Gura satului - Capitolul 03
de Ioan Slavici
3.
Satul se gatea de nunta. in sfarsit, avea sa se petreaca lucrul pe care oamenii il asteptau atat de demult. inca duminica se vorbea ca peste saptamana Toderica va peti pe Marta, iara joi, cand trecu prin sat stirea ca Cosma Florii Cazacului isi va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele si fetele mari nu se mai putura stapani si plecara, pentru ca, trecand pe dinaintea portii deschise, sa vada cum isi asteapta Marta petitorii.
Seara, toata lumea stia cum s-au petrecut lucrurile, ce a zis Mihu, ce-a zis Safta, ce-au zis Mitrea si Simion si in ce chip Marta a stat inaintea lor si a zis ca are sa fie cum vrea Mihu, stapanul casei, fiindca astfel se cuvine sa raspunda o fata de casa buna. Unul vazuse cum Mihu si Safta au petrecut pe Mitrea si pe Simion pana la portita; altul auzise cum i-a rugat sa spuie sanatate si voie buna viitorilor cuscri si sa-i doreasca de bine junelui, si iarasi altul a vazut pe Simina foarte vesela si a fost prin apropiere cand oamenii s-au intors la casa ei. Pentru ca sa facem vorba scurta: gura satului se pornise ca niciodata mai nainte.
Dar vorbele multe izvorau din bucuria obsteasca. Nu era in sat nici un om care nu s-ar fi simtit partas la bucuria celor doua case, caci unii erau rude, altii cuscri ori prieteni si iarasi altii fini sau oameni ce se tineau de una ori de alta din cele doua case fruntase. Avea dar sa fie o nunta de care se va vorbi prin fii si nepoti, o nunta a satului intreg, incat ospetia, chiotele, jocul si voia buna sapte zile si sapte nopti sa nu se mai curme, caci acum o data este un Mihu care-si marita fata dupa un fecior de seama lui, si cine stie cand se va mai pomeni o asemenea potriveala!
Fetele si nevestele ardeau de neastampar sa vada gateala de mireasa a Martei, sa vada podoaba cununiei, rubedeniile sosite din alte sate, calaretii trufasi ai junelui, si le trecea un fior placut cand se gandeau la toate aceste.
Nu ramanea indoiala ca Miron are sa fie vatavul voinicilor, deoarece este bun prieten cu Toderica si prea mult tine la Marta. Deocamdata insa nici logodna nu era facuta, si lucrul era o taina despre care nu se putea vorbi fatis si fara de cotituri decat in casa.
Aici apoi se faceau pregatirile penru logodna, dar cu totul in tacere, ca din intamplare, si astfel ca stapana casei totdeauna sa poata zice: "Vai de mine! Cum ne-ati gasit! Dar sa fie cu iertare, ca ne gasiti atat de putin pregatiti".
Facand pregatirile, Safta si intreaga ei casa se aflau in o vesela miscare.
Era mandra Safta ca-si poate marita fiica, ca poate primi oameni si nuntasi si ca-si poate desfasura comorile. Din cand in cand insa o cuprindea induiosarea. Toate erau bune, toate frumoase, dar Marta iesea din casa. Cand se gandea la aceasta, se aseza intristata, incepea sa-si stearga lacrimile si, daca Marta ii era in apropiere, ii acoperea fata de sarutari.
Mihu nu plangea, nu-si saruta fata, chiar nu vorbea: el mormaia mereu ca un urs indarjit. ii era crescuta Marta la suflet, si acum, cand se gandea ca veselia casei lui se departeaza, nimic nu-i pria, nimic nu-i era pe plac, nimeni nu stia sa-i vorbeasca dupa dorinta. Grozav i se parea lumea inrautatita: argatii, feciorii sai, nevasta, vecinii, toata lumea se schimbase, si numai Marta era, si chiar mai mult decat altadata, un leac de alinare pentru orisice suferinta.
Dar toate ca toate! Un lucru insa nu-i putea intra Mihului in cap: cum adica un flacaiandru sa vie, sa-i ia fata din casa, si el insusi, care a crescut-o si a pastrat-o ca pe lumina ochilor sai, sa zica: "Ia-o si te du cu ea!"
Ceasuri intregi Mihu se plimba necajit si framantat de ganduri prin casa si mereu isi zicea: "Asa trebuie sa fie! Nici altii nu sunt mai buni decat tine. Oricum o sucesti, tot aici ajungi." Asa zicea el, dar nu se putea impaca cu acest gand.
Marta, in sfarsit, era mireasa. Mireasa! Cand aceasta gandire i se ivea in suflet, o trecea un fior dezmierdator, un fel de betie care o seca de puteri.
