Comoara - Partea 03
de Ioan Slavici
3.
Cu ce nu se deprinde omul?!
Se temea Duțu, nu-i vorba, și nu mai umbla țanțoș ca mai-nainte prin lume, ci cu pas sfiicios și uitându-se mereu împregiurul său, ca nu cumva să fie apucat fără de veste. Dar, la urma urmelor, de omorât n-a omorât pe nimeni, de jefuit n-a jefuit, de furat n-a furat, foc n-a pus, în borșul nimănui n-a suflat; prea tare n-avea să se teamă. Un singur lucru i se putea întâmpla: să se afle cumva c-a găsit comoara, și guvernul s-o ieie de la dânsul.
Acest singur lucru era însă mare lucru, pe care Duțu nu-l voia cu nici un preț: a lui era comoara și numai a lui trebuia să și rămâie!
Dar ce dracul! El nu era om prost; cum să-l prindă, dacă era om deștept?! Și om deștept se sâmțea Duțu, sărac, dar deștept de nu se dedea pe nimeni: pe el nu putea nimeni să-l încurce.
Păcat numai că Stanca era foarte prăpădită. Nu zicea nimic, dar era foarte supărată. Asta-l muncea pe Duțu, fiindcă n-avea dânsa de ce să fie prăpădită. Păcat, dar tot al lui și al ei păcat, căci n-are bărbatul să facă ceea ce nu poate să-i spună nevestei sale, și n-are muierea să-și facă gânduri pe care nu poate să i le mărturisească bărbatului său. O porniseră foarte râu amândoi, și nu puteau să le fie bine dacă nu mai aveau inima deschisă unul față de altul.
Auzi d-ta, bărbat care găsește o comoară și nu o spune aceasta nevestei sale! Auzi, femeie care umblă pe de-a furișa pe sub căpătâiul bărbatului său și-și face cele mai rele gânduri despre soțul ei!
N-avea Stanca decât să nu-și mai facă gânduri rele, pentru ca să scape de inima rea: cine o punea să și le facă?! Era la mijloc numai o închipuire a ei, dar ceea ce-ți închipuiești, ceea ce crezi are pentru tine cea mai adevărată ființă, și dacă muntele din fața ta s-ar prăbuși și tu l-ai închipui tot la locul lui de mai nainte, el ți-ar sta în cale și n-ai trece peste el, ci l-ai ocoli. Nu ceea ce este, ci ceea ce-ți pare are ființă pentru tine.
Dacă era prăpădită Stanca, ea și avea de ce să fie, și numai Dumnezeu știa unde au să ajungă lucrurile între doi oameni, care se zbuciumă pe înfundate și nu se mai uită unul în ochii altuia, nu mai îndrăznesc să-și deschidă inimile.
Adunaseră încetul cu încetul nouă poli.
Duțu luă șapte din ei și-i spuse Stanchii că pleacă la București, ca să cumpere o pereche de boi.
La București, tocmai la București, o pereche de boi, cu șapte poli!
Îl știa Stanca pe Duțu al ei că nu e om să-și cumpere, dacă-și cumpără, boi cu șapte poli și să meargă pentru atâta treabă la București. Nu i-a zis cu toate aceste nimic, ci și-a făcut numai, după ce a plecat, de trei ori cruce și-a suspinat: "Păzește-l, Doamne, și-l adă-napoi!"
Îi era parcă n-o să-l mai vadă, și totuși, când nu-l mai vedea, inima i se ușura. Nu putea să și-l închipuie cum îl văzuse la plecare, ci tot ca mai nainte, voios și țanțoș, și se mira cum a putut ea să-l creadă altfel.
Da, era cu buza tăiată, era stropit de sânge, era galben la față și cu ochii intrați în cap, ascundea ceva, avea, fără îndoială, avea la el lucruri scumpe: te miri cum și în ce fel! Nu, ca dânsul nu pot să fie oamenii care au săvârșit vreo faptă grea. Ba te miri și nu-ți vine să crezi: nici n-o fi fost aur ce a văzut ea!
Când nu vrei, vezi cu ochii și nu crezi: de ce să creadă ea, care nimic nu văzuse și nici pe el nu-l mai vedea?
Tot astfel și Duțu.
Se sâmțise el strâmtorat câtă vreme știa că-l văd ochii în care nu se putea uita: îndată ce a ajuns singur, nu se mai temea de nimic și iar era voios și țanțoș.
E mare lucru să fii, și cu atât mai mare lucru să te sâmți deștept, fie și chiar dacă-n adevăr n-ai fi. Iară Duțu se sâmțea.
