Moara cu noroc - Capitolul 05
de Ioan Slavici
5.
Pe cand acestea se petreceau in umbra arinilor, din sus, despre deal, veneau trei calareti in pas, tinandu-se mereu in albia rauletului, unde erau acoperiti de sirul de salcii si de rachite.
Cainii, care simtisera la departare de cateva impuscaturi, o luara spre dansii, latrandu-i cu neastampar din ce in ce mai mare.
— Sa fie ai dracului de caini! grai Lica, oprindu-si calul. Pe cat se vede, la carciuma nu e nimeni si nici drumul nu umbla, dar daca nu-i alintam cainii, pas sa se mai teama de noi!
El se dete dar jos de pe cal, pleca inainte, si cand cei doi caini se apropiara si voira sa sara la el, el se lasa pe iarba si incepu sa-i cheme cu vorbe alintatoare la sine.
Cainii se oprira zapaciti in cale si, mai ales dupa ce descalecara si ceilalti doi oameni, incepura sa-i mai slabeasca. in cele din urma, ei parca-si detera cu socoteala ca au a face cu niste oameni pacinici, care s-au pus la odihna aici, departe de curtea pazita de dansii; ei se intoarsera dara incet si oprindu-se din cand in cand ca sa mai latre o data spre carciuma de la care venisera.
Lica se ridica iar in picioare si ii chema din nou la sine, insa de cate ori el voia sa se apropie de ei, incepeau sa latre.
Peste jumatate de ceas isi petrecu astfel cu cei doi catei deprinsi a scoate sange din urechile porcilor; dar in cele din urma ii netezi cu multumirea omului care a dat o noua dovada despre dibacia sa.
— Buni catei! dar tot eu sunt nasul lor, zise el, si iar ii netezi si, asa pas cu pas, se apropia de carciuma parasita.
Ghita uitase de mult ca au latrat o data cainii, cand Lica sosi la carciuma si-l destepta cu cateva ghionturi din somn pe Laie, care dormea pe laita de sub cerdac, ca sa-l trimita dupa stapanul lui.
— N-ar fi mai bine sa ma duc eu? grai unul din oamenii lui Lica.
— Lasa-l sa vina el la noi, grai Lica. Ghita sari in picioare cand afla ca Lica a sosit la carciuma si se schimba la fata, dar nu se gandi mult, ci pleca cu pasi hotarati si cu vinele incordate spre carciuma.
Ana ramase o clipa tulburata, apoi facu iute un pas spre el.
— Ghita! stai! zise ea. inainte de toate il trimite pe Laie pe vale in sus de-a lungul rachitelor. Ea privi lung si aspru in ochii lui. Nu ma intelegi tu, acum, cand eu incep a te intelege pe tine!? zise ea incet. Asa a fost vorba intre noi, ca sa trimitem pe Laie inainte, sa ne astepte acolo. Du-te, Laie, urma ea; ia-o pe vale in sus, in dosul rachitelor, pana la crang, si daca-i intalni pe parintele, sa-i spui ca venim mai tarziu, fiindca a venit Lica Samadaul, cu alti doi oameni, si trebuie sa mai stam cu dansii; sa ne mai astepte, si ne astepti si tu. Ai inteles? Sa te duci mereu in dosul rachitelor, ca sa nu vada nimeni.
— Da, raspunse Laie, si pleca printre arini spre albia rauletului. Acum intelegea si Ghita gandul nevestei sale, il intelegea si parca nu-i venea sa plece, parca-i venea sa zica: "Ano! gresesti cand crezi ca trebuie sa te temi de Lica".
Apoi iar ii venea sa mearga la dansa, sa-i multumeasca pentru gandul ei cel bun; insa nu putea sa zica, nici sa faca nimic; se temea ca o va tulbura, si asa pleca cu inima indoita spre carciuma, lasand-o pe dansa cu copiii sub arini.
Cand se afla aproape de carciuma, el privi spre raulet si vazu pe Laie fugind peste drumul de tara, ca sa apuce sirul de rachite.
"Prostul dracului! ma da de gol", isi zise el ingrijat.
