La rascruci - Spre casa
de Ioan Slavici
1.
- O fi, cum zici, purtarea de grijă a lui Dumnezeu, n-o fi?! nu știu! grăi Tănase urrnându-și pe-ndelete drumul; știu, însă, că vrednicia omului multe poate să-nfrunte.
Andrei se opri pe o clipă și se uită cuprins oarecum de grijă la dânsul.
- Mi-e, parcă, frică să te ascult de câte ori te aud vorbind așa, îi zise. Nu-i a bine când îndoiala se furișează în inima omului.
- Se vede că și după trei ani petrecuți în oaste tu tot popă ai rămas, întâmpină Tănase așa, mai în glumă.
- Nu e popia, ci copilăria, răspunse Andrei, și dânșii își urmară iar câtva timp drumul în tăcere.
Se întorceau de la oaste acasă, după ce-și făcuseră Tănase anul de voluntar, iar Andrei cei trei ani rânduiți de lege pentru oamenii de rând. Veniseră pe calea ferată până la acea mai apropiată stațiune și mai aveau până la Răscruci, unde ședeau părinții lui Tănase, cale de vreo trei ceasuri, pe care acum toamna o făceau cu plăcere pe jos. Deși cu vreo patru ani mai mare, Andrei îi fusese încă în seminar bun prieten lui Tănase, și-n timpul petrecut la oaste, unde Tănase îl găsise sergent-major, prietenia aceasta se mai strânsese.
- Tu știi - urmă Andrei - că în seminar nu prea am fost îndrumați spre credință și cei mai mulți dintre noi vorbeau ca tine, iar după ce am ieșit din seminar, am dat prea adeseori de preoți sfătoși, care nu cred ceea ce zic în biserică și afară din biserică își mărturisesc cu un fel de fală îndoielile. Nu! - stărui el - popia nu e! Am primit dimpreună cu întocmirile apusene prea multe din păcatele apusenilor. Dezbrăcându-ne hainele părintești, ne-am lăpădat și de slăbiciunile lor și ne temem că nu cumva să nu mai fim socotiți în rând cu oamenii luminați dacă ne vom mărturisi credința rămasă din timpul copilăriei în inimile noastre.
- Nu putem s-o mărturisim dacă n-o mai avem, întâmpină iar Tănase.
Andrei iar se opri puțin din drum.
- Aș! - îi zise - nu puteți să n-o aveți! Nu se perde credința atât de ușor cum ți se pare ție, căci ea e temelia vieții din copilărie. Mi-e drag - urmă el mergând înainte - satul meu, mi-e dragă casa parintească, îmi sunt dragi văile și dealurile, dragi îmi sunt oamenii de la noi, fiindcă cea mai fericită parte din viața mea e copilăria, în care mi s-a croit sufletul, și o dulceață nespusă se revarsă în toată ființa mea când îmi reamintesc zilele copilăriei. E peste putință să uit zilele acestea, care dau farmec întregii mele vieți, și când mi le reamintesc, trebuie neapărat să se reivească în sufletul meu și simțămintele de care eram stăpânit atunci. Ar trebui să mă-nstrăinez de toți ai mei, să uit pe mama și să mă lepăd de ea pentru ca să piară din mine simțămintele în care ea m-a crescut. Nu, Tănase! ceea ce tu zici e peste putință. Fără credință, cu adevărat necredincioși nu pot să fie decât oameni cărora soarele nu le-a luminat anii copilăriei, care n-au avut parte de iubire, copii horopsiți, munciți, chinuiți, iar aceștia se fac suflete înhăinite, cari nu iubesc, ci își petrec zilele în vrajbă cu semenii lor. Tu și eu și toți oamenii ca noi trebuie neapărat să credem și să nădăjduim!
Drumul lor trecea printr-un stejăriș amestecat pe ici, pe colo cu tei, cu ulmi, cu plopi, cu carpeni și cu frasini, al căror frunziș, pișcat de brumă, își pierduse verdeața și se făcuse ici galben, colo roșiatic și iar mai departe portocaliu ori roșu ca sângele de bou, iar sub pașii lor fâșiau frunze scuturate înainte de timp. Ieșind ei în luminișul din culmea dealului, li se deschide deodată o vedere largă peste valea Teleajenului care se întindea în fața lor tăcută până la munții pierduți în ceața albăstrie a depărtării, unde ei vedeau în gândul lor Suzana și Cheia.
