Comoara - Partea 08
de Ioan Slavici
8.
- Ești un pungaș prost! grăi d-l Panaiot.
- Ba sunt om cuminte și neguțător cinsrit, întâmpină Șvarț. Nu mă privește de unde are el monedele. Nu vreau să știu! Am câștigat cu el într-o singură zi patru sute de lei, și nu-mi pasă de nimeni. Dacă aș ști ceva, m-aș teme și de umbra mea. Am câștiga cu mult mai mult dacă n-ar fi la mijloc și ea. Trebuie dar s-o înlăturăm, și d-ta poți s-o faci aceasta. El se ferește și se ascunde în dosul ei: o iai cu binele și faceți mâne o plimbare la Sinaia, iar de el - grija mea!
- Dar dacă dânsa nu vrea?! Îl întrerupse d-nul Panaiot.
- Aș! răspunse Șvarț. Știu eu de ce am venit la d-ta! D-ta poți să faci ceea ce vrei cu dânsa. Eu nu pot; alții nu pot: d-ta însă…
D-l Panaiot, un om de vreo treizeci și doi de ani, scurt și cam pântecos, se plimbă câtva timp prin casă.
Putea Șvarț să se mulțumească cu câteva sute de lei. D-l Panaiot însă a cheltuit în timp de câțiva ani o avere frumoasă și nu s-ar fi putut mulțumi decât cu câteva mii; el a fost timp de aproape un an comisar de poliție și se pricepea la lucruri de aceste: mai bine îi venea la socoteală să-l înlăture pe Șvarț și să rămână el singur.
- N-ar fi oare mai cuminte să-l denunțăm? Întrebă el.
-Asta ar fi cea mai mare prostie, răspunse Șvarț. iao d-ta pe dânsa, și celelalte mă privesc pe mine: nu știi nimic și nu riști nimic.
- Și când crezi că e mai bine să mă duc la ea?
- Mai pe seară, căci acum n-o găsești, răspunse Șvarț.
Mai pe seară, însă, Șvarț primi de la domnișoara Lina un bilețel.
"Nu mai căuta, îi scria dânsa; Râmniceanu, supărat pentru că a găsit la mine pe un vechi prieten, pleacă astă-seară. Treci pe la Costică și veniți amândoi la Herăstrău. Bun chilipir! "
Șvarț citi bilețelul de mai multe ori. Trebuia să fie vreo cursă la mijloc Ori, poate, o prostie!
El alergă la "Dacia".
Portarul îi spuse că domnișoara Lina a ieșit.
Nu mai încăpea îndoială că vechiul prieten e d-nul Panaoit.
- Singură? Întrebă Șvarț.
- Nu, răspunse portarul. Cu d-l Râmniceanu de la nr. 11, care pleacă cu trenul de la nouă.
Șvarț era foarte supărat.
- D-l Panaiot n-a fost pe aici? Întrebă el iar.
— Nu! răspunse portarul. Singur d-l Costică a căutat-o, dar n-a vorbit cu ea, fiindcă dânsa mi-a zis că orișicui, afară de d-ta, să-i spun că a ieșit.
Șvarț nu mai înțelegea nimic. Dacă n-ar fi fost la mijloc și Costică, ar fi crezut că domnișoara Lina a plecat cu omul ei spre Viena.
Ea însă dorea să-l aibă pe Costică la Herăstrău, trebuia dar să fie la mijloc altăceva.
Costică avea rolul lui în lumea aceasta.
Mai ales în București e greu pentru o femeie ceva mai tânără să iasă singură pe stradă; de aceea doamna Tereza Bodoni, care era nu numai tânără, ci totodată și frumoasă și nici n-avea, nici n-avusese bărbat, ieșea la plimbare cu băiatul ei Kaiman, căruia îi zicea Costică, fiindcă suna mai bine. Mai târziu apoi Costică ieșea la plimbare cu verișoarele lui, care erau mai tinere, ba adeseori și mai frumoase decât doamna Tereza. Așa a crescut Costică și așa-și petrecea viața și acum, când era om de douăzeci și șase de ani. Nu e dar minune că fetele-l răsfățau, își împărțeau bucățica cu el și-i făceau toate voile, mai ales când era singur cu ele. Ce-i drept, ieșind la plimbare, el se întorcea de cele mai multe ori singur acasă, dar aceasta nu-l supăra, fiindcă așa se obișnuise din copilărie și cunoștea foarte bine stradele Bucureștilor. Îl cunoșteau însă și bucureștenii bine pe el. Șvarț știa dar că e la mijloc cineva care a umblat puțin pe la București. Cine era acest cineva?
