Moara cu noroc - Capitolul 09
de Ioan Slavici
9.
Plecand cu Pintea si cu slugile la Ineu, Ghita avu pe drum destul timp sa se gandeasca la stramtorarile sale.
El nu se mai indoia ca oamenii cu fetele acoperite, care il calcasera pe arandasul, nu erau altii decat Buza-Rupta si Saila Boarul. Erau doi oameni cu care nu avuse nici o daravera mai nainte si pe care nu i-a vazut niciodata in viata sa; insa ei petrecusera mai multe ceasuri cu dansul si plecasera de-a dreptul de la carciuma lui ca sa-l calce pe arandasul, si asta putea sa dea loc la banuieli. Mai multa grija ii facea lui Ghita un alt lucru: se temea ca nu cumva sa se dovedeasca ceva asupra lui Lica. inaintea judecatorului, fata in fata cu crucea si cu lumanarile aprinse, el nu putea tagadui c-a avut daraveri cu Lica si trebuia sa spuna toate cele petrecute, si din doua una: ori Lica ajungea sa fie dovedit si pus la pedeapsa, si atunci nici el, Ghita, ca om insotit cu un facator de rele, nu putea sa scape cu obrazul curat, ori Lica scapa, si atunci Ghita trebuia sa se teama de razbunarea lui. Cu cat mai mult se apropia dar de Ineu Ghita, cu atat mai putin se gandea la cele petrecute peste noapte. Era vorba de el insusi; facuse fie la stramtoare, fie din slabiciune, lucruri care puteau sa dea loc la banuieli grele; nu se simtea cu desavarsire nevinovat si se temea ca nu cumva sa se dea asta data pe fata si vina lui. Dac-ar fi fost un om mai cu inima deschisa, el i-ar fi vorbit lui Pintea fara sovaire si l-ar fi rugat sa potriveasca lucrurile pe cat era cu putinta asa ca sa nu iasa la iveala daraverile sale cu Lica; simtea insa ca s-ar strica cu Pintea, care-l ura din toata inima pe Lica, daca i-ar vorbi acum despre aceasta. Se mustra dar ca nu a facut-o pe cand erau singuri, incat ii putea vorbi in tihna si i le putea spune toate din fir in par, ca sa nu-l mai lase in nedumerire asupra purtarilor sale fata cu Lica.
Dupa ce intrara in Ineu, Ghita incepu sa schimbe la fete. ii era greu ca tocmai acum, dupa cele petrecute peste noapte la casa arandasului, oamenii il vedeau in caruta cu un jandarm. Daca s-ar fi simtit nevinovat, el s-ar fi mangaiat cu gandul ca, mai curand ori mai tarziu, i se va dovedi nevinovatia si vor ramanea de rusine toti aceia care il cartesc acum si se ivesc pe la portite, ca sa-l vada in stramtorarea lui; aceasta mangaiere insa el o pierduse de mult.
Ei trasera la cazarma de jandarmi. Pe cand slugile deshamau caii, oamenii incepura a se aduna in partea cazarmii, ca sa vada cele ce se petrec, si precum oamenii se adunau, Ghita simtea ca i se impaienjenesc ochii.
— As vrea sa-ti graiesc o vorba! ii zise el lui Pintea. Pintea, care de la Moara cu noroc pana aici abia graise cateva cuvinte, privi lung la el.
— Atat ar mai trebui, raspunse apoi, dupa ce slugile se mai departara; nu mai ramane decat sa ne vada cineva vorbind in taina. Fii om cu inima si te lasa pe mine!
E greu, e foarte greu cand ai voi sa-i graiesti cuiva o vorba, care-ti vine din fundul inimii, si nu poti; e insa mai greu cand simti ca numai aceasta vorba poate sa alunge gandul rau pe care si-l face despre tine un om la care tii; greutatea aceasta o simti Ghita intreaga cand il vazu pe Pintea departandu-se. El se trase, mai mult purtat de o pornire fireasca decat dinadins, la o parte, ca sa nu-l mai vada oamenii adunati la poarta, apoi ramase sub zidul cazarmii, o casa lunga, veche si cu acoperamantul inalt ce statea la dreapta curtii imprejmuite cu zid netencuit.
