Comoara - Partea 11
de Ioan Slavici
11.
- Minte, maică, minte! strigă Stanca. A mințit când a zis că se duce la București, ca să cumpere o pereche de boi; minte și acum: nu-l răbda pe el inima să nu-mi spună mie dac-ar fi găsit vreo comoară; altfel mi-ar fi vorbit dacă i-ar fi furat în adevăr cineva banii! O spunea parcă-i părea rău c-a găsit comoara și parcă se bucura că i s-au furat banii. Minte: cine știe pe unde-a umblat și ce-a făcut?!
- De! grăi bătrâna. O fi mințit și când ți-a spus că femeia aceea a umblat să-l momească.
- Fără doar și poate! strigă iar Stanca. Nu mi-o spunea el aceasta dacă era adevărat.
-Atunci ce mai ai cu el?! Întâmpină bătrâna. Orișice-ar fi făcut, ți-e bărbat și aveți copii.
- Nu! o dată cu capul nu! o întrerupse Stanca. Cum să trăiești cu un om care minte?! Stai mereu cu inima îndoită și nu știi clipa în care te bagă-n primejdie. Mi-e frică, mamă, să stau în casă cu el. Auzi d-ta! zice c-a scăpat cu fața curată, și eu îl văd că minte: le va fi dat călărașilor ceva ca să-l facă scăpat, și crede, prostul, că acum s-au mântuit toate.
Atât de sigură era despre aceasta, încât nici nu se albise de ziuă când se duse la primarul acasă, pentru ca să știricească și să afle cum a scăpat Duțu.
Primarul iar se uită lung la ea.
Știa omul că el nu l-a dat pe Duțu legat în paza călărașilor. Dacă era însă adevărat că Duțu a fost prins la București, trebuia să fie ceva la mijloc.
- De ce l-o fi prins comisarul la București? Întrebă el. Ce crezi tu?
- Eu cred că minte, răspunse ea. Nici n-a fost el pe la București.
- De unde o scoți asta?
- Dacă zice el c-a fost - zise ea - se vede că n-a fost!
- Ei, bine - Întrebă iar primarul - ți-a spus el că a scăpat din mânile călărașilor?
- Nu - răspunse ea - dar tocmai asta dovedește că din mânile călărașilor a scăpat.
Primarul stete câtva timp pe gânduri. Cu femeia asta nu putea el să se înțeleagă. Nici că era aceasta treaba lui: îi era destul că-l știa pe Duțu întors la casa lui.
- Fii liniștită, că le descurc eu toate, îi zise dar Stanchei, apoi se duse la primărie și-i dete vătăjelului porunca să meargă cu doi oameni de caraulă, ca să-l ieie pe Duțu mort ori viu, legat ori nelegat, să-l ducă la subprefectură. Celelalte îl priveau pe subprefect.
Lui Duțu nici prin vis nu i-ar fi trecut una ca asta. Se știa omul pus la cale cu domnul comisar și curat ca lumina soarelui.
O singură grijă mai avea el: agheasmă, tămâie și moliftă.
Cât pentru agheasmă și tămâie, lucrul era lămurit: le găsea la popa fără ca să mai spună ce vrea cu ele. Cu molifta însă era încurcat. Nu putea să-i arate popii banii.
Un om deștept ca Duțu știe însă să iasă din toate încurcăturile. El își luă căciula mocănească, îi descusu puțin fundul, vârî banii în ea și cusu iar fundul la loc.
"Așa! zise apoi. Am să i-o pun pe masă, ca să citească molifta pe ea, ca să-mi treacă durerea de cap. O să se întoarcă apoi și Stanca. "
Așa-l găsi vătăjelul, care lăsase caraula la ușă.
Duțu nu se bucura de întâmplarea aceasta. Ar fi ținut să-i facă mai nainte rostul cu molifta. Dar, la urma urmelor, era numai prostia primarului la mijloc. Ce știa țopârlanul de primar? N-avea decât să-i spună subprefectului cum s-au petrecut lucrurile cu domnul comisar, pentru ca mare rușine să pată primarul.
- Nu mai e nevoie să-și mai piardă și oamenii de caraulă ziua; mă duc de bunăvoie, zise el, și-și puse căciula în cap, ca să n-o lase acasă, deși mult ar fi dat să n-aibă banii la dânsul fără de moliftă.
- N-am zis eu că minte?! strigă iar Stanca când află că l-au luat pe Duțu să-l ducă la subprefectură, ce-i drept, nu legat cot la cot, nici între călărași, dar nici cu fața curată.
