capre si un tap. Ieri seara, Hutu umbla pe di- naintea casei si privea la stele. Maica-sa, fiind pusa pe ganduri, l-a intrebat ce cauta. El a raspuns ca cornul de capra. Atunci ea a venit speriata la mine si mi-a spus ca Hutu cauta cornul de capra prin vazduh. I-am zis sa nu se sperie, fiindca este un fel de stea care se cheama corn de capra si pe aceea o cauta Hutu.
stiam insa ca nu prea e bine cand omul cauta, ca solomonarii, stelele pe cer; am iesit si am zis: "Hutule, dragul taichii! ce cauti tu? caprele sunt legate de gard". Le legasem ca sa nu faca paguba prin gradina, caci, fara doar si poate, capra e chipul diavolului. Hutu a tresarit, apoi a ras si a zis ca e pe cer un corn de capra, prin care trece pamantul, si ar voi sa-l afle in care parte a cerului sta. Adicatelea, precum vezi, vorbea intr-aiurea, desi-ti parea om in toata firea. Am zis dar: "Hutule, dragul taichii, ce vorbesti? nu vezi tu ca lumea e mare si ca pamantul sta locului!" El a venit apoi s-a inceput sa ne spuna ca pamantul se invarte ca prasnelul si da mereu ocoale imprejurul soarelui, ca soarele e mai mare decat luna, ca luna e mai mica decat stelele: noi le lasam toate pe voia lui, fiindca vedeam ca n-avem ce sa-i facem. Ne spunea ca toate aceste sunt prin carti; noi ziceam ca-l credem, desi stiam ca una ca asta nu se poate; dar ti-e mila cand il vezi pe om la nevoie.
L-am lasat pe Budulea cel batran sa vorbeasca, deoarece era cu totul trist si nu ma induram sa-l supar; in urma i-am spus apoi ca asa este cum zice Hutu, asa sta in carti, afara de cornul de capra, despre care nu stiam nimic.
Budulea s-a uitat atunci lung la mine, si se vede ca nu stia: sa ma creada ori sa rada de mine?
— Dar atunci, zise el, cum vine ca Hutu strange toate pietrele pe care le gaseste pe drum si aduna toate buruienile si le pune in carte si zice ca e asa si asa si mai departe?
— Asa sta in carte, ca pietrele si buruienile au si ele firea lor si numele lor, pe care le invatam ca sa le stim.
Budulea s-a uitat iar lung la mine, apoi a inceput sa rada si a grait:
— inteleg acum! Al dracului neamtul! inteleg! Baieti nevinovati. Nu face nimic: e bine si asa. incetul cu incetul se invata omul cu pacaliturile, si dupa ce-ti vin anii, stii ce ai sa crezi si ce sa nu crezi. E bine si asa! O fi vreo carte ca Isopia, in care se zice ca dobitoacele vorbesc, povesti adica si pilde, cum am zice.
De aici inainte Budulea cel batran iar radea cand vorbeai cu el. insa Buduleasa tot mai era pe ganduri. Se uita la fata lui Hutu si vedea bine ca e ceva ce-l munceste. Budulea radea, zicand ca, de! se mai gandeste cum trece pamantul prin cornul de capra, dar ea se supara de asemenea glume pocite si amarul ii era cu atat mai mare.
si, in adevar, ea avea toata dreptatea, fiindca Hutu se facuse ca un sihastru. Nu-l mai vedeai intre oameni, ba chiar nici la dascalul nu mai mergea singur, ci totdeauna, cand voia sa mearga, venea pe la mine, ca sa mergem impreuna, fiindca ii venea greu sa mearga el singur.
Cand eram apoi la dascalul, el nu vorbea nimic si zambea mereu si se uita la noi, la mine, la Livia si la ceilalti, iara cand nu mai avea incotro, apuca de maini pe Mili, se uita in ochii ei si-o intreba: "Ce mai faci, Mili?" Mili raspundea ca nimic, si Hutu iar tacea. si fiindca tacea Hutu, tacea si Livia, taceam si eu, iar Veturia se ducea pe ici incolo. Atunci ramaneam noi singuri si ne uitam unii la altii si taceam.
Dar odata, cand am plecat, Livia i-a intins mana lui Hutu si l-a intrebat cand mai vine, iar el a tinut mana ei, i-a privit drept in ochi si a grait cu totul asezat:
— Nu stiu. stiu numai ca am sa vin odata si sa raman aici. Ea atunci s-a rosit la obraji, fiindca ii era greu de mine, dar tot nu i-a lasat mana, ci a grait dusa pe ganduri si cam cu jumatate de gura:
— Numai daca n-ar fi prea mult pana atunci... Hutu n-a zis da si n-a zis ba, ci a plecat, si fiindca el imi parea foarte fericit, eram si eu vesel.