De ce ar fi putut adecă să se teamă un om atât de deștept ca dânsul?
Râdea-n el când se gândea cum are să tragă toată lumea pe sfoară.
Mai întâi și mai întâi, ca om deștept, el luase hotărârea de a nu se opri nici la Focșani, nici la Ploiești: se ducea la București, unde e lume multă, învălmășală mare și unde nu-ntâlnea oameni care-l cunosc.
Apoi, tot ca om deștept, el luase hotărârea de a-și cumpăra cu cei șapte poli un rând de haine nemțești, căci, îmbrăcat țărănește, ar fi căzut în bănuială.
Iar celelalte urmau de sine.
Mergând așa singur spre Focșani, de unde voia să se urce-n tren, el își croia mereu planul și se vedea pe sine prin stradele Bucureștilor, pe care le cunoștea destul de bine din timpul petrecerii sale la Cotroceni. Intra ici și vindea o bucățică, dincolo și vindea alta, tot una câte una, bucățică cu bucățică, cu măsură și cu socoteală, ca nimeni să nu bănuiască nimic.
Dus așa cu gândul la mari depărtări, se miră când se pomeni aci la Focșani.
"N-ar fi oare lucru cuminte să-mi cumpăr hainele aici?" se întrebă el.
"Ba da!" răspunse tot el.
Bani avea: nu-i rămânea decât să intre la un ovreu ca să-și aleagă hainele.
Așa și făcu.
- Să-mi dai - zise el îndrăzneț și țanțoș - un rând de haine bune.
- Pentru cine? Întrebă ovreul, mulțumit de a-l putea servi.
- Pentru mine! răspunse Duțu oarecum mirat, ca și când ovreul ar trebui să știe că trebuie acum să se îmbrace nemțește.
Ovreul, care nu știa lucrul acesta, se uită în adevăr mirat, ba chiar bănuitor la mojicul ce vrea să se îmbrace boierește.
- Pentru d-ta-a-a?! Întrebă el.
Duțu se făcu alb, și roșu, și galben, în fel de fel de fețe, și iar începu să tremure. Ce prostie nemaipomenită era să facă el, omul deștept?! Nu, aici, unde la tot pasul întâlnea oameni care-l cunosc, aici el nu putea să-și cumpere haine nemțești. Ce-ar fi fost dacă l-ar fi văzut cineva îmbrăcat cu ele? Ce dacă cineva l-ar fi văzut ducându-le și l-ar fi întrebat ce face cu ele?
Îi venea să fugă, încât să nu mai deie în viața lui ochii cu ovreul acela. Tocmai atât de prost tot n-ajunsese însă Duțu.
- Adecă pentru cineva, care are tocmai felul meu, care seamănă la trup cu mine, răspunse el strâmtorat, dar atât de strâmtorat, încât ovreul nu mai bănuia, ci se sâmțea încredințat că e ceva din ale poliției la mijloc. El însă nu era polițai, care umblă să descurce lucrurile, ci neguțător, care caută să-și vândă marfa orișicui, numai prețul să fie bun; iar Duțu îi semăna a om care dă orișice preț numai ca să scape cât mai curând din prăvălie. "Vrei ori nu vrei, trebuie să cumperi”, își zise dar, și începu să-și desfășure hainele croite după cea mai nouă modă, un rând cu 60, altul cu 80, iar altul cu 100, ba chiar și unul cu 130 Iei, toate croite pe măsura lui.
Duțu nu putea să le vadă-n ochi, dar ovreul se uita la el așa de nu știu cum, încât nu era chip să-i spună că nu mai vrea să cumpere.
- Uite, astea, zise el, arătând la cele de o sută de lei.
- Poftește de le încearcă, grăi ovreul mai mulțumit decât odinioară.
- Ce să le mai încerc? văd eu că-mi vin bine! răspunse Duțu tare grăbit, și numără cei cinci poli pe teșghea.
Ovreul, grăbit și el, le-nfășură-n hârtie, le legă cu sfoară și i le dete, plecându-se ca-n fața celui mai mare boier.
- Să le porți sănătos! Îi zise apoi, după cum îi era obiceiul.
Atât îi mai trebuia lui Duțu.
- Ți-am spus - grăi el zăpăcit - că nu pentru mine le cumpăr, apoi plecă cu hainele subțioară.
Nu ieși bine-n uliță, și zări venind de la dreapta pe Ghiță al Măriei. Era pierdut dacă Ghiță îl vedea cu hainele subțioară!
El se întoarse iar în prăvălie și puse hainele pe teșghea.