— Se vede ca l-am batut astazi, adause apoi, privind pe Lica. L-am trimis sa-mi aduca plasa cu peste si uite cat e de sprinten. Noroc bun sa dea Dumnezeu!
— Minunati catei! raspunse Lica, netezind pe unul dintre caini si privind la Ana, care se vedea venind despre arini cu un copil in brate si cu altul de mana. M-au simtit cale de o jumatate de ceas si-am pierdut o multime de vreme ca sa-i momesc.
Ghita intelese unde bate Lica cu vorbele sale si ar fi avut pofta sa dea o data cu piciorul in cainele care incepu a se lingusi pe langa dansul.
— I-am auzit latrand, raspunse el, dar stiam ca nu pot sa fie decat oameni de aceia de care astept in toate zilele.
— Trebuie sa stii un lucru, urma Lica. Cainii au pentru oameni un latrat anume si trebuie sa intelegi limba lor, pentru ca sa te folosesti de ei, fiindca mai ales atunci cand ar trebui sa sara, ei nici nu latra decat o data, de doua ori. Altfel, locul e minunat: cale de un ceas nu se poate ivi nimeni fara ca sa-l zaresti. Dar sa intram, adause el alene, fiindca avem o vorba impreuna.
— si mai multe, raspunse Ghita, intrand cu pas hotarat in urma lui. Catva timp ei stetera tacuti, fata in fata, hotarati amandoi si simtind fiecare ca si-a gasit omul.
— Iaca, grai Lica in cele din urma, luand de la brau un teanc de bucati de piele insirate pe o veriga de sarma. Aceste sunt semnele turmelor mele. Eu pun semn la urechea din dreapta, jos, pentru fiecare turma altul, asa, cum il vezi taiat in aceste bucatele, pe care ti le las aici. Daca trec porcii pe drum, sa te uiti la semnul lor, sa tii bine minte pe omul care-i mana si taci.
Ghita privi lung la el, dar nu raspunse nimic.
— Cred ca ne-am inteles? adause Lica.
— Eu cred ca nu!
— Cum asa?
— Apoi vezi, grai Ghita raspicat si aspru, daca ma uit in toate partile, nu vad pe nimeni si stau singur aici in pustietate. Am doi caini minunati, cum ziceai, si tot ati venit trei insi fara de stirea nimanui. Puteti sa ne omorati pe toti cati suntem aici, si nimeni n-are sa stie ca voi ne-ati omorat; puteti sa luati ce va place, si daca suntem oameni cu minte, n-avem sa ne plangem nimanui, fiindca voi sunteti totdeauna multi si tari, iar noi suntem totdeauna putini si slabi. imi ziceai sa fac asa: e oare cu putinta sa zic ba?!
— Carevasazica, ne-am inteles.
— intelegerea cu de-a sila nu se poate. Daca voiai sa te intelegi cu mine, trebuia sa vii pe drum, iara nu pe poteca. Eu pot zice ca fac pe dorinta ta si tot nu fac decat asa cum imi vine la socoteala.
— Asta-i treaba mea! zise Lica hotarat. Ori imi vei face pe plac, ori imi fac rand de alt om la Moara cu noroc.
— Lica, grai carciumarul, nu cred ca poti sa ma tii de frica. Daca esti om cu minte, cauta sa te pui la buna intelegere cu mine.
— Eu nu cunosc intelegere mai buna decat asta! in inima omului poate sa fie orisice; destul numai sa simta, ca vai si amar de el daca nu-mi face pe plac.
Ghita se apropie un pas.
— Daca ar fi numai atat, Lica, zise el asezat, n-as zice nimic. Tu ceri, la urma urmelor, un ajutor de la mine si ti l-as da bucuros daca te-as sti cine esti si daca n-ar trebui sa ma tem ca maine ai sa ceri mai mut. Apoi, tu nu esti singur, ca mine, Lica, si daca-ti fac tie pe plac, am socoteala cu altii.
— Asta-i treaba ta! striga Lica manios. Adu-mi cheile!
— Ce fel de chei?
— Toate cheile: de la saltarul mesei, de la dulap, de la orice lada, raspunse Lica rece. Cel ce vine aici vine sa-si faca bani; ti-ai facut si tu de cand esti aici: am sa ma imprumut de la tine.