"Da, isi zise el intr-un tarziu, sunt un om fara de suflet: n-as fi trebuit eu sa plec si fara de a o fi intrebat ce are sa-mi spuna."
Pe cand el statea aici, Pintea, care se tinu de vorba, il lua inainte de toate pe Laie si-l duse inaintea comisarului, un om inalt si uscativ, cu mustata lunga si rasucita, neastamparat si cam aspru la vorba.
Laie, biet, nu stia de ce e vorba; insa ii fusese destul sa priveasca o data in fata stapanului sau, pentru ca sa simta ca e vreo primejdie la mijloc; vazandu-se dar fata in fata cu comisarul, el incepu sa tremure si sa spuna ca el nu stie nimic, fiindca are de lucru la grajd, iara seara se culca devreme. Atat era destul pentru ca comisarul sa se simta intarit in banuielile sale si sa-l ia mai de scurt. Astfel, Laie marturisi, cu inima inclestata, ca intr-o duminica Lica Samadaul, venind cu doi tovarasi la Moara cu noroc, l-a desteptat cu ghionturi din somn, ca in urma stapanu-sau l-a trimis la popa din Fundureni, dar el nu s-a dus, ci s-a ascuns intr-un crang; cu toate aceste, cateva zile in urma, ducandu-se pe vale in sus, ca sa aduca vacile de la iarba, s-a intalnit cu Lica si cu Raut, care l-au luat intre bate si i-au zis ca-i sfarma oasele daca va mai indrazni sa stea de panda. De atunci s-a ferit de Lica si de oamenii lui, care nu l-au intrebat niciodata nimic si carora nu le-a spus nimic.
Auzind aceste marturisiri, Pintea-si increti sprancenele. il cunostea destul de bine pe Lica pentru ca sa stie ca el nu a venit in duminica aceea degeaba la Moara cu noroc; insa el nu se putea lasa pe marturisirile desirate ale lui Laie.
Comisarul, ca om mai pripit, era, dimpotriva, incredintat ca a dat de urma unei fapte ascunse pana acum; aducandu-i-se dar Marti, incepu sa-l intrebe, inainte de toate, asupra acestei fapte.
Marti, care intra mai nesfiit, nu stia nimic despre cele petrecute atunci, duminica, insa, din marturisirile lui, comisarul afla ca Ghita are o veriga de sarma, pe care sunt insirate semnele turmelor lui Lica, de la care a primit in mai multe randuri porci, si ca luni, ca ieri, Lica a stat cu Raut, cu Buza-Rupta, cu Saila Boarul si cu Ghita la carciuma, ca au vorbit cam in taina despre arandasul si ca in amurgul serii BuzaRupta si cu Saila au plecat spre Ineu, Raut a luat-o pe vale in sus la padure, iara Lica a ramas pana dimineata la carciuma. Tarziu apoi, cam pe la miezul noptii, s-au miscat cainii, si asa el, Marti, a iesit afara, si, vazand un om si o muiere, a intrebat cine-i. Raut a raspuns atunci: "Oameni buni!" De cu zori insa el iar s-a desteptat, fiindca iar se miscau cainii: a iesit si a vazut ca Raut se duce cu muierea aceea.