- Am - zise apoi răsuflând greu - să mă întorc să le iau, dar trebuie să mai cumpăr ceva.
Grăind aceste, el ieși și-o apucă spre stânga. Tare îi era să fugă, dar nu cuteza, ci mergea călcând țapăn și țanțoș, ca omul care nu se teme de nimic. Peste câtva timp însă el se uită înapoi: ovreiul ieșise-n ușa prăvăliei și se uita după el.
"Vai de mine!" își zise Duțu, și se dete-n pas mai iute, și tot mai iute, încât era peste putință ca trecătorii să nu se uite după el, ceea ce-l făcea să meargă încă mai iute.
El începu în cele din urmă să fugă. N-avea de ce, dar se gândea ce-ar fi dacă vreun comisar, vreun epistat ori vreun sergent, văzându-l așa de grăbit, l-ar înhăța, l-ar duce la secție, l-ar scotoci și ar găsi… Nu! o dată cu capul, nu! El trebuia să fugă, ca să ajungă cât mai curând unde ochii nimănuia nu se mai îndreptează asupra lui.
Dar Duțu nu era numai deștept, ci totodată și norocos, și trebuia să iasă bine lucrul pe care el punea mâna.
- Stăi, dobitocule! Ce-alergi așa?! Ce te izbești în oameni?! Vrei s-ajungi la secție?! răcni un domn bine îmbrăcat, și-i dete brânci de-l aruncă cât colo.
- Aoleo! strigă Duțu, și iar căzu cocoloașă la pământ, și iar îl trecură sudorile. Uite - gângăni apoi - mi-a scăpat carul cu boii și-a apucat înainte.
Domnul acela, care n-avea timp să umble pe la poliție - asta era norocul lui Duțu - Își iuți pasul; iar Duțu se ridică, și acum să-i fi văzut fuga!
Afurisita de comoară!
Ajuns afară din oraș, în largul binefăcător, el se mai potoli, răsuflă mai ușor și își dete încetul cu încetul seamă că mari prostii a făcut și că n-avea de ce să se teamă.
Nici nu se temea.
Cum rămânea însă cu hainele, pentru care dăduse cinci poli?
I se făcea părul măciucă de câte ori se gândea că are să mai dea ochi cu ovreul. Nu! era peste putință!
Și totuși, dăduse cinci poli, nu vreun fleac, ci bani munciți de dânsul.
El umbla neastâmpărat pe la marginea orașului, ca vulpea împregiurul cotețului: voia și nu voia, trebuia și nu-ndrăznea să intre.
Deodată iar începură să-l treacă sudorile.
El umbla pe aici cu frica-n sân și se zbuciuma ca vai de el; te pomenești că-n vremea aceasta vreun altul va fi dat peste comoara pe care o ascunsese-n pădure.
Sărac de sufletul lui!
Trebuia să plece, să grăbească, s-alerge, ca să se încredințeze că nu degeaba se zbuciumă. Într-un ceas și jumătate era acolo…
Da! cum rămânea însă cu hainele, cu cei cinci poli ai lui?!
Unul era Duțu!
El se uită împregiur; nu era nimeni care ar fi putut să-l vadă; scoase dar din brâul lui cârpa cu aurăriile și-o vârî sub un petroi de lângă gard, apoi plecă înapoi la oraș, țanțoș și cu pas apăsat.
Nu mai avea acum de ce să se teamă: nu mai putea nimeni să găsească nimic la dânsul.
Ovreul se uită foarte lung la dânsul: era tot omul căruia îi vânduse hainele, și parcă era cu totul altul, care seamănă numai cu el. Poate că era cellalt, pentru care zicea că le cumpără.
Dar dacă l-ar fi văzut însă peste puțin, mergând iute și tot mai iute cu afurisitele de haine, n-ar mai fi stat nici ovreiul la îndoială.
Dacă l-ar fi văzut mai târziu, după ce și-a luat și cârpa de sub petroi, mergând ca gonit de o mare primejdie spre pădurea din apropierea forturilor?!
Erau hotărâte toate în gândul lui Duțu.
"Mă duc - Își zicea el -, mă încredințez dacă toate sunt cum le-am lăsat, apoi îmbrac hainele nemțești, ascund hainele mele în vreo scorbură și o iau pe jos până la Râmnic."
Degeaba! Mare lucru deșteptăciunea!
Păcat numai că sunt în lumea aceasta și slăbiciuni omenești.