Ghita ramase catva timp incremenit si cu ochii tintiti la dansul.
— N-am sa te prad, adause Lica; am sa iau cu imprumut si sa platesc cinstit, cu camata, cu cametele cametelor, se intelege, cand imi vine la socoteala. in scris n-am nevoie sa-ti dau, fiindca nu poate sa-ti fie de nici un folos: daca traiesc si-mi merg trebile bine, am sa platesc cu prisos, iara daca mor fara de vreme ori daca-mi merge rau, tot n-ai de unde sa iei.
— Sa-ti dau bani numarati.
— Ce sa mai pierdem vremea numarand!?
— Atunci ia cat iai, dar fii cuminte si mai lasa, ca sa nu simta nevasta si soacra-mea, grai Ghita, aratand saltarul, in care erau si banii, si cheile.
— Asa ne intelegem! zise Lica. Ghita ar fi avut pofta sa sara la el si sa-l sfasie in bucati, dar nu putea, pentru ca ceilalti doi erau in apropiere si ar fi trebuit sa mantuie prea iute cu dansul. ii era parca-i seaca sangele din vine cand vedea pe Lica la banii ce-si adunase para cu para, dar acum era legat si trebuia sa se stapaneasca.
— Da, ne intelegem, zise el apropiindu-se, si daca vei fi avand vreo suparare din partea mea, sa nu-mi mai vad banii cu ochii.
Lica se intoarse si se ranji la el.
— Asa-i ca te-ai facut bland ca un mielusel!? ii zise apoi. Ghita se cutremura. Toate ca toate, dar bataia de joc il scotea din minti. El facu, oarecum fara de voie, un pas spre Lica, il apuca de amandoua bratele, il tinu strans inaintea sa si grai cu glas inabusit:
— Nu te misca, daca nu vrei sa fie moarte de om! Simtind ca Ghita e mai tare, Lica privi ingrijat spre usa si grai iute:
— Ce vrei cu mine?
— Nimic! raspunse Ghita, nimic nu vreau. Tu vezi prea bine ca am nevasta si copii si ca nu-ti pot face nimic. imi iai banii: sa-ti fie de bine! Mi-ai luat linistea sufletului si mi-ai stricat viata: sa-ti fie de bine! Dar sa nu crezi ca ma tii legat, sa nu crezi ca te prinde sa ma iai in bataie de joc. Tu poti sa ma omori, Lica, tu cu oamenii tai: eu pot sa te duc pe tine la spanzuratoare. Nu te juca dar cu mine. Gandeste-te ca tu m-ai facut sa nu mai am multe de pierdut si baga de seama sa nu mai pierd si cele ce am! Sa-ti fie frica de mine!
Lica se dete un pas inapoi.
— ti-e frica, urma Ghita, trecandu-si cu amandoua mainile printre peri in sus. ti-e frica si nu ti-e rusine sa-ti chemi oamenii intr-ajutor.
— Se intelege ca nu, raspunse Lica zambind. Mi-ar fi rusine dac-as veni fara dansii la tine.
Ghita isi pierduse bunul cumpat si tocmai pentru aceea se simtea in stramtoare fata de Lica, pe care nimic nu putea sa-l scoata din sarite.
— Voiesc si eu sa intre, ca sa vada ca ti-e frica, zise el. Sariti, mai oameni! striga apoi si se opri neclintit in mijlocul casei.
Unul din porcari intra iute in casa, iar cellalt se ivi pe prag, unde ramase privind in ochii lui Lica.
— I-a venit pofta sa se prinda la harta cu noi, grai Lica.
— Ba sa ma fereasca Dumnezeu, raspunse Ghita. Sunt om cuminte. Voiesc numai sa va arat ca nu mi-e frica de voi.
— Dar ni-e frica noua de tine, zise Lica. Tu insuti ziceai sa-mi fie frica: iti spun ca-mi este si nu stiu daca te voi mai putea apuca vreodata asa la stramtoare cum te tin acum. Tu ma intelegi. Mie nu mi s-a pus inca om in cale fara sa mi-l fi curatit din drum.
— Nici nu voiesc sa ma pun in calea ta.