Acu Pintea stia destul. La inceput el se tulbura. Carevasazica, Ghita era oarecum tovarasul lui Lica: el ii pastra semnele turmelor, primea daruri de la dansul, era inteles cu Saila si Buza-Rupta, care pareau a fi venit la Ineu ca sa-l calce pe arandas. Comisarul ar fi dorit sa fie cineva de fata, ca sa i se poata lauda cum, in mai putin decat douazeci si patru de ceasuri, a dat de urma facatorilor de rele. Pintea insa, ca om zacas ce era, isi lasa totdeauna vreme si cu atat mai putin putea sa se pripeasca acum, cand era vorba de niste lucruri pe care nu-i venea sa le creada. il socotea pe Ghita om cinstit si vrajmas lui Lica, si chiar acum, dupa cele ce aflase, ar fi fost gata sa-si bage mana in foc pentru dansul: nu putea el sa-si schimbe asa deodata parerea; ii era rusine sa-si faca marturisirea ca s-a inselat asa de strasnic si, in cele din urma, tinea atat de mult la Ghita, incat il durea inima sa piarda buna parere pe care si-o facuse despre dansul. insa tocmai pentru aceea era mai chibzuit decat totdeauna, caci el nu auzise numai singur marturisirile lui Marti, si un glas tainic ii soptea mereu: "si daca totusi te-ai insela!? si daca totusi ai ramanea de rusine!?" El nu se pripi dar, ci-l ruga numai pe comisar sa-l tina prins pe Marti.
— Mie nu prea imi vine sa le cred toate cate ne-a marturisit, zise el. Lica nu se bizuie pe nimeni, nu se da asa lesne de gol, nu se lasa in daraveri cu niste oameni precum il stie toata lumea pe carciumarul de la Moara cu noroc. Nu-i vorba, trebuie sa fie ceva la mijloc, dara lasa-l pe mana mea, ca scot eu adevarul din el.
Iesind apoi ca sa-l cheme pe Ghita, care petrecuse tot timpul acesta cuprins de un viu neastampar, el ii zise incet:
— Baga de seama ca, precum stau lucrurile, nu vei putea sa te mai intorci acasa decat pe buna chezasie.
Ghita ramase ca trasnit din senin.
— Adica tocmai tu mi-o faci mie asta! zise el cu glasul inabusit de navala sangelui.
— Fii cuminte! il intampina caprarul. Tu vezi ca n-am incotro. "N-am incotro!" Aceasta e o vorba pe care de obicei n-o intelege decat acela care o graieste, caci numai rar se intampla ca un om sa inteleaga stramtorarea in care se afla altii.
— Bine! zise dar Ghita, si-si ridica capul cu indaratnicie, ca omul care isi aduna toate puterile si se simte destul de tare spre a nu mai cauta ajutor la altii.
— D-ta esti prieten cu Lica Samadaul? il intreba comisarul cam aspru, dupa ce afla de la dansul ca Lica a petrecut ca ieri, cu Saila si cu ceilalti la carciuma.
Ghita se astepta la aceasta intrebare; cu toate aceste, ea ii lua parca pamantul de sub picioare. Dar trebuia sa raspunda fara de intarziere.
— Prieten, zise el, tocmai prieten n-as putea zice ca-i sunt; cel putin el nu imi este prieten; e insa un om ce are multe daraveri pe drumuri, trece des pe la carciuma, un om cu care nu as voi sa ma stric.
— Asa! nu ai voi sa te strici! grai cam in bataie de joc comisarul, care numaidecat simti ca aceasta e intrebarea cu care se poate sa-l scoata din sarite pe Ghita. Dar ce folos ai d-ta din aceea daca nu te strici cu el?
— Foloase nu prea am, raspunse carciumarul, dara veti intelege ca s-ar putea sa am pagube daca m-as strica. Apoi, adauga el mai cu jumatate de gura, omul bea, mananca, el si oamenii lui, iara eu m-am pus ca carciumar pentru asemenea oameni, la marginea drumului.
— Se intelege, urma comisarul apasand asupra vorbelor, el plateste bine.
— Da, raspunse Ghita, incepand a se tulbura. Daca nu are bani, imi da porci.
— Vasazica porci iti da? grai acum comisarul apropiindu-se de dansul. D-ta stii ca Lica Samadaul e om banuit: de unde stii daca porcii pe care ti-i da nu cumva sunt de furat?