Trebuia să meargă și ea, să știricească și să afle adevărul. Își luă copilul în brațe, lăsă casa în grija bătrânilor, și după el, ca să-l ajungă pe drum.
Nu l-a ajuns, dar sosi și ea când vătăjelul îl dete în paza călărașilor.
Stanca începu să plângă. Nu era legat nici acum cot la cot, dar puțin numai lipsea, și ea vedea cum călărașii îl duc la Focșani.
Duțu se sâmțea foarte mângâiat în sufletul lui.
Degeaba! Stanca lui, tot Stanca lui!
- Lasă, - Îi zise el - nu-ți face inimă rea: o să vezi tu ce rușine o să pată cu toții!
- O să păți tu rușinea, răspunse ea. N-o să te ierte Dumnezeu c-ai umblat să mă înșeli pe mine.
Duțu începu să tremure.
"Da - Își zise în gândul lui - n-oi fi având vina pe care mi-o dau, dar vinovat sunt - și Dumnezeu le știe toate. "
Afurisita de căciulă! Îi venea să i-o deie Stanchei, dar era păcat s-o mai molipsească și pe ea; îi venea s-o arunce cât colo, dar era păcat și asta!
Nici că mai avea însă timp să se mai scape de căciulă, fiindcă-l luară și-l duseră la domnul pomojnic, care citise raportul primarului și hotărâse-n gândul lui că lucrul nu-l privește pe el și că trebuie să-l trimită pe Duțu la Focșani.
-Tu ești Duțu al lui Ene? Întrebă el scobindu-se cam obosit în nas.
- Să trăiești, domnule subprefect, eu sunt! răspunse Duțu militărește.
D-l pomojnic se mai învioră.
- Sergent în compania de geniu? urmă el.
- Da, domnule subprefect, în compania de geniu!
- Unde ai lipsit cele din urmă câteva zile?
Duțu făcu un pas înainte, se uită împregiurul lui, apoi iar luă pozițiunea militărească.
Nu-l mai încurcau pe el asemenea întrebări.
Se-ncurcă cine nu știe ce are să facă ori să zică: el știa că are să spună adevărul - până la fundul căciulii.
Îl și spuse.
Pomojnicul își scoase briceagul și începu să-și curețe unghiile. Peste puțin însă el lăsă briceagul pe masă și ascultă mai cu luare-aminte.
Era o halima întreagă ceea ce-i spunea Duțu, și i le spunea toate ca și când le-ar fi învățat pe de rost, și cu atâta nepăsare, încât era peste putință să crezi că el e cel ce-a pățit cele povestite.
- Cine te-a pus la cale să-mi spui povestea aceasta? Întrebă el în cele din urmă.
- Nu e poveste, domnule, întâmpină Duțu jignit; ți-am spus lucrurile așa cum ele s-au petrecut.
- Tare mai ești deștept și prea îi crezi proști pe alții ca să le spui lucrurile cum le-ai povestit tu. Dacă era adevărat, măi, că ai găsit o comoară, o parte din ea este a ta, ți-o dă legea: unde ți-e partea?
Era ceva în fundul căciulii pe care Duțu o ținea în mână; despre asta însă el nu putea să vorbească nimic.
- Dacă nu mi-a dat-o domnul comisar, nu a mea e vina, răspunse el strâmtorat.
- Cum îl cheamă pe comisarul acela? Întrebă pomojnicul râzând de strâmtorarea în care-l băgase pe Duțu.
- Nu știu, răspunse Duțu; nu mi-a spus.
- La care secție?
Duțu dete din umeri.
- Nu știu - zise el iar - căci m-a dus la el acasă, iar nu la secțiune.
- Vezi cum te-ncurci în minciunile tale? grăi pomojnicul. Ceea ce spui tu nu e cu putință. Dac-ar fi lucrurile cum zici, ar trebui să ai o hârtie la mână. Așa numai cu vorba zisă nu ia nimeni o comoară în primire. De, băiete, n-am ce să-ți fac, urmă el nepăsător. Să te descurci cum știi: mie nu-mi rămâne decât să te trimit la prefectură pentru ca prefectul să te deie în seama procurorului. O să scapi apoi dacă nu ești vinovat.
Duțu începu să se scarpine-n cap.
- Asta o să ție cam mult... zise el cuprins de grijă.
Nu-i era destul c-a perdut cei cinci poli; mai perdea acum și câteva zile de lucru.