Erau toate cum el le lăsase acolo, la stejarul cel bătrân și la cel mai tânăr; el însă tot trebuia să se încredințeze, să vadă cu ochii lui, acum ziua, când vedea cu ochii, nu numai pe pipăite. Era primejdios lucru, fiindcă, de! ziua nu e pe-ntunerec, dar n-avea încotro, trebuia s-o mai facă și asta. Se duse dar la stejarul cel tânăr, unde îngropase cazanul, așa-și aducea el aminte, și începu să râcâie cu ghearele din ce în ce mai neastâmpărat, cuprins în cele din urmă de o groaznică deznădăjduire.
Nu mai era cazanul acolo! nu era! nu mai era! Știa că acolo l-a îngropat și vedea că nu mai era! El alergă ca ieșit din sâmțiri dincolo, la stejarul bătrân, unde știa c-a vărsat o parte din comoară.
Cel puțin asta dacă i-ar fi rămas, cel puțin!
Trebuia s-o dezgroape, ca să se încredințeze, iute-iute-iute.
Deodată se opri și rămase încremenit: era de necrezut, dar cazanul se afla aici; îl lăsase acolo, și acum îl găsi aici.
Curată minune! Auzise el că sunt comori care se mută de la un loc la altul: acum vedea cu ochii lui că-n adevăr se mută.
El ridică capul și se uită câtva timp umilit, cu ochii mari și cu gura căscată, la aurul cel mult, la mărgăritarele înșirate și la sculele împodobite cu petre scumpe, apoi vârî amândouă mânile și luă cu ele din plin, nesățios, așa orbiș și pe apucate. Ce-i în mână nu-i minciună; tot mai bine la el decât orișiunde aiurea. Tot mai bine!
Da! Ce-ar fi fost, însă, dacă acum, în clipa aceasta, ar fi trecut așa, din întâmplare, cineva pe acolo și ar fi văzut cele două gropi?!
El astupă iute-iute-iute mai întâi groapa cu cazanul, apoi cealaltă groapă și abia acum, după ce toate fură la loc, răsuflă iar mai ușor, își desfăcu cârpa și strânse în ea și partea ce mai luase din comoară.
Erau trei pumni plini, de-ți fura vederile când te uitai.
Era întunerec când el ajunse, în sfârșit, să-și schimbe hainele.
Nu degeaba dăduse cinci poli: îi ședeau hainele nemțești leite pe trup, ofițer de tunari, nu altă.
Un singur lucru îl supăra: cârpa cu scule și bani nu încăpea în nici unul din buzunările lui. El o împărți în două și băgă o jumătate în dreapta și altă jumătate în stânga. Așa mergea, dar tot se vedea că are-n buzunări ceva greu de tot.
Mai era încă un lucru care putea să-l supere pe Duțu; nu-l supără însă pe om decât lucrurile de care-și dă seamă, iar el nu ajunse încă să-și dea seamă că era-n opinci și cu căciulă mocănească-n cap, ceea ce nu se potrivea deloc cu hainele plătite cu cinci poli.
Își ascunse dar hainele țărănești în o scorbură, mulțumi lui Dumnezeu că l-a ajutat să ajungă pân-aici, apoi plecă tignit spre Râmnic.
Acum nu mai putea nimic să-l oprească până la București.
Abia în gară la Râmnic începu să dea cu socoteală că tot ar mai putea să-l oprească ceva.
El își luă un bilet de clasa a doua până la București, apoi începu să se plimbe, așteptând sosirea trenului, de ici până colea.
Era un lucru ce mai rar se vede: omul acesta, îmbrăcat în haine bune, dar cu opinci în picioare și cu căciula mocănească-n cap, acu-n timp de vară; lumea se uita cam mirată la el și după el.
Și e urât lucru să vezi că toți se uită la tine, mai ales când amândouă buzunările îți sunt pline și te temi ca nu cumva cineva să te întrebe: "Cum ai ajuns tu, măi, să porți haine boierești?!"
Dar ce-i păsa, la urma urmelor, lui Duțu? Tot nu vedea nimeni ce are el în buzunări. Se plimba cu atât mai țanțoș, încât mulți dedeau cu socoteală că e vreun coconaș cam într-o ureche, care a făcut plimbare pe munți și-a pus opinci și căciulă mocănească, pentru ca să fie mai interesant. Nu-i vorba, mutra nu prea era de coconaș, dar a umblat omul pe munți și l-a bătut soarele și vântul.