Pe Ghita incepura sa-l treaca sudorile reci. ii parea un lucru ne- drept sa fie silit a se destainui fata cu un om pe care nu-l mai vazuse niciodata in viata sa, cand era de fata si Pintea, prietenul sau, cu care se stricase tocmai fiindca-l lasase in nedumerire asupra daraverii sale cu Lica. Dar si asta data trebuia sa raspunda si sa spuna adevarul, caci nu stia ce va raspunde Lica la vremea lui.
— Am toate semnele turmelor lui Lica taiate in bucati de piele si insirate pe o veriga de sarma; mi le-a dat el insusi, grai Ghita mai linistit.
— Asa! zise iar comisarul, ti-a dat semnele turmelor sale. si nu ti s-a intamplat niciodata ca el sa-ti dea porci care nu purtau nici unul din acele semne?
— Da! raspunse Ghita hotarat, ca omul care-si aprinde casa in cap, apoi arunca o privire la Pintea, ca si cand ar voi sa-i zica: "Asta ti-o spun tie!"
Comisarul isi pierdu rabdarea in fata cu linistea lui Ghita.
— Nu stii d-ta, ii zise el aprins, ca numai hot cu hot se insoteste si ca legea il pedepseste pe acela care primeste lucruri de furat?
Ghita privi din nou la Pintea si, vazand mania ce se oglindea in ochii lui mari si in sprancenele-i incretite, isi ridica capul si isi potrivi hainele pe trup, in vreme ce vinele de la tample din ce in ce i se umflara.
— Domnule comisar, zise el asezat, nu te incrunta la mine, ca n-ai pentru ce. Asa este, am primit semnele turmelor lui Lica pentru ca sa-i pot spune daca trec porci furati din turmele lui pe la carciuma, ba cand mi-a dat porci, pe care puteam sa-i banuiesc, n-am venit aici sa va spun d-voastre. Dar sa nu-mi arunci mie vorba asta, urma el luandu-si avant, caci, daca-i asa, eu trebuie sa v-o arunc d-voastre! Daca nu stiti sa curatiti drumurile de oameni rai, cum il credeti pe Lica, atunci ramaneti cel putin drepti si nu-i napastuiti pe aceia pe care tot d-voastre ii lasati in stramtorare!
ii parea rau lui Ghita ca graieste aceste cuvinte si, chiar atunci cand le rostea, se mustra pentru ele, caci stia ca-l vor umplea pe comisar de manie; insa el nu se putea stapani, trebuia sa dea odata pe fata gandurile pe care le purtase atata vreme in inima sa, trebuia mai ales acum, cand era de fata si Pintea, pe care nu voia sa-l mai lase in nedumerire.
Dar Pintea era cu toate acestea nedumerit, caci el nu aflase tot ce trebuia sa afle, si le aflase chiar si aceste putine numai acum, ca din intamplare, numai pe cand Ghita era stramtorat, iara nu mai nainte, pe cand se aflau singuri.
Cat pentru comisar, el se facu rosu ca si racul si era o clipa in care ar fi fost in stare sa ridice mana si sa dea in Ghita; insa el simtea ca de aici inainte il tine strans pe Ghita si se poate juca cu el, cum pisica se joaca cu soarecele.
— inteleg, zise el dar, stapanindu-se. Nu te-ai intovarasit cu Lica decat de stramtorare. Mie prea putin imi pasa de ce te-ai intovarasit: destul ca stiu ca trebuie sa te pun in rand cu el. A stat Lica toata noaptea singur?
— Nu, raspunse carciumarul adunandu-si din nou puterile. Putin dupa ce s-a inserat a venit la el un om cu o muiere.
— Putin dupa ce s-a inserat? Da-ti bine seama: nu cumva era mai spre miezul noptii?
— Tocmai ma culcasem, raspunse Ghita cam tulburat.
— Tocmai te culcasesi? grai comisarul. Eu nu stiu cand ai d-ta obiceiul sa te culci. Dar sa fie asa. Cine era omul acela?
— Nu stiu.
— Nu cumva era Raut, tot Raut, care plecase de cu seara?