- Vom fi iubind - grăi Tănase - și locurile. Uite, urmă, arătând spre fundul văii. E oare cu putință să nu iubești acest cuib de viețuire neturburată! ?
Andrei dete din cap.
- Numai locurile de care se leagă reamintiri plăcute Ie iubim, răspunse el. Ceea ce ne dă mulțumirea iubirii sunt oamenii cari ne-au făcut viața plăcută.
-Ai dreptate Andrei, grăi Tănase. Mi-e, precum știi, mai dragă decât orișicine soră-mea Ileana, și de câte ori mă gândesc la dânsa îmi aduc aminte și de locurile în cari mi-am petrecut copilăria. Ai multă dreptate. Acasă mă văd mai rar, și când mă văd acasă, mi-l aduc aminte pe tata, gospodarul neobosit, care lucrează fără de răgaz ca să adune pentru copiii lui și să-și întemeieze starea. Îl știu om sărac și l-am văzut cum s-a ridicat în cele din urmă cel mai de frunte la Răscruci, fruntaș între fruntașii din Valea Teleajenului. Bucuriile copilăriei mele au fost clăi de grâu și coșare pline de porumb, zăcătoare de prune și butoaie cu țuică, care de poame și cules de vie, și nu pot să-mi aduc aminte de copilăria mea fără ca să văd în fața hanului carele drumeților, pe cari tata atât de bine știa să-i îndulcească cu vorba lui nesecată, încât nu erau în stare să treacă fără de a se opri puțin la casa lui.
- Da! îl întrerupse Andrei. Dumnezeu i-a binecuvântat lucrarea-fiindcă era pornită din îndemn curat. El nu împarte mila ca noi oamenii făcând cu mâna largă dar din puțin, ci-i luminează pe cei iubiți de dânsul, ca să apuce totdeauna calea ce-i duce la izbândă și le întărește inima umplând-o de nădejde, ca să meargă cu hărnicie înainte. N-a fost nenea Ghiță numai gospodar vrednic, ci totodată și om deștept, care a știut cum să-și apuce treaba și cum s-o scoată la capăt, un chivernisitor cumpănit, care le potrivește toate bine, iar aceasta nu se-nvață, ci vine de la voia lui Dumnezeu.
- Eu te fericesc - îi zise Tănase - uitându-se la el cu un fel de mirare, în care era amestecată și oarecare milă.
- Nu știu dacă mă vei fi fericind ori nu în adevăr, răspunse Andrei; te-ncredințez, însă, că eu însumi mă simt fericit. Câte nevoi mari au căzut pe capul meu, prin toate numai neclintita mea credință în purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-a ajutat să trec cu inima liniștită. Am fost, precum știi, nevoit să rămân acasă după ce tata, fie iertat, a murit și ne-a lăsat rău încurcați: n-aș fi crezut niciodată că n-o să mă mai întorc la seminar, ca să-mi urmez studiile. Când însă, toamna viitoare, era să mă întorc, a venit vorba despre măritișul surorii mele. Ai și tu soră și o să vezi odată ce lucru mare e să ți-o ceară un om la care ții și să nu i-o poți da. Îl știam pe Vasile din seminar, și nu mă-ndoiam că nu e zestrea ce-l ține în loc, dar avea nevoie neapărată de vreo 2. 000 lei ca să-și ia parohia și să-și întemeieze casa, și-mi sângera inima când o găseam pe soră-mea plângând pe-nfundate prin unghere. Aș fi fost în stare să mă vând pe ani de zile înainte ca să-i pot ajuta: am mai stat dar un an acasă, iar după trecerea acestui an am fost luat în oaste. Ce făceam eu dacă nu era în sufletul meu credința că așa vrea Dumnezeu, care știe mai bine decât mine ce mi se cuvine și-mi pune pedeci ca să mă îndrumeze pe calea ce mi-a croit?! Nu-i, Tănase, trai binecuvintat fără de credință, și sufletește mort mi se pare omul care și-a perdut credința.
El se opri deodată cu privirea îndreptată spre vale.
Cotind la dreapta, zărise casele mari și frumoase pe cari Băltac și le zidise în timpul celor doi ani de când ei nu mai fuseseră pe acasă.
- Să fie oare ale lui Băltac?! zise el.
- Adecă de ce nu? grăi Tănase. Nu degeaba a învârtit mă-sa atâta timp treburile la curtea boierească. Nu știe nimeni cine i-a fost tată; chiar însă dacă nu i-ar fi, cum se zice, bătrânul, a știut Rada să se folosească de neputințele lui ca să adune ceva pentru băiatul ei. A luat apoi și zestre cu slăbănoaga lui și e om zgârcit și fără de inimă.