Pentru aceea m-am speriat cand, peste cateva luni, am aflat ca Livia se marita dupa Indrea lui Buduc. il stiam bine pe acest Indrea. Umblase cu noi la scoala, iar taica-sau era directorul scolii si cel mai bogat om din sat: erau in stare sa faca un asemenea lucru. Am grabit dar la Hutu si, cum mergeam, eram atat de ametit, incat imi parea ca merg si casele cu mine, de nu mai pot ajunge niciodata pana la el.
Totusi, cand am sosit la usa lui, m-am oprit si parca-mi venea sa zic: "Lasa ca-i va spune ea".
Hutu sedea la masa cu o carte inaintea sa si cu un plumb in gura. Se vede ca invata ceva pe de rost, fiindca, tocmai cand ma hotarai sa intru, el zicea cu glas tare: "Aurea prima sata est aetas, quae vindice nullo" .
El se opri si ramase privind uimit la mine. Venisem cu gandul sa-l iau cam de departe; de aceea nu-i spusei nimic, ci zisei:
— Am venit sa-ti spun ca una dintre fetele lui Claita se marita dupa Indrea lui Buduc.
— Cine ti-a spus? intreba el asezat.
— Maica. El privi lung la mine, apoi lua o bucata de hartie, facu pe ea un triunghi, scrise la cele trei unghiuri literele A, B si C, mai scrise dedesubt ABsACsBC, privi iar la mine, isi puse cu litere mari semnatura
— Mihai Budulea — si, dupa toate aceste, grai cu glas inecat:
— Cand?
— Peste doua saptamani. Poimaine vin sa cumpere. El apuca hartia, o rupse incet in doua, apoi in patru, cocolosi cele patru bucati in palma, le baga in buzunar, apoi se ridica si stete nedumerit inaintea mea.
— Tu stii ca eu am iubit pe Livia, zise el intr-un tarziu.
— Am vazut.
— N-ai vazut nimic. Dar sa nu crezi ca-mi pare rau.
— Mama zice ca ea nu voieste.
— stiu. Dar trebuie, fiindca nimeni nu stie mai bine decat Claita ce se poate si ce nu se poate. Asa trebuiau sa vina lucrurile, si tu ai sa vezi, peste un an, ca nu-i nimic, ca n-a fost nimic, ca e mai bine asa.
imi parea bine ca lui Hutu nu-i pare rau, desi eram oarecum dezamagit, caci ma asteptasem la mai mult, si fiindca vedeam in fata lui un fel de tulburare, care ma facea sa cred ca maine ori poimaine Hutu va vorbi cu totul altfel.
Dar zilele treceau, si el ramanea mereu asezat, retras si intelept, cum fusese mai nainte.
O singura schimbare se petrecuse cu dansul. El, care umbla totdeauna curat ca scos din cutie, acum venea ca- teodata cu ghetele nevacsuite, nepieptanat la scoala.
Apoi nu mai statea de vorba cu noi, ci umbla mereu cu cei de varsta lui, iar cand Budulea venea la oras, il cauta toata ziua, si adeseori tot nu-l putea gasi, deoarece nu mai statea cu cei doi baieti, si nici la scoala nu mai venea in toate zilele.
Apoi se facuse cam indarjit Hutu. Odata, cand Budulea cel batran i s-a plans ca de catava vreme nu-l mai poate gasi, el a raspuns:
— Nici nu stiu ce-ti mai pierzi vremea venind sa ma cauti; parc-as fi copil, ca sa porti mereu grija de mine...
Auzindu-le aceste, Budulea se intrista foarte si, intorcandu-se la Cocorasti, nu mai prindea vorba cu nici un drumet, ci mergea drept inainte, tacut, singur cu gandurile lui si intrebandu-se mereu: "Ce-o fi avand oare feciorul meu de s-a facut asa de darz?"
"Sunt pacatele mele, care au cazut pe capul lui", zicea Buduleasa; dar atuncea Budulea se mania si zicea ca nu-i adevarat, pentru ca orice om cuminte poate sa vada ca dintr-un cimpoies nu iese deodata om cu carte si ca el inca dintru inceput simtea ca lucrul n-are sa iasa bine, dar dascalul Claita l-a scos din minte.
Iar dascalul Claita se plimba singur prin scoala si iar se oprea, si iar se plimba si nu mai stia ce sa faca.
Budulea Taichii - Capitolul 01
Budulea Taichii - Capitolul 02
Budulea Taichii - Capitolul 03
Budulea Taichii - Capitolul 04
Budulea Taichii - Capitolul 05
Budulea Taichii - Capitolul 06
Budulea Taichii - Capitolul 07
Budulea Taichii - Capitolul 08
Aceasta pagina a fost accesata de 4426 ori.