— Nu! raspunse Ghita hotarat.
— Ei bine! urma comisarul nerabdator. Au stat, omul cu muierea, pana dimineata la Lica?
— Nu, raspunse iar Ghita. Au plecat iar peste putin.
— Peste putin? O tii bine minte aceasta! Nu cumva era in zori de zi?
— Tocmai atipisem! grai Ghita cam speriat. Catva timp ei stetera toti trei nedumeriti, ca si cand ar fi auzind undeva ceva si ar voi sa-si dea seama ce era ceea ce auzisera, si unde, si cum. Ghita, care nu stia nimic despre marturisirile lui Marti, nu intelegea unde bate comisarul cu intrebarile lui, iar Pintea si comisarul, vazand marturisirile celor doi oameni luati la cercetare, isi dadeau silinta sa se dumereasca asupra lor. Comisarul, care din marturisirea lui Marti isi facuse gandul ca Buza-Rupta si Saila au calcat de cu seara pe arandasul, iara spre miaza-noapte Raut a venit sa-l vesteasca pe Lica despre cele petrecute si sa-i aduca poate o parte din lucrurile rapite, credea ca Ghita spune dinadins un neadevar; el facu dar cativa pasi inainte, privi aspru in ochii lui Ghita si intreba:
— Carevasazica, omul care a venit cu femeia nu era Raut; el a venit numaidecat seara, cum am zice, chiar pe timpul cand arandasul fusese calcat, si a plecat peste putin?
Pintea facu un pas inainte, ca sa-i cada mai in fata lui Ghita, isi trase cu mana peste fata si increti sprancenele. "Daca-i asa, isi zise el, atunci Lica a plecat, l-a calcat pe arandasul si iar s-a intors la carciuma, iara Ghita e napastuit." Purtat de acest gand, el privi drept in fata lui Ghita si-i facu semn sa zica da.
— Nu pot sa jur, raspunse Ghita, cu toate ca nu-i scapase acest semn. Stateam la fereastra si poate ca n-am auzit si n-am vazut bine. Poate ca era Raut. Apoi, atipisem mai nainte de a fi plecat ei si nu pot sa-mi dau seama de timpul care a trecut la mijloc.
— D-ta ai vorbit cu Lica si cu ceilalti despre arandas? grai comisarul staruitor.
— Da! raspunse Ghita, cam scos din sarite prin aceasta trecere neasteptata de la un lucru la altul, insa numai cu Lica singur, care m-a intrebat cand vine arandasul, fiindca ar fi avand, precum zicea, o vorba cu dansul.
— Numai atat?
— Numai.
— A mai auzit cineva?
— Nu cred, raspunse Ghita stramtorat. Ma luase la o parte.
— Apoi, daca nu aveati alta de vorbit, grai comisarul zambind, ce nevoie aveati sa vorbiti in taina?
Ghita dete tulburat din umeri. Pintea nu se mai putu stapani. El intelegea pentru ce Lica a vorbit in taina si cu toate aceste destul de tare, pentru ca si altii sa-l auda.
— Nu cumva, zise el apasand asupra fiecareia dintre vorbe, Samadaul a vorbit asa pentru ca sa te puna la banuiala daca se va fi dovedind ca el a calcat pe arandasul?
Pe Ghita-l trecura o data fiorii.
— Asta nu e cu putinta! zise el inecat de navala sangelui. Nu se poate! sopti apoi cu glasul pierit al omului ce-si apara viata. Nu pot sa dovedesc ca atat am vorbit cu Lica si numai atat, cat va spusei; dar pot sa jur pe paine si sare, pe cruce si pe sfanta evanghelie ca n-am vorbit mai mult, pot sa jur, adause deznadajduit, ca Lica a stat toata noaptea la carciuma.
— O vom descurca noi si asta, ca sa vezi ca stim sa curatim drumurile de oameni rai! grai comisarul multumit de capatul la care a ajuns, in vreme ce Pintea isi musca buzele si-si rupea unghiile de la degete, iara Ghita sedea descordat in fata lor.