Aceasta gandire starnea intr-insa o multime de altele, care mai de care mai straine si mai tainice, gandiri pline de farmec, care-i aprindeau inima si apoi iarasi o umpleau de raceala. Era o viata noua de care se apropia, o viata necunoscuta, si aceasta necunostinta in o clipa da loc celor mai dulci nadajduiri, si in alta celor mai ingrozitoare temeri. Era sa paraseasca muma, tata, frati, casa parinteasca, tot ce-i era lipit de suflet si sta uimita ca de un lucru pe care nu-l putea crede; dar dincolo de aceasta uimire era farmecul unei vieti pe care parca ai putea-o umplea dupa cum te poarta gandul. Acum zilele i se pareau prea lungi si peste putin se inspaimanta de scurtimea lor. Acum ar fi dorit sa fie aproape de Toader si sa priveasca in ochii lui binevoitori, si peste putin ii venea sa fuga la muma-sa si sa strige:
"Mama, nu ma marita!" si iarasi chipul lui Miron se arata in sufletul ei; il vedea inaintea ei atat de viu, atat de a vorbind, incat parca razele soarelui cadeau asupra lui si l-ar lumina. si atat se simtea de usurata cand se pierdea in gandurile despre dansul, atat de bine se simtea cand si-l inchipuia in apropiere, sezand langa dansa, vorbindu-i in graiul lui cel limpede si ademenitor, apucand-o de mana, cuprinzand-o cu bratul si zicandu-i: "Marto!"
Nu-si inchipuia ce-ar zice Miron mai departe, dar atat de fericita se simtea cand si-l gandea astfel, graind cuvantul "Marto", incat iarasi si iarasi sufletul i se umplea de chipul lui.
Ceasurile treceau, si in trecerea lor ea tot mai mult se ametea, incat, sosind ziua de sambata, ea umbla buiguita fara de a-si mai putea da seama despre vreun gand hotarat.
Era ajunul zilei in care trebuia sa se logodeasca cu junele ce-i fusese ales din copilarie, junele pe care se obicinuise a-l privi ca pe viitorul ei sot, junele care-i era drag si care o avea in drag; cu cat insa ziua se apropia de cadere, cu atat mai viu i se ivea intr-insa dorinta de a face sa se amane aceasta logodna. Oricand, numai acum nu, cand se afla intr-o stare, singura nu stia cum, dar o stare in care logodna ii parea peste putinta.
Dar, acum intaia oara in viata ei, Marta simtea ca nu poate sa spuie nimanui ceea ce gandeste. Nu-si gasea loc de astampar, dorea de singuratate, ii venea sa planga si se retrase pe o laita ce sta in fundul gradinii, sub un par cu frunzele ingalbenite.
Safta, care pretutindenea o cauta cu privirea, o vazu intrand in gradina, o vazu asezandu-se pe laita, merse apoi, inchise portita si se intoarse cu ochii plini de lacrimi in casa.
Ziua incetul cu incetul se invalui in noapte, liliecii si gandacii tomnatici incepura sa zboare prin aer, luna plina se ridica in dosul dealului acoperit cu padure, pe cerul senin. Era o seara linistita, numai din cand in cand strabatea cate un freamat printre frunzele copacilor, se auzea mugetul unei vaci ori latratul unui caine.
Deodata, prin linistea serii, de departe, ca prin vis, strabate de pe dealul din dosul gradinii sunetul unui fluier, o doina ce se ridica si cade ca un sir de margaritare.
Marta tresare si se ridica asemenea unei caprioare speriate, asculta, oprindu-si rasuflarea, la dreapta si stanga, insira sunetele, alcatuieste doina, apoi fata i se insenineaza si se umple de stralucire.
"El", striga ea pierduta in intelesul acestui cuvant, apoi se porneste ca fiind cuprinsa de-o vraja, iese pe portita din dosul gradinii, trece prin gardul de spini ce imprejmuieste viile si merge dusa, fara de ganduri, infierbantata, cu parul desfacut, cu ochii plini de vapaie, cu obrajii aprinsi, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul miscat de viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce si duios, printre randurile de vita, prin desimea tufisului, tot mai iute, tot mai neastamparata, tot mai imbatata de fericirea apropierii.
in sfarsit, vede murgul pascand si pe Miron rezemat de un stejar singuratic, il vede si ochii i se impaienjenesc.
— Miroane, Miroane! tipa ea dezmierdata si fuge langa dansul. Miron aude glasul plin de simtire, o vede grabind spre el si ramane cuprins de uimire.
— Marto! Ah, Marto! striga el, apoi, deznadajduit, arunca fluierul, face un pas inainte si o cuprinde in bratele sale barbatesti.