El alergă la doamna Tereza, ca să afle urma lui Costică.
În vremea aceasta, domnișoara Lina îl trecuse pe Duțu la "Hotel Regal", no. 5. Lăsând apoi geamantanul lui aici, ieșiră amândoi pe jos până în Piața Teatrului, unde se urcară în o cupea ca să fie mai feriți de privirile trecătorilor.
Minunat lucru cupeaua! Să tot șezi și să te tot plimbi în ea: vezi, dacă vrei, pe toată lumea, iar pe tine nu te vede nimeni.
Știa acum și Duțu la ce sunt banii buni și ar fi voit să fie plimbat toată noaptea așa.
- Eu zic să nu ne mai ducem nicăiri, grăi dânsul. Mă pomenesc că tot dau de cineva care mă cunoaște. E mai cuminte să ne-ntoarcem la odaie, unde suntem singuri.
Domnișoara Lina era foarte mulțumită. Ea însă nu degeaba se bucurase când portarul i-a spus că a căutat-o Costică. Nu știa, ce-i drept, ce voiește dânsul, dar îi era ieșit ca adus de noroc în cale. Dacă era vorba să-l ție pe Duțu legat, el trebuia s-o vadă cu altul, și Costică era făcut pentru aceasta.
- Și-acolo o să fim singuri, zise ea. Intrăm într-un ietăcel și facem tot ceea ce voim fără ca cineva să ne vadă. Iar de chelneri puțin îți pasă.
Duțu se mai liniști, ba parcă se sâmțea chiar mai bine decât în cupea după ce se văzu tolănit pe canapea alăturea cu domnișoara Lina, care comandă mâncare și băutură.
Îi trecu însă tot cheful când peste puțin ușa se deschise și Șvarț intră însoțit de Costică, un tânăr curățel și foarte obraznic, care nici nu așteptă să fie poftit, ci se tolăni și el pe canapea, la dreapta Linei, care-l primi foarte voioasă.
Duțu se sâmțea ca într-o cușcă de lei. Domnișoara Lina îi spuse, ce-i drept, că omul acesta e domnul Costică; dar ce știa el cine e Costică?
Apoi Costică acesta nu se mulțumi că e tolănit, ci se mai și plecă spre Lina și-i șopti la ureche:
- Panaiot te așteaptă astă-seară!
- E peste putință! Îi răspunse ea supărată.
Nu-nțelesese Duțu vorbele șoptite de dânsul, dar înțelesese răspunsul ei, știa că el a cerut ceva ce e peste putință și-ar fi voit să-l apuce de pept și să-l deie afară.
În același timp însă Șvarț se uita la dânsa ca cel mai îndrăcit comisar de poliție și nu-ți prea vine să apuci pe alții de pept când te sâmți strâmtorat în colț.
- Nu vorbi prostii! șopti iar Costică. În trei sferturi de ceas te duci și te-ntorci, iar noi îl ținem în timpul acesta de vorbă.
- Nu! răspunse Lina cu îndărătnicie.
Chelnerul aduse mâncare și băutură. Erau bune mâncările, și vinul luneca de minune; ce folos, însă, dacă Lina ședea ca pe spini și jeratec, iar Duțu se temea să beie!
Mâncau, nu-i vorba, și beau, se arătau voioși, dar nu-i era nici unuia de asta, și mai ales Duțu ar fi dat mult să poată scăpa de acolo.
Ea-l luă în cele din urmă de braț și ieși cu el afară, ca să-i vorbească în taină.
- Trebuie - Îi zise încet - să scap de omul acesta, care se ține mereu de capul meu.
- Să ne întoarcem, răspunse el foarte mulțumit.
- Da - grăi dânsa - Însă nu împreună. E mai cuminte să mă întorc eu singură. Tu mai stai apoi câtva timp cu ei, iar după ce te întorci, vii singur la mine.
- Cum? nu mergi, cum a fost vorba, la odaia mea? Întrebă el turburat.
- Nu se poate! răspunse ea. Așa singură, cum să mă duc?
- Dar eu am plecat de la "Dacia", întâmpină el.
- Ei - grăi dânsa - zici c-ai perdut trenul. Tot o să mai stai tu câteva zile. Dacă e vorba, nici n-ai stat la București. Nu-i așa?!
