Gura satului - Capitolul 09
de Ioan Slavici
9.
Era balciul de toamna de la Sarata, unul din acele balciuri vestite, la care oamenii se aduna pana de peste noua tari si noua mari.
Cand ziua de Sfantul Dimitrie se apropie, pe coastele muntilor, prin infundaturile vailor, de-a lungul Podgoriei, pretutindenea pe unde omul si-a intemeitat adaposturi, pana la cele mai departate odai de pe ses, lumea se pune in miscare.
Sarata se incepe de jos, de pe tarmurii raului, unde se despart vaile si se cruciseaza drumurile de tara, si se intinde sus pe coaste pana la plaiul intins, unde inca de joi se insira corturile negutatorilor si carciumile insemnate cu steaguri in mai multe fete. Vineri, drumurile de dimprejur incetul cu incetul se umplu, si pana seara zgomotul lumii adunate umple vaile din fata coastei.
Dar balciul e mai ales o sarbatoare de intalnire si de vesela petrecere. Lumea cea multa, oamenii ce vin ca sa vada si sa se arate, fetele si nevestele tinere, gatite ca de nunta, flacaii sprinteni si gata de a se prinde la hora, caluserii mladiosi si iuti la pas, intreaga lume vesela nu se aduna decat duminica.
Duminica lumea curgea mereu: unii urcau din sat, iar altii veneau despre munte.
in apropierea intrarii despre munte, inca de sambata seara se asezase un car cu patru boi, incarcat pe jumatate cu fan. Duminica dimineata fanul era descarcat si aruncat la protapul carului, iar cei patru boi, dimpreuna cu cinci juncani, rumegau imprejurul porsorului de fan.
in carul desertat erau un fier de plug, cateva coase, o piatra de rasnita si, legate la un loc, mai multe lucruri de fierarie.
Miron sedea pe latura carului si privea cand spre munte, cand spre balci.
Marta era logodita cu Manea Vatafului, asa-i spusese cineva cu cateva zile in urma, si astazi era sa vie la balci, ca sa cumpere darurile de nunta si sa se arate lumii.
Dorea sa o mai vada o data. Vremea trecea insa, soarele se ridica mereu pe cer, dara trasura Mihului Saftei nu se ivea despre munte.
Miron de mult incepuse a fi nerabdator, dar fata ii ramanea plina de o linistita oboseala si privirea i se muta incet de la un lucru la altul.
Cateodata el se ridica cumpatat si statea timp indelungat in car. Cioarecii stramti de aba, camasa lunga pana aproape de genunchi, cusuta pe margine cu fire de matase galbena si incheiata la brau cu chimirul ingust, din care ieseau plaselele groase ale unui cutit, pieptarul albastru, cu cinci bumbi latareti, manecile largi tivite tot cu matase galbena, palaria lata, ce-i sta data indarat, incat acoperea tot parul tuns si lasa dezvelita intreaga frunte rotunda si neteda, toata infatisarea i se potrivea cu cumpatul miscarilor si cu intelepciunea ochiului. Din cand in cand, el isi apuca musteata groasa, dar scurta, cu buza de din jos si o netezea, apoi iarasi ramanea cu buzele stranse si cu fata nemiscata.
Marta era sa se marite. Era un lucru firesc sa se marite. Asa se petrec lucrurile in lume, iar nu altfel. Dar voia s-o mai vada o data, si atat!
in zadar astepta insa, caci Mihu, care statuse de gazda la Pintea Dubaul, intrase despre sat si, pe cand Miron privea nedumerit spre deal, trasura lui Mihu si aceea a Dubaului trasera la umbra unui carpan din apropierea padurii de la dreapta. Mihu si Pintea sarira voiniceste pe iarba uscata, iar nevestele se detera jos si incepura a-si scutura hainele si a le potrivi pe trup.
Urmara apoi vorbele... ca lumea e multa... ca locul e frumos, ca timpul e potrivit, in sfarsit, dupa cum e obiceiul omului cand soseste undeva.