— O, Doamne! sopteste ea, inchizandu-si ochii. Cum te iubesc, Miroane, cum te uibesc!
Gurile lor se impreuna in o lunga sarutare, obrajii ei se umplu de lacrimi, si astfel raman catva timp incremeniti in apropierea stejarului, sus, pe coasta luminata de razele lunii ganditoare.
intr-un tarziu, Miron ii privi indelung in fata.
— Marto! zise el incet, o singura data traieste omul, dar as dori sa mor in clipa aceasta. O! cat de mult am gandit, cat de mult am visat, cat de des am furat fericirea, inchipuindu-ma fericit. Tu n-ai fost la munte, nu cunosti podoabele lumii. Cand cerul e senin si vanturile se asaza la odihna, auzi de jos, din vale, murmureala paraielor, un zgomot asa si vesnic tot asa, atunci imi iau fluierul, gandesc la tine si cant. Cantecul imi sfasie inima, dar cant ca sa mi-o sfasie. Cand se starneste apoi viforul si copacii se incovoaie, crapa si ies din radacini, cand puhoiul napadeste, atunci privesc inspre dealul asta, il caut din ceata si, cand il vad, mi se sfasie inima, dar il caut, ca sa mi-o sfasie. De cand te-am vazut, Marto, parca am sapte vieti: atat am trait, atat am gandit, atat m-am zbuciumat, incat e minune ca nu m-am mistuit. Iar acuma, cand te simt in bratele mele, imi vine sa cred ca tot te visez si, stiind ca nu visez, parca ma topesc, ma sting, ma mistuiesc!
El tacu.
— Vorbeste! ii zise Marta cu staruinta.
— Ah! de ce-ai venit aici? grai Miron cu amaraciune. Ce gand te-a purtat? Care ursita te-a manat? De ce nu mi-ai lasat linistea amaraciunii, pe care o iubeam atat de mult? Nu am dorit niciodata mai mult decat atata. intr-un an o vorba buna, o privire blanda, o strangere de mana. De cand am auzit insa ca in adevar te mariti, ma cuprind ganduri nebune si umblu pribeag prin lume; nu-mi mai stiu de turma, nu-mi mai stiu de ciobanie, ci stau pironit langa acest stejar si privesc uscandu-ma spre curtea voastra.
— Ah! ii zise Marta deznadajduita. Ma cuprinde groaza cand ma gandesc, dar asa vrea tata.
— Ce vrea tata? striga Miron. Nu mai vrea nimeni nimic. Acum nu te mai scoate nimeni din bratele mele. Ori esti a mea, ori — o, Doamne, fa sa n-o zic intr-un ceas rau — ori te ucid cu mana mea. Nu-mi mai sunt stapan.
Marta se alipi mai dinadins de dansul. El insa deodata o dete la o parte.
— Du-te! ii zise apoi. De ce-ai venit? De ce ma duci in ispita? De ce ma scoti din minti?
— Miroane! grai dansa induiosata, apropiindu-se de dansul si cuprinzandu-l din nou cu bratele ei rotunde. Nu ma trimite! Lasa-ma sa vin mereu la tine, sa stam impreuna, sa ne plangem de lume, sa ne povestim dragostea. Miroane! striga apoi din nou si il saruta. Nu ma lasa, caci pier!
Miron sta zguduit de lupta ce se petrecea in sufletul lui. Numai acum ajunsese a-si da pe deplin seama despre cele ce se petreceau cu dansul. incetul cu incetul, fata lui se umplu de o linistita asprime.
— Marto! grai el incet. Noi trebuie sa ne despartim pentru totdeauna. Ceasul acesta e zestrea vietii noastre. Nu uita ca esti fiica Mihului. Ce ar zice lumea daca te-ar vedea aici cu mine?
Marta tresari si privi inspaimantata imprejur, apoi se indrepta si ramase tulburata inaintea lui.
— Da! ma duc, zise ea, dar sa stii ca ma prapadesc.
— Dumnezeu sa-ti binecuvanteze tot pasul! grai Miron trist, apoi o cuprinse in brate, o saruta si dupa aceea se despartira in tacere.
Pastorul privi timp indelungat spre sat. intr-un tarziu se misca, isi ridica fluierul, il puse pe genunchi si-l franse, aruncand bucatile la dreapta si la stanga, apoi incaleca pe buiestras si pleca spre munte.
Gura satului - Capitolul 01
Gura satului - Capitolul 02
Gura satului - Capitolul 03
Gura satului - Capitolul 04
Gura satului - Capitolul 05
Gura satului - Capitolul 06
Gura satului - Capitolul 07
Gura satului - Capitolul 08
Gura satului - Capitolul 09
Aceasta pagina a fost accesata de 3782 ori.