Duțu nu putea să zică ba; o pornise o dată și nu se mai putea întoarce. Nu-i era oare destul că dânsa vrea să scape de Costică?!
El se întoarse dar mai voios înapoi la Șvarț și la Costică, care nu erau nici ei supărați când le spuse că domnișoara Lina a plecat și-o să trimită iar cupeaua.
Putea acum și el să beie, căci nu mai avea de ce să se teamă.
Băutura nu e făcută pentru ca omul să-și astâmpere setea cu ea. Vinul era al dracului de bun, și cu cât mai mult îl bea, Duțu cu atât mai vârtos se înduioșa. Trecuseră șase zile de când el plecase de acasă; era peste putință să mai steie! Ce-o fi făcând Stanca lui, care nu-l știa pe unde umblă… Și totuși, era prea de tot greu să plece.
- A dracului poamă femeia! zise el voios, după ce limba i se mai dezlegă. Om să fii, ca să nu-ți strice rostul.
- De ce-i făcută?! răspunse Costică. Dacă e vorba, tot noi alergăm după ea.
Pândind o clipă, când Șvarț nu-i observa, el îi șopti:
- Să scăpăm de el și te duc eu undeva!
Duțu se uită lung la dânsul. Îl înțelegea.
Ideea îi părea minunată: așa și numai așa putea să scape din mrejile în care-l încurcase domnișoara Lina.
El trase cu ochiul.
"M-am dus, își zise el mulțumit. Mâne dimineață, m-am dus fără ca cineva în lumea aceasta să știe cine sunt și încotro am plecat. Poate Lina să mă aștepte!"
Peste puțin se-ntoarse apoi și cupeaua, care îi duse până-n fața teatrului, unde se despărțiră de Șvarț, și n-au fost în lumea aceasta doi prieteni mai buni decât Duțu și Costică. E mare lucru să ai a face cu oameni care nu te știu cine ești și în ce treburi umbli!
Doamna Tereza avea saloane elegante, unde serile se întâlnea cea mai bună societate la ceai. Duțu ținea să fie el singur cu prietenul său Costică, și doamna Tereza le făcu rost într-un iatac, unde nu-i supăra nimeni.
Fiindcă Duțu nu ținea la ceai, Costică îi comandă o sticlă de șampanie, apoi peste puțin încă două, căci erau cinci inși, ei doi și trei din verișoarele lui Costică, și șampania era rece și bună, al naibii de bună.
Duțu se răsfăța. Nu, abia acum vedea el ce mare lucru e să ai bani, mulți, de tot mulți, fie chiar de zece ori câți avea el la rădăcinile celor doi copaci.
El puse mâna ca să-și pipăie portofelul tescuit cu hârtii și să-l drăgostească oarecum.
O puse și se pipăi mai întâi c-o mână, apoi cu amândouă și se ridică alb ca varul: portofelul nu mai era la dânsu.
- Ce e? Întrebă Costică părând foarte îngrijat.
- Portofelul meu cu banii, grăi Duțu prăpădit. L-am perdut, mi l-a luat cineva…
El începu să caute deznădăjduit pe canapea și pe jos.
Fetele ieșiră speriate.
- Aș! nu se poate! zise Costică. Nu-l vei fi avut când ai venit aici.
- Știu foarte bine că l-am avut, întâmpină Duțu înrăit. Mi l-a furat vreuna dintre fete.
În clipa aceasta se ivi în ușă doamna Tereza c-o falcă-n cer, cu alta-n pământ.
- Cum?! strigă ea. În casa mea să piară un portofel cu bani?! Asta nu s-a mai pomenit! Numaidecât să vie comisarul de poliție și să facă o cercetare: din fundul pământului trebuie să iasă banii! Casa mea e casă cinstită. La secție, să vie comisarul! strigă dânsa, și se depărtă.
Duțu alergă la dânsa.
- Cocoană, zise el umilit. Am avut în portofel peste zece mii de lei: lasă-mă să plec și apoi cheamă poliția, c-o să-i găsească. Ți-i las toți: ai d-tale să fie!
- Nu! Întâmpină ea zâmbind. Așa nu mă înșală nimeni! Nu-mi trebuie banii nimănui: plătește ș-apoi fă ce-ți place.
Lui Duțu îi venea să-i deie o dată brânci, să treacă peste ea și s-o ieie la fugă, cum făcuse mai nainte cu câteva zile la Focșani, dar îl treceau fiorii când se gândea că stradele sunt pline de sergenți, care sună toți din fluier, și că-l iau la goană.