— Acum voi plecati in caile voastre, ca noi mergem sa vedem cine, cum si in ce fel, zise Mihu in sfarsit, poftind pe Pintea sa mearga cu dansul. Se putea ca, din intamplare, sa dea peste Manea. Era vorba ca deseara sa vie cu totii la casa lui, apoi mai aveau sa cumpere mai una, mai alta; nu-l puteau deci lasa sa-i caute de-a oarba prin targ.
Plecand, Mihu si Pintea o luara cu pasi masurati spre partea unde lumea se inghesuia. Intrati apoi in balci, nu inaintau decat pas cu pas. Aci era un prieten, colo o rubedenie si iarasi in alta parte un cunoscut de mare cinste. Mereu stateau de vorba. Pintea spunea, asa cam pe departe, cum adica s-a intamplat ca Mihu sa fie la balci, iara Mihu, desi nu era tocmai in voia lui cea buna, simtea ca umbla prin mijlocul lumii si zambea multumit.
Peste putin se opreau la niste saci cu bucate, la o pereche de boi frumosi, la un cal trupes, la un vraf de lemnarie; pentru ca vorba sa fie scurta, umblau ca prin targ.
Dar Pintea ducea pe Mihu spre partea de la deal, unde stia ca va gasi pe Manea.
Cand erau sa treaca pe langa carul in care statea Miron, Mihu se opri si incepu sa se invarteasca imprejurul juncanilor.
— Buna prasila, zise el, apoi se intoarse spre Miron si ramase catva timp cu privirea atintita la el.
— Cum tii juncanii? intreba el.
— Nu-i vand, raspunse Miron rece.
— Ce-ai dat pe ei? intreba iarasi Mihu.
— Nu i-am cumparat, raspunse iarasi Miron. Mihu mai privi o data sus la Miron, apoi se intoarse jignit, ca sa plece mai departe.
Fata lui Miron se deschise. El puse mana pe leuca, isi dete vant si, rezemandu-se pe brat, se arunca din car inaintea lui Mihu.
— Sunt de prasila mea, zise el zambind cu bunacuviinta, si-i vand, daca sunteti doritori de a-i cumpara.
Mihu era multumit.
— Nu tocmai, zise el, insa imi plac juncanii si doream sa le stiu pretul. ii aduci de departe?
— De la Vadu-Rau, raspunse Miron.
— Cum? tocmai de la campie? intreba Pintea uimit. Dara soiul pare a fi de munte.
— Asa-i! grai Miron. Sunt prasiti la munte, dar in urma i-am adus la campie.
— Asa mai inteleg si eu! sa ai noroc, nepoate! grai Mihu si pleca mai departe, iara Miron se arunca din nou in car, apoi privi catva timp in urma celor doi oameni atat de cumsecade.
De la departare cam de-o suta de pasi batranul se uita inca o data indarat.
Miron tresari. Era ceva in privirea aceea... Ce era... El cunostea portul, portul satului in care petrecuse cele mai frumoase zile ale vietii sale; cunostea omul, il vazuse adeseori la biserica.
"Mihu! zise el miscat. Cum a imbatranit!" Asadar, Marta era in balci, aici, aproape, poate cu totul aproape.
Cuprins de un viu neastampar, el sta nehotarat in car: nu stia ce sa faca; ii era oarecum frica si-i venea sa plece numaidecat acasa. Deodata tresari, isi lasa mainile incet in jos, isi dete putin trupul la stanga si ramase nemiscat si cu ochii atintiti in departare.
De la dreapta, la departare ca de patru sute de pasi, Marta trecea spre balci. Asa era, cum a fost, inalta, cu pasul usor, cu capul dat putin inainte... si chipul tot acela, si parul tot asa si-l poarta. Dar pe san parca nu mai e salba cea bogata, catrinta nu mai e batuta in fir si altita cusuta in rosu si albastru e rara, numai presarata.
Miron priveste ca la un lucru frumos si placut. Pare insa ca s-ar fi asteptat la mai mult; parca s-ar simti dezamagit.
Cand Marta se amesteca in multime, el sare din car si, cuprins de-o vesela si fecioreasca pornire, merge sprinten, cu pas iute si usor, in urma ei.
Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie, tot mai mult se apropie, si inima i se umple de indaratnicie.
in sfarsit, ea se apropie de hora si priveste, iara el se pune in fata cu ea, pierdut in dosul oamenilor.
El o vede acum de aproape, ii vede fata alba, ochiul mare si obosit, mana stravezie, linistita amaraciune pe buzele ei, o vede si iarasi tresare.
"Cat e de pierita!" zise el inabusit. E pierita, dar e frumoasa. Ochiul ia hrana si sufletul se desfata de privirea ei. O data vrea sa o vada, si inca o data, si o singura data. A trecut ca o zi de primavara, dar nu e multumit; e fericit, dar multumit nu e. Dintr-o clipa in alta fericirea il face tot mai indraznet.
Nu se mai poate stapani; da cu cotul inainte si se asaza astfel ca Marta sa-l poata vedea, iara cand, in sfarsit, privirile lor se intalnesc si raman mistuindu-se una pe alta, amandoi stau incremeniti.
Farmecul ochiului, caldura gandirii varsate in o singura privire, tainica intelegere intre doua suflete pierite iarasi zidesc lumea risipita.
Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire: ei s-au vazut, ei trebuie sa se intalneasca, sa-si stranga mana, sa schimbe o vorba, sa planga impreuna. Trebuie, dar nu pot, caci lumea, si acum tot lumea ii desparte.
in deznadajduirea sa, Miron arunca Martei o privire hotarata si staruitoare, iara Marta nu se mai gandeste la nimic, ci-i arunca Saftei vorbele: "Ma intorc numaidecat", si pleaca cu moartea in suflet la carpan, si de aci mai departe, spre padurea de pe coaste.
Miron nu se mai intreba daca cineva il priveste, daca lumea nu cumva banuieste, ci, cu o miscare pripita si fara de voie, pune mana pe serpar si pipaie cutitul, apoi merge cu pas hotarat pe urma Martei.
Marta il asteapta la marginea padurii si, cum il vede venind, pamantul ii arde sub picioare, iara cand el este aproape, ea se da un pas indarat, isi pleaca trupul, isi acopera fata cu amandoua mainile si incepe sa planga. Miron stete catva timp inaintea ei, dar nu o mai vedea decat ca printr-un val des.
— Marto! nu plange! zise el.
— Ah! cat am suferit! se tangui ea inabusita. El se apropie, ii apuca amandoua mainile, le dete in laturi si-i privi indelung in fata plina de lacrimi. incet, el o apropie apoi de sine, o cuprinse cu bratul drept, isi puse capul pe sanul ei si ramase catva timp cuprins de ameteala.
Marta nu mai plangea, ci sta cu vederea pierduta si data in voia lui, amortita si lipita de dansul.
intr-un tarziu, Miron o departa incet de la sine.
— si eu am suferit, Marto! zise el. Mult am suferit. si pe cand tu te gandeai la mine, eu umblam zile intregi in cale lunga dus numai de dorul tau si de amarul inimii mele. Atat de mult am suferit, Marto, si atat de mult ma deprinsesem cu suferinta, incat ma cuprindea ingrozirea cand ma gandeam ca am sa mor odata si sa nu mai sufar. Dar acum, Marto, nu mai pot, nu mai vreau sa port suferinta, urma el cuprins de patima barbateasca. Pentru ce sa o port?
— Da, Miroane! zise Marta, ramanand cu ochii tintiti la pamant inaintea lui.
Miron ii apuca iarasi mana, o stranse, apoi grai:
— Marto, vrei tu sa vii cu mine? Marta tresari, ramase catva timp tulburata, apoi isi ridica fata si privi drept in ochii lui Miron.
— Nu se poate, Miroane! zise ea cu un glas limpede. Mai bine mor.
— Tu vrei adica sa te mariti! striga Miron.
— Nu vreau, Miroane! raspunse Marta ridicand capul. Mai bine sa mor.
Zicand aceste vorbe, ea il privi catva timp dusa, ochii iarasi i se umplura de lacrimi, apoi, deschizandu-si bratele, se arunca deznadajduita si-i cuprinse trupul.