- Om al zilei de astăzi, care știe că lumea nu te prețuiește după ceea ce ești prin tine însuți, adăugă Andrei, ci se întreabă ce ai și cu cine te însoțești. Și dacă-i vorba - urmă Andrei - cam așa și trebuie să fie. Nu se poate vedea ceea ce e în sufletul tău, și nici deșteptăciunea, nici știința nu-ți sunt de vreun folos dacă ești nevoit, ca să poți trăi, a le pune în serviciul celui ce are și poate să-ți dea.
Vorbind așa și cotind iar la stânga în mersul lor la vale, ei se apropiară de casele cele mari și frumoase, un han încăpător, în partea de jos cârciumă și băcănie, iar sus o mai largă încăpere, cu cerdac mare pentru drumeții mai aleși, la dreapta „pavilionul” obicinuit în partea locului pentru horă, iar în fundul curții grajdurile, șopronul și un pătul.
Din cerdac se uita de-a lungul drumului ce șerpuia la deal un om îmbrăcat nemțește, mărunt și slab, cu fața lată, suptă și veștedă, dar cu ochii vii și neastâmpărați, nu tânăr, dar mai mult sleit de puteri decât bătrân de zile.
Îi zărise încă la cotitură pe cei doi călători și nu putea să-și dea seamă cine sunt și ce rost vor fi având.
Tănase, tânăr înalt și mlădios, mai mult bălan decât oacheș, i se părea după umbletul lui legănat un coconaș, care numai pentru perdere de vreme umblă pe jos, iar Andrei, om mai scurt și spătos, cu fața cam colțuroasă și cu mustața mare, deși îmbrăcat țărănește, avea în cap o șapcă militară, și nici după umblet, nici mai ales după gesturi nu semăna deloc a țăran de rând.
- Da, grăi Andrei după ce se apropiară de han. El e!
Îl cunoșteau amândoi bine pe Băltac. Era vad vestit la hanul lui, și nu o dată făcuseră și ei popas aici.
- Pare însă că s-a mai spălat, adăugă Tănase.
Așa și era.
Rămas de vreun an și jumătate văduv, zgârcitul de mai înainte se făcuse om cu mâna largă.
„Abia de aici înainte am să trăiesc și eu! ” și-a zis și și-a zidit casele, s-a mobilat boierește, și-a cumpărat trăsură ușoară, ținea cai frumoși și iuți, se îmbrăca totdeauna ca de sărbătoare, își da în toate împrejurările silința să arate că nu degeaba și-a ținut până acum strânsă punga și că-i dă mâna să-i facă trai bun fericitei care-i va fi soție. De ce folos i-ar fi fost averea dacă nu și-ar fi îndulcit viața din ea?! Împlinise vârsta de patruzeci de ani și voia să-și trăiască pe plac zilele ce-i mai rămâneau.
El tresări puțin când îl recunoscu pe Tănase, feciorul bunului său prieten Ghiță Chelaru și fratele Ilenei celei frumoase.
- Ce-mi văzură ochii! strigă el scoborând treptele cerdacului. Bun sosit din cale lungă! Mă vei și uitat de când nu ne-am mai văzut!
Nu-l uitase nici Tănase, nici Andrei, căci nu se uită și totdeauna plăcuți sunt oamenii pe cari-i știi din timpul copilăriei.
Era neprefăcută bucuria revederii, și peste puțin Tănase, Andrei și Băltac ședeau la masa din cerdac ca trei vechi și buni prieteni, și pe când Tănsae și Andrei își spuneau pățaniile,
Băl tac îi dumirea asupra celor petrecute pe acasă în timpul cât au lipsit dânșii.
Așa află Tănase că tatăl său, Chelarul, trecuse ca ieri pe înserate spre Tohani, ca să cumpere vinuri de la Lina Văduva.
Nu i-a spus Băltac și că tot în cerdacul în care se aflau a petrecut cu lăutari, nici că era în voie bună când a plecat mai departe, nici mai ales că umblă des și stă mult pe la Lina, care e o femeie voioasă și are pivniță vestită; tot îl mâhnea însă pe Tănase gândul că n-o să-l găsească acasă pe tatăl său, la care ținea mult.
Sunt însă trecătoare mâhnirile când se întâlnesc oamenii ce nu s-au văzut de mult. Vorba trece de-a valma de la un lucru la altul și nu prea ai timp să te gândești la ceea ce ai aflat până ce iar alta ți se spune.