— Dar ai putea sa te pui, ai putea sa faci ceea ce pana acu n-ai facut, fiindca nu ma stiai cine sunt. Du-te, ii zise apoi Lica lui Raut, care statea in prag, leaga-l pe sluga, apoi ada nevasta cu copiii in casa.
Ghita se repezi inainte, il apuca pe Raut de piept si-l arunca spre mijlocul casei, apoi inchise usa si grai inecat de spaima:
— Nu bagati nevasta in trebile noastre; nu va atingeti de mine, ca nu e bine. Lica, tu esti om chibzuit: nu-ti baga capul in primejdie, nu te face de rusine; fii talhar, Lica, dar nu pungas prost, care se da de gol: intreaba-ma unde e sluga mea si apoi vorbeste cu mine.
Lica privi zapacit la tovarasii sai.
— Voi l-ati vazut fugind pe vale in sus; sa stiti ca nu se intoarce decat dupa ce veti fi plecat voi de aici. L-am trimis la popa din Fundureni, ca sa-i spuna ca stau de vorba cu voi.
— Asa-i, zise Raut ca speriat din somn. Nu l-am mai vazut de atunci.
Lica simti ca si-a pierdut pamantul de sub picioare.
— Pentru asta am sa te tin minte cat voi trai, zise el privind aspru in fata lui Ghita.
— Nu umbla cu vrajmasie, raspunse Ghita apropiindu-se de dansul, ci te gandeste ca, daca nu m-ai prins astazi, n-ai sa ma prinzi cat vei trai pe fata pamantului. Lica, tu trebuie sa intelegi ca oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepretuiti.
— Am zis eu ca vreau sa mi te fac sluga!? intreba Lica, schimbandu-si deodata fata.
— Daca n-ai zis si nu vrei sa zici, atunci haid' sa vorbim ca prieteni, ii zise Ghita dezghetat! Sa aduc vin si sa ne cinstim ca niste oameni de buna intelegere. Am eu atata minte ca sa inteleg ca nu pot sta la Moara cu noroc fara de a ma fi pus in intelegere cu tine. Nu vreau sa ma tii numai de frica, ci umblu sa intru la invoiala cu tine. Sunt gata sa-ti fac pe plac: dar atunci sa fii si tu om cu minte si sa intelegi ca, daca e sa fiu de folos, lumea trebuie sa ma creada om cinstit si stricat cu voi.
— Asa e! grai Lica. Lumea — da, insa noi cum trebuie sa te credem?
— Cum ma veti fi stiind; sa vedem, raspunse carciumarul, intinzandu-i mana. Pe vrajmasul pe care nu-l poate birui tot omul cu minte si-l face tovaras.
Lica primi mana.
— Banii mi-i lasi, urma Ghita cam cu jumatate de gura.
— Adica ii iau cu mine, raspunse Lica; ce-i in mana nu-i minciuna.
— Dar sa stii ca nu ma tii legat cu ei, grai Ghita si pleca sa aduca vin rece din pivnita.
— Asta a fost prostia mea, grai Lica, dupa ce se vazu singur cu tovarasii sai. Tot era mai bine sa ascult de tine si sa tin sluga la carciuma.
— Lasa, poate ca e mai bine asa! raspunse Raut.
— Sa vedem! grai celalalt. Eu ma tem ca ne tine cu minciuna.
— Asta e treaba mea! zise Lica, ridicandu-si capul.
Moara cu noroc - Capitolul 01
Moara cu noroc - Capitolul 02
Moara cu noroc - Capitolul 03
Moara cu noroc - Capitolul 04
Moara cu noroc - Capitolul 05
Moara cu noroc - Capitolul 06
Moara cu noroc - Capitolul 07
Moara cu noroc - Capitolul 08
Moara cu noroc - Capitolul 09
Moara cu noroc - Capitolul 10
Moara cu noroc - Capitolul 11
Moara cu noroc - Capitolul 12
Moara cu noroc - Capitolul 13
Moara cu noroc - Capitolul 14
Moara cu noroc - Capitolul 15
Moara cu noroc - Capitolul 16
Moara cu noroc - Capitolul 17
Aceasta pagina a fost accesata de 9530 ori.