Dupa cum spusese Pintea de mai nainte, Ghita nu putu sa se intoarca acasa decat ca om lasat pe chezasie.
Plecand sa-si caute oameni de chezasie, el simti ca ii slabesc deodata toate puterile; privirile oamenilor cu care se-ntalnea pe drum il ardeau parca, si asa mergea drept inainte, fara de a mai indrazni sa-si ridice ochii de la pamant ori sa priveasca in laturi.
Cel dintai la care se duse, cumnatu-sau Andrei, fratele Anei, fiind un om nemaiumblat in asemenea treburi, se cam codi cand afla de ce e vorba. Aceasta-l facu pe Ghita si mai nehotarat. Mergand la popa, un var al sau, ca sa-l roage si pe acesta, el se opri mai adeseori in cale si, daca nu ar fi trebuit sa se gandeasca la Ana si la gospodaria sa, el s-ar fi dat chiar de pe acum prins, ca sa nu se mai puna in sarcina altora. Popa primi bucuros sa-i fie om de chezasie, ba il si imbarbata, spunandu-i sa nu se mai teama de nimic, daca se simte nevinovat; insa in acelasi timp ii da sfaturi bune si-l mustra pentru ca s-a dus la Moara cu noroc.
Popa ii facu totodata si hartia de chezasie, pe care trebuia sa o dea comisarului inainte de a pleca, si astfel, cam pe la 4 ceasuri dupaamiazazi, Ghita putu sa-si puna caii la caruta si sa plece.
Dar cand era sa plece dimpreuna cu Laie, ii veni o femeie inalta si smeada, cu buzele subtiri si cu ochii mici, neastamparati, si-l vesti sa mai astepte, fiindca vine si Pintea caprarul. Aceasta femeie, imbracata pe jumatate taraneste, era Uta, slujnica pe care o cautase Pintea dupa intelegerea ce avusesera de dimineata.
— Bine, grai Ghita, am mare trebuinta de o slujnica, dar nu toc- mai acum; am sa vin in zilele aceste sa te iau. Dar, adauga el peste putin, mai stai pe aci pana ce vine caprarul, ca sa vad cum v-ati inteles.
Singur nu-si dadea seama pentru ce, dar era hotarat sa nu o ia chiar acum cu dansul; insa dupa ce Pintea veni si zise scurt: "Iaca, ti-am adus si slujnica", el nu mai indrazni sa zica nimic, ci-si calca pe inima, desi parca simtea ca Pintea ii pune aceasta femeie de panda in casa.
Plecand, Ghita mana caii, Pintea sedea langa el, iara Laie se facuse ghem in fundul carutei, langa Uta, care-si adusese in pripa si o legatura cu rufe, pe care si-o pusese pe un snop de coceni, ca sa sada bine.
Pintea era tacut ca de obicei, iara Ghita sedea ca pe spini langa dansul.
— Sa nu te miri! ii zise Pintea intr-un tarziu. Eu am porunca sa-ti caut casa pentru ca sa vad daca nu voi gasi ceva ascuns in casa ta. stiu ca n-am sa gasesc nimic, dar trebuie sa ma supun la porunca.
Obosit cum era, Ghita nu putu sa-si dea numaidecat seama de- spre intelesul acestor cuvinte.
— Adica si asta!? zise el cam nepasator. N-au fost destule cele de pana acum!? Bine, Pinteo, adauga apoi peste putin mai viu, spune-mi, tu, pe sufletul tau: ma crezi tu ori nu ma crezi pe mine vinovat?
— Nu ma intreba, ca nu pot sa-ti raspund! grai caprarul apasand asupra vorbelor.
Ghita tresari si ochii i se umplura de vapaie.