Știind că nu e așa, Duțu se repezi cel dintâi spre unul dintre vagoane, când trenul intră în gară; tot era mai bine-n vagon, unde nu mai putea să-l vadă toată lumea și unde putea să-și ascundă mai bine buzunările pline. Aici însă oamenii îl vedeau mai de aproape, ba ar fi putut, la urma urmelor, să-l și pipăie. Mai ales conductorul s-a uitat, când a venit să ia biletul de la el, foarte lung și mirat nu știu cum, cam în felul ovreiului de la Focșani, ca și când ar fi voit să-l bănuiască de ceva, abunăoară c-a furat hainele cele frumoase. Asta tot s-ar mai fi trecut, dar s-a mai uitat și la opincile din picioarele lui.
"Sunt pierdut!" zise Duțu, și parc-un sloi de gheață îi trecu prin inimă.
Îi venea să se arunce din tren și nu-i era că-și va frânge gâtul - asta puțină treabă ar fi fost! - dar se temea că mașinistul va opri trenul și-l vor prinde și-l vor lua din scurt și vor pune mâna pe comoară. Trebuia să stea, așa pe spini și pe jăratic, până la stațiune; aici însă nu l-ai mai fi putut ținea nici legat cu lanțuri
Când se opri trenul, el se dete jos să bea apă, se și duse să caute vreun puț pe undeva, apoi, când se văzu singur, o luă la fugă întinsă, de n-ai fi putut să-l prinzi nici cu ogarii.
Abia târziu, când se află departe, o mai slăbi din fugă și se mai liniști.
Am început să mă prostesc, își zise el mâhnit și descurajat. Prea e greu lucrul de care m-am apucat și n-o să-l scot la capăt."
Cam așa și era. Dacă-ți dai bine seamă, nici n-o pornise încă, și se încurca la tot pasul: la ce mai putea să se aștepte de aici înainte?
Și totuși, era peste putință ca el să părăsească comoara lui ori s-o dea pe mâna cuiva.
Trebuia să-și cumpere ghete și pălărie.
Înapoi la Râmnic! Ba nu, înainte la Buzău! N-ai noroc dacă te întorci!
Hai, Duțule, hai la Buzău! nu te uita că e lungă calea; așa numai, fără de osteneală, nu te faci om bogat.
Cum intri în oraș așa, boierește și cu opincile în picioare?
El se opri în viile despre deal, își dezbrăcă hainele și le ascunse dimpreună cu cârpa, apoi intră așa-n cămașă, iar țanțoș, iar cu capul ridicat, ca tot omul care n-are de ce să se teamă.
Ce păcat că-și luase bilet de la Râmnic! După ce își cumpără ghete și pălărie, mai rămase cu 3 lei și patruzeci de bani.
Acum era acum.
Nu i-ar fi trecut niciodată prin gând că poate el, om bogat, s-ajungă în astfel de strâmtorare.
Dar nevoia e dascăl mare: Duțu se duse înapoi, însă nu înapoi, la Buzău, de unde venise, ci unde-și lăsase hainele, se îmbrăcă din nou și plecă înainte la Ploiești, ca să aibă noroc. La Ploiești, da, acolo putea să înceapă cu prefacerea în bani a sculelor; cu totul altfel se sâmțea apoi după ce avea câteva sute de lei la dânsul.
Deocamdată însă n-avea decât 3 lei și patruzeci de bani și se sâmțea foarte muiat, de tot plouat, deși era mare secetă, nesuferită arșiță, greu zăduf, ba-l mai strângeau și-l ardeau la picioare și ghetele cele nouă.
Și totuși, mergând așa singur și abătându-se mereu din drumul umblat de alții, el își dădea seamă că mare noroc a avut pân-acum în drumul lui. Se-ncurcase la tot pasul, și numai norocul lui cel orb l-a scăpat. Dar așa se-nvață omul cu toate.
- N-am - zise el - să mă mai încurc de aci înainte: e greu să te deprinzi a minți pe alții; după ce te-ai deprins o dată, n-ai să-ți mai bați capul cum s-o ticluiești, căci vin toate de la sine.
Și mergea Duțu, mergea de la Buzău la Ploiești, cum venise de la Focșani la Râmnic și de la Râmnic la Buzău.
Iar Stanca-l aștepta acasă și era foarte strâmtorată când vecinii o întrebau unde i s-a dus bărbatul de nu s-a mai întors de patru zile. Îl aștepta, biata femeie, să se-ntoarcă, și el era încă tot în drum de ducă.
Comoara - Partea 01
Comoara - Partea 02
Comoara - Partea 03
Comoara - Partea 04
Comoara - Partea 05
Comoara - Partea 06
Comoara - Partea 07
Comoara - Partea 08
Comoara - Partea 09
Comoara - Partea 10
Comoara - Partea 11
Comoara - Partea 12
Comoara - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 2523 ori.