— Ucide-ma, Miroane! fa ce vrei cu mine! zise ea. Mie nu-mi mai pasa.
— Cat esti de frumoasa, Marto! zise el ganditor, apucandu-i capul cu amandoua mainile, apropiindu-l si departandu-l iarasi de la sine.
Deodata el se indrepta aspru si zise hotarat:
— Vino cu mine, Marto!
— Unde? il intreba ea speriata.
— Vino! zise el iarasi, apoi apuca mana ei si merse cu ea afara din padure si drept spre balci.
— Unde e tatal tau? intreba el. Marta isi scoase mana din a lui.
— stiu ce vrei, Miroane! zise ea. Fa! dar apoi nu ma mai departez de la tine. Vino!
Ei plecara drept spre carpanul sub care Mihu, Pintea, Safta si sotia lui Pintea asteptau cuprinsi de vie ingrijorare pe Manea si pe Mitrea, care se dusesera sa caute pe Marta.
— Iaca-ta-o! striga Safta cand o vazu venind despre munte, voi sa plece spre ea, dar ramase pironita cand o vazu cu flacaul inalt, pieptos si balan.
"Miron!" isi zise ea ca trezita din vis, si ramase racita si secata de puteri.
Mihu facu cativa pasi inainte, apoi se opri si astepta tulburat. Era flacaul de la campie cu care vorbise si nu intelegea cum el ajungea a fi impreuna cu Marta.
Marta se apropia tinandu-si trupul drept. Fata-i era alba ca varul, dar linistita si asezata.
— Tata! iaca Miron! zise ea. Miron ramase cu ochii la pamant inaintea batranului incaruntit inainte de vreme.
— Foarte bine! foarte bine! grai Mihu frecandu-si mainile nedumerit si privind mereu cand la Marta, cand la Miron, cand la Safta, ce grabise inspaimantata la dansii, cand iarasi la Pintea, ce sta cativa pasi in dosul lui, la dreapta.
Ar fi dorit sa mai zica cineva ceva, dar nimeni nu gasea cuvantul.
— Nene Mihule! zise in sfarsit Miron. stii ca-ti iubesc fata: o cer de nevasta.
— Cum asa!? grai Mihu speriat. Miron, oierul ce s-a dus in lume?... O ceri de nevasta? Cum asa? Marta e logodita.
— Taica! zise Marta. Nu zice ca vrei, daca nu vrei, dar sa stii ca-mi dai moartea sau viata.
— Mihule! ii zise apoi Safta. Nu stii tu ce-am suferit noi in doi ani de zile?
Mihu statea in mijlocul lor si nu putea gasi nici un cuvant. Pintea se apropie de dansul, ii puse mana pe umar si grai cumpatat:
— Vere Mihule! Nu te dai dupa vorbele muierilor si bine faci. Marta e logodita si, chiar daca-i vorba, o logodna nu se strica asa ca din senin. Nu poti sa te faci de rusinea targului.
Mihu facu un pas la dreapta, se intoarse spre Pintea si, ridicand fruntea, ii privi in fata, stete catva timp in lupta cu sine, apoi ii zise cu o hotarare deznadajduita:
— Ei! Ma fac! Ma fac de rusinea targului! Ma fac de rusinea lumii! Mie, urma el aprins, mie nu-mi mai porunceste nimeni pe fata pamantului! Eu stiu cat amar am rabdat!
Graind aceste, el se duse la Miron, ii apuca mana si-i zise cu caldura:
— Nepoate, iarta-ma! Miron simti ca ochii i se umplu de lacrimi. El ridica mana batranului si o atinse cu fruntea.
*
"N-am spus eu ca asa are sa fie!" zise Floarea lui Ciucur, cand vazu ca nunta satului tot se face.
Gura satului - Capitolul 01
Gura satului - Capitolul 02
Gura satului - Capitolul 03
Gura satului - Capitolul 04
Gura satului - Capitolul 05
Gura satului - Capitolul 06
Gura satului - Capitolul 07
Gura satului - Capitolul 08
Gura satului - Capitolul 09
Aceasta pagina a fost accesata de 3743 ori.