— inteleg, zise el. Aceste sunt cuvinte pe care ti le-am zis eu tie asta-dimineata. Vrei sa mi le aduci aminte. Dar sa stii un lucru: nu se poate sa-i faci unui om mai mare nedreptate decat sa-l mustri pentru o greseala pentru care-si face el insusi destule mustrari. Daca n-ai destula vreme sa ma cunosti, rusine sa-ti fie de slabiciunea ochilor tai!
— Noi banuim pe toata lumea, grai caprarul; asta ni-e meseria.
— Sa-ti fie de bine! raspunse Ghita privindu-l cam peste umar. Crede-ma ca prea putin imi pasa daca ma crezi asa ori altfel: eu tot eu raman.
Pintea nu era omul care sa raspunda de asemenea vorbe; ei isi urmara dar calea in tacere, insirand fiecare gandurile sale. Pintea spusese adevarul cand zisese ca banuieste pe toata lumea. Oricum se sucea si invartea, el nu putea parasi gandul ca Lica a fost acela care a calcat pe arandasul si-l cuprindea un fel de nebunie cand se gandea ca si asta data ii va scapa. il vedea parca razand pe sub mustata si laudandu-se intre pahare... Iara Ghita, fie dinadins, fie din nepricepere, ceea ce pentru Pintea era totuna, se facuse aparator al lui Lica, se pusese alaturea cu el, ii daduse mana de ajutor.
Dar si Ghita vorbise din inima cand spusese ca prea putin ii pasa. Acum chiar nici Pintea nu se sfia a-i spune ca-l banuieste, el se simtea mai bun decat cum il credeau altii, prea bun pentru oamenii in mijlocul carora se afla, si daca mai nainte il apasa gandul ca nu mai poate umbla prin lume decat sub scutul cinstei altora si ca in curand va trebui, poate, sa cada la inchisoare, acum iar isi ridica fruntea, deoarece simtea ca toti acei care il osandeau, aflandu-se la stramtorarea in care se aflase el, s-ar fi dovedit mai slabi, mai nesocotiti ori mai rai decat dansul. "Da, isi zise el, am primit porci de furat de la Lica, dara voi, fiind pusi in locul meu, ati fi mers mai departe decat mine ori v-ati fi aruncat cu nesocotinta in primejdie". Era o amarnica dezamagire in aceste cuvinte. in clipa cand le zicea, el se simtea mai sarac decat pana atunci. Pierduse toate bucuriile, toata parerea de bine pe care omul o simte cand vede pe acela pentru care simte tragere de inima, cand ii vorbeste, cand poate sa-i faca vreo multumire, cand primeste o vorba buna de la dansul, cand se gandeste la el, pierduse mangaierea ce se revarsa peste sufletul omenesc la vederea podoabelor lumii, caci nimic nu da lumii o mai stralucita podoaba decat omul despre care putem sa ne facem ganduri bune!? Despre Pintea, un fost tovaras al lui Lica, om iesit din fundul temnitelor ca sa-si urmareasca prietenii de mai nainte, om care banuieste pe toata lumea, fiindca asta ii este meseria; pentru acest om el se departase de Ana, sotia sa; in acest om pusese el mai multa incredere decat in aceea cu care era legat pe toata viata. Dar Ghita nu se mustra pentru aceste, ci se bucura numai de un nou gand, care incetul cu incetul se strecura printre celelalte si-i umplu in cele din urma sufletul de mangaiere. La urma urmelor, toate le facuse din dragoste catre dansa, din dorinta de a o vedea vesela si multumita, de a o feri de orice suparare, de orice necaz, de orice gand rau. Ce-i pasa lui acum de Pintea, de judecati, de trebile arandasului, ce-i pasa de gandurile ce-si va fi facand lumea?... Caci mare drept avea batrana cand vorbea de linistea colibei; aici si numai aici e limanul de scapare, cand, la nevoie, ca totdeauna, lumea te paraseste. Ghita incepu sa mane mai iute, caci drumul ii parea prea lung. Simtea ca ea il asteapta cu neliniste, ii vedea neastamparul si ii parea o vesnicie la mijloc pana ce va putea sa o vada si sa-i graiasca un cuvant, numai un cuvant, numai cateva vorbe: "Ano! nu te nedumeri, nu te intreba la ce ma gandesc cand ma vezi tacut, caci toate le fac numai din dragoste catre tine, care ai luminat zilele vietii mele; nu-ti face ganduri rele, ca nu vreau sa imparti necazurile vietii cu mine, ci sa le port eu insumi. Ano! te gandeste ca-mi trece ca un junghi prin inima cand te vad trista ori mahnita si ori de ce te-ai intrista ori mahni, eu nu pot sa cred alta decat ca eu sunt de vina. Ano! sunt un om banuit, om lasat pe chezasie, am poate sa cad la inchisoare, dar tu nu te mahni cand vei vedea ca jandarmii se pun sa ne caute in casa, ci-ti pune toata credinta in mine, caci toate vor trece in cateva zile si cata vreme dragostea catre tine imi va lumina calea, ferita vei fi de orice suparare. Uite, in trei zile plecam de aici si traim mai departe cum am trait odinioara. Acum, cand simt ca pentru tine e mai bine asa, nu mai stau la indoiala, ci plec cu parere de bine."