- Tocmai așa mult nu, îl mângâie pomojnicul. O săptămână, două, până ce se face întrebarea la București și vine răspunsul.
Duțu se scărpină din nou în cap și iar stetea la îndoială dacă nu cumva visează.
- Domnule pomojnic, - grăi el ca într-aiurea - mie-mi vine un gând urât. Dar dacă comisarul acela nici nu era comisar, ci vreun pungaș?! Mare păcat! urmă el așa pentru dânsul.
Costică acela și Lina și femeile acelea tare seamănă a ceată de pungași.
Pomojnicul rămase pus pe gânduri.
Lucrul acesta nu era peste putință.
- De! zise el, o s-o descurce procurorul și asta. Dacă-i dovedești, scapi tu, dar până atunci ai să stai la închisoare.
- Dar dacă nu-i pot dovedi? Cum să-i pot dovedi?
- Întâmpină Duțu deznădăjduit.
- Nu știu, grăi pomojnicul. O să vezi cum îi face. Să știi numai că mare minune ar fi dacă ai scăpa până la toamnă. Prin multe ai să treci, băiete!
Duțu-și simți fruntea plină de sudori reci. Ștergându-le cu mâneca cămășii, el se uită la pomojnic parcă-i venea să stea la îndoială, dacă nu cumva și ăsta e tot vreun pungaș, care-i face spaimă, pentru ca să puie mâna pe fundul căciulii.
Când o să se sfârșească aceste? Prin câte o să mai treacă el? Nu mai încăpea nici o îndoială că astfel vor merge lucrurile câtă vreme popa nu-și va fi citit molifta.
- Domnule subprefect, - zise el - dacă-i așa și dacă nu mai e chip să scap, dă-mi voie să-i dau nevestei căciula aceasta ca să-mi aducă o pălărie în locul ei.
- Dă-i-o, băiete! răspunse pomojnicul, ca să se sfârșească odată.
Duțu se duse până la ușă și-i făcu Stanchei semn ca să vie la dânsul.
- Pe mine o să mă ducă la Focșani, și numai bunul Dumnezeu știe când voi scăpa dacă nu mă ajuți tu, grăi dânsul muiat.
- Cum să nu te ajut, Duțule?! Întâmpină ea speriată. Spune-mi, ce să fac?
- Uite, - zise el încet - În fundul căciulii ășteia sunt banii ce mi-au mai rămas din comoară. Să nu te pună păcatul să-i atingi, că sunt blestemați, și mare năpaste o să-ți cadă și ție pe cap. la căciula așa cum o vezi și du-te cu ea la popa, ca să citească pe ea o moliftă de dezlegare, apoi poți să faci ce vrei cu banii. Dar nu cumva să-i spui popii ce ai în fundul căciulii.
Stanca se dete trei pași îndărăt.
Care va să zică, asta era: a pus omul mâna pe bani legați cu blestem.
Acum le înțelegea toate.
- Ba să mă ferească Sfântul! grăi dânsa îngrozită. Nu vezi tu ce-ai ajuns de când te-ai spurcat cu banii aceia?! Eu nu-mi dau Necuratului sufletul!
Luându-și apoi avânt, ea intră făr’ de sfială și se duse la domnul pomojnic.
- Să nu-l crezi, domnule subprefect, căci orișice-ar zice, Necuratul vorbește printr-însul, și orișice-ar face, Necuratul îl pune la cale.
Domnul pomojnic se uită sperios la ea.
- Nu te mira, urmă dânsa arătând spre căciula din mâna lui Duțu. Uite acolo, în fundul căciulii! A călcat omul în urmă rea și-a căzut în stăpânirea lui Ucigă-l-Toaca, care l-a dus la o comoară fermecată și l-a purtat nu știe nici el pe unde și l-a pus să facă nu știe nici el ce. Caută-n fundul căciulii: acolo e comoara!
Lui Duțu iar îi venea să fugă. Îi mai rămăsese și lui un crâmpei din comoara lui: să-l peardă acum și pe acesta?! Prea era de batjocură!
- Nu e comoara, domnule subprefect, grăi dânsul muiat. Sunt numai firimiturile ce-au rămas în groapă. Iac-un lucru de nimic. Cel puțin atât să-mi rămâie și mie.
Domnul pomojnic începu să se dezmeticească.
Care va să zică, tot era ceva la mijloc.
El închise ușa, ca să fie mai adăpostit, apoi să ieie căciula de la Duțu.
- Nu pune mâna - Îi zise Duțu - c-o să te căiești!