- Cocoană, zise el tânguios, plângând aproape, și-și dezbrăcă haina. Am dat, sunt acum patru zile, cinci poli pe hainele aceste: ți le las d-tale!
- Ce să fac eu cu hainele d-tale? Întâmpină ea. Bani să-mi dai! Eu nu fac neguțătorie de vechituri!
El își mai scoase cu toate aceste și jiletca și începuse a-și scoate și pantalonii, când se ivi un sergent în ușa despre scară. Strașnică poliție! Te gândești numai s-o chemi, și te și pomenești cu ea la fața locului.
- Ce-i aici? Ce gălăgie? Întrebă sergenul cam răstit. Liniște să fie, că vine și d-l comisar în clipa aceasta.
- Nimic nu e, răspunse Duțu. Uite, ne-am înțeles. Nu mai e nevoie de comisar.
La București însă poliția e pretutindeni gata. Duțu nici nu rosti cea din urmă vorbă, când se ivi în ușă, din dosul sergentului, un domn de treizeci și doi de ani, scurt și cam pântecos, d-l comisar de poliție.
Acum nu mai era nici o mântuire pentru Duțu, care tremura mai rău decât cum tremurase în fața căpitanului de la forturi.
- Cine ești dumneata? Întrebă comisarul scurt și rece. Cum te cheamă? De unde ești? Care ți-e profesiunea? Ce cauți aci?
Orișicât de scurte, întrebările aceste erau multe, și nici chiar un comisar de poliție nu putea cere ca Duțu să răspundă la toate deodată.
"Duțule - zise el în gândul lui - ai mințit destul și-n rău hal ai ajuns; nu mai minți: orice-ar fi, spune adevărul, că nu e nimic mai bine decât asta! "
- Eu - Îi răspunse apoi comisarului - sunt Duțu al lui Ene, țăran de lângă Focșani.
- Ce cauți aici? De ce ți-ai lepădat portul? Întrebă comisarul râzând pe sub mustăți, apoi intră cu el singur în iatac, ca să-i facă interogatorul între patru ochi.
- Uite, domnule comisar, - grăi Duțu mai potolit - a căzut pe capul meu o nenorocire, mare nenorocire! Cărând pământ cu metru cubic pentru forturile de la Focșani, am dat peste o comoară afurisită, un cazan plin cu bani de aur și cu scule scumpe, și am venit aci să vând o parte din comoara aceasta.
Ochii comisarului începură să scânteieze.
- Cu ce poți să o dovedești aceasta? Întrebă el iar.
- Să vii, domnule comisar, cu mine, ca să-ți arăt comoara, răspunse Duțu cuprins de grijă.
Grozavă nenorocire ar fi fost pentru el dacă-n lipsa lui ar fi ridicat cineva comoara!
- Asta trebuie neapărat s-o facem - grăi comisarul - fiindcă comorile care se găsesc sunt ale statului. Știi însă că ai să intri în temniță pentru că ai ascuns comoara și să-ți ieie toată averea drept despăgubire pentru partea pe care ai prăpădit-o.
- Vai de sufletul meu! se tângui Duțu; dar n-am avut nici un folos de ea. O parte a scos-o cu vicleșuguri o femeie de la "Dacia", iar celalaltă mi-au furat-o femeile de aici. Cum să piardă biata mea nevastă pânea din gura copiilor ei când numai altele s-au folosit?! Caută, domnule comisar, că găsești banii, și apoi să mergem și la "Dacia", căci acolo sunt mulți de tot.
- Ca să-ți arăt că vreau să te scap - Îi zise comisarul cu glas binevoitor - nu te iau la secțiune, ci vii la mine acasă, pentru ca să-ți iau procesul-verbal. Să-mi spui însă tot adevărul, dacă e vorba ca să găsesc banii și să te scap.
- Nu mai mint, domnule, - răspunse Duțu - nici dac-aș ști că scap cu minciuna de spânzurători!
El plecă apoi pe urma d-lui comisar, așa cu capul gol și în cămașă, fericit că poate să iasă la aer curat.
Comoara - Partea 01
Comoara - Partea 02
Comoara - Partea 03
Comoara - Partea 04
Comoara - Partea 05
Comoara - Partea 06
Comoara - Partea 07
Comoara - Partea 08
Comoara - Partea 09
Comoara - Partea 10
Comoara - Partea 11
Comoara - Partea 12
Comoara - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 2362 ori.