Mai erau apoi și la han, unde unul iese, altul intră.
Nu-și încălziră încă bine locurile, când la colț se ivi, coborând despre vii, cocoana Paula, cu Viorel, băiatul ei.
Era nevasta subprefectului cocoana Paula și venise numai așa, în treacăt, la Băltac; ca să-i facă însă plăcere, a mai rămas și făcea de vreo trei săptămâni acum cură de struguri la aer curat.
Cei doi tineri o știau bine ca cocoană foarte simandicoasă și se simțeau strâmtorați gândindu-se că au să stea așa plini de praful drumului în fața ei.
Erau, nu-i vorba, prin partea locului și oameni cari o știau și din timpul când o chema Păuna și umbla desculță ca celelalte fete din satul ei, precum și din timpul când Naie Văleanu, prefectul, o luase la casa lui, ca să-i dea oarecare spoială; tocmai de aceea însă cea mai neadormită grijă a ei era să nu-și dea de gol începuturile, vorbea mereu despre nenea Naie, prefectul, ori nenea Naie, deputatul, unchiul ei, și în vorbă, în îmbrăcăminte, în apucături, până chiar și în mers se arăta cucoană mare, ca nimeni să nu-și mai aducă aminte ce a fost ea odinioară.
Numai acasă la ea, când nimeni n-o vedea, se lăsa să fie cum în adevăr era, și singur d. Moină, soțul ei, știa cine l-a luat de bărbat.
Viorel, băiat plin de viață, nu putea suferi pasul domol al mamei sale. Mai ales când văzu în cerdac șapca militară, el o porni înainte și urcă pe săltate treptele cerdacului.
Era om făcut Viorel.
Mai avea, ce-i drept, câteva săptămâni până la vârsta de unsprezece ani, dar era fiul mamei sale, trecea în clasa a doua, le știa toate și ținea să se vâre pretutindeni, un adevărat copil al timpului, căruia nu-i lipseau decât anii pentru ca să fie om mare.
Nu înțelegea Băltac cum adecă Tănase și Andrei, pe cari îi știa seminariști, au ajuns să-și facă rândul la oaste.
- Nimic mai deslușit! îi zise Tănase. Eu am luat bacalaureatul ca să trec la Facultatea de Drept și mi-am făcut anul de voluntar ca să scap de taxă, iar pe Andrei nu l-a găsit asentarea în seminar, de unde plecase cu un an mai înainte, ci acasă.
- Foarte cuminte! strigă Viorel, copilul deștept. Nu se poate prostie mai mare decât să te faci preot după ce ți-ai ros timp de doisprezece ani coatele pe băncile școlilor. Eu, ce-i drept, n-aș fi ales ca d-ta: azi nu mai prețuiește nimic licența în drept. Dar asta e chestiune de gust! D-ta însă, - urmă el îndreptându-se spre Andrei -, d-ta cu ce te-ai ales dacă ai plecat din seminar? de ce folos îți este învățătura dacă nici măcar popă nu mai poți să fii?
Andrei îl măsură lung și din sus în jos, și de jos în sus. Mirat nu era, căci sunt mulți azi copiii deștepți ca Viorel, dar îi era greu să-l ia în serios și nu-l ierta firea să-și bată joc de un copil nevinovat.
- Mi-am făcut - îi zise - și eu gustul și am ajuns, precum vezi, sergent-major în oastea României. Și - adăugă peste puțin, mai mult pentru ceilalți decât pentru copil - nu stă nicăiri scris că nu pot să fac și de aici înainte cei doi ani de seminar ce-mi mai lipsesc.
- Ai fi în stare să mai umbli și de aci înaitne la școală? întrebă hangiul.
- Cu multă plăcere! - îi răspunse Andrei - și mulți au mai făcut așa. Vorba e numai să am din ce trăi.
Cucoana Paula trecu prin fața cerdacului, dar nu urcă treptele, ci trecu prin curte, ca să urce scara din dos.
Nu-i ședea ei bine să stea de vorbă cu orișice trecător care face popas la han.
La rascruci - Spre casa
La rascruci - Nevoi si iar nevoi
La rascruci - Icoana vremii
La rascruci - Socoteala din targ
La rascruci - Fata lui Chelaru
La rascruci - Zile negre
La rascruci - Alinare
La rascruci - Repaos
Aceasta pagina a fost accesata de 2275 ori.