- Nu te teme, băiete, - Întâmpină pomojnicul zâmbind - că de mine nu se prinde.
Luând apoi căciula, îi desfăcu fundul cu briceagul și vărsă banii pe masă.
Erau peste o sută de monede, unele mai mici, altele mai mari. El începu să le examineze ca să vadă din ce timp sunt, și cu cât mai mult le examina, ochii îi erau tot mai împăingeniți.
- Erau mulți? Întrebă el în cele din urmă.
- Un cazan întreg, tot bani din aceștia și scule, răspunse Duțu încă mai muiat.
Ochii pomojnicului se împăingeniră de tot.
- Uite, băiete, - zise el - eu văd că ești nevinovat, dar n-am ce să-ți fac: trebuie să te trimit la Focșani, ca să se descurce lucrul. Dacă e adevărat comisar cel ce ți-a luat comoara, o să capeți și tu o parte din ea; iar dacă e vreun pungaș, i se va căuta urma, și tu tot îți capeți partea.
- Nu-mi trebuie, domnule, nu-mi trebuie; mulțumesc lui Dumnezeu c-am scăpat de ispită! grăi Duțu ușurat. Am fost om sărac, dar mulțumit cu sărăcia mea și nu mă dedeam pe nici un bogat, nu râvneam la bogăție; de când am găsit comoara aceea, nu mai am liniște, mi-am perdut rostul, m-am smintit parcă. Nu-mi trebuie!
Ochii Stanchii se umplură de văpaie.
- Vezi, Duțule, - grăi dânsa - a fost destul să dai căciula din mână, pentru ca să fii om iar în toată firea.
- Ia-i, domnule subprefect, ia-i și pe aceia, dacă de d-ta nu se prinde blestemul!
- Dă-mi șapte poli, atât am cheltuit cu drumul - adăugă Duțu - și fă ce vrei cu ei.
- Lasă polii, Duțule, îl întrerupse Stanca. Tu i-ai făcut și iar o să faci alții. Nu degeaba i-ai cheltuit: ai umblat prin lume și ai învățat minte! Ia-i, domnule subprefect, și lasă-l să se-ntoarcă la sapa lui, ca să muncească mai departe!
- Asta nu merge așa, întâmpină pomojnicul. Lucrurile trebuie să se descurce.
- Descurcă-le d-ta - grăi Duțu - și ce-i găsi, să ai. Zi că d-ta ai găsit comoara. Du-te la "Dacia" și ia-o pe Lina aceea de scurt, că te pune ea la cale; du-te la d-na Tereza, c-o găsești d-ta, și afli cine-a fost comisarul.
Pomojnicul stete câtva timp pe gânduri.
Da! era greu să nu-l asculte și ușor să facă ceea ce îi zicea el.
"Mă prefac bolnav - Își zise el - și iau un concediu de vreo opt zile, ca să consult medicii de la București. Celelalte se fac ele de ele".
- Bine - grăi dânsul - dar dacă lucrul se află, tot o să te poarte pe la Focșani și pe la București.
- Fă-l așa ca să nu se afle, întâmpină Duțu. D-ta n-ai de ce să te temi, fiindcă umbli după bani pe care ți i-am dat pentru că eu n-am ce să fac cu ei. Ei se tem, și n-au să spună nimănui nimic: o să le pară bine dacă-i faci scăpați ca pe mine.
- O să spuneți însă voi, grăi pomojnicul cu jumătate de gură.
Duțu se uită lung la Stanca.
- Ai auzit?! Îi zise el. Eu nu pot vorbi; pe sufletul tău să cadă păcatul, dacă răsuflă ceva.
- Pe sufletul meu! răspunse Stanca.
Pomojnicul nu mai stete pe gânduri.
- Du-te băiete, grăi dânsul. Ia-ți căciula și spune că ți-a povestit cineva ceea ce ai pățit.
Duțu-și făcu de trei ori cruce, apoi ieși lăsând căciula molipsită pe masa cu banii.
- Ferește, Doamne, pe toată lumea de ispită! grăi Stanca, uitându-se cu milă la domnul pomojnic, apoi plecă și ea în urma soțului său.
Comoara - Partea 01
Comoara - Partea 02
Comoara - Partea 03
Comoara - Partea 04
Comoara - Partea 05
Comoara - Partea 06
Comoara - Partea 07
Comoara - Partea 08
Comoara - Partea 09
Comoara - Partea 10
Comoara - Partea 11
Comoara - Partea 12
Comoara - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 2202 ori.