— Ce-i asta!? striga deodata Pintea, ridicandu-se iute in picioare. Ghita tresari ca desteptat din somn si privi in toate partile, ca sa vada ce-l speriase pe Pintea.
Era aproape de Moara cu noroc. Nu-i mai despartea decat un deal. Ploaia incetase; norii se rarisera si razele soarelui furisat din dosul norilor atingeau de asfintit culmile dezvelite ale Bihorului, care de aici nu se vedeau decat ca de cateva palme in dosul dealului, acoperit cu padurea deasa, ce se intindea la stanga drumului. Pe drum statea o trasura boiereasca fara de cai.
— Mana! grai Pintea. Aici nu e bine. Ghita se ridica si el in picioare, apoi dete frau cailor, gandurile bune ii pierira ca si cand le-ar fi luat cu mana si mintea i se opri pe catva timp in loc.
Sosind la trasura, ei nu gasira decat trupul unui copil mort de o lovitura pe care o primise, precum se vede, cu patul pustii in ceafa: el era aruncat la cativa pasi pe iarba, cu hainele lipite de trup, cu ochii iesiti pe jumatate din cap si cu fata plina de sange inchegat.
in cealalta parte a trasurii mai era o mare balta de sange inchegat, si capra de asemenea era pe ici, pe colo insangerata, desi ploaia spalase sangele de pe ea. Urmele pe drum erau spalacite, iara pe iarba nici nu se vedeau deloc, fiindca le spalase ploaia; numai la vale se cunosteau urme de copite, dar si aceste se pierdeau la departare de vreo suta de pasi.
Pintea isi dete seama de toate aceste, facu un ocol imprejur, apoi se intoarse iar la Ghita, care statea dimpreuna cu Laie, incremenit, in drum, in vreme ce Uta ramase cuprinsa de fiori in caruta.
— Ce-a fost aici? zise el tulburat. iti vine sa juri ca slugile si-au omorat stapanul, si tot nu-mi vine sa cred. Ei! nu inteleg, urma apoi peste putin. Au plecat la vale, pe cat se vede de pe urme, apoi au legat carpe cu calti la copitele cailor si s-au intors in padure.
Ghita dete din umeri.
— Nu cumva esti gata sa juri ca nici asta n-a facut-o Lica! grai Pintea, in vreme ce vinele i se umflara si ochii parca erau sa-i iasa din cap.
— Bine! ti-ai iesit din fire!? zise Ghita privind buiguit la el.
— Nu, raspunse caprarul, dar minune ca nu-mi ies! Pentru ca aici e ceva la mijloc, urma el aprins. Sa nu pierdem vremea; Uta ramane aici, iara noi plecam toti trei ca sa cautam urma din padure. La locul mai ses, caci hotul cuminte nu umbla pe coaste, unde luneca calul si lasa urme, pe la balti, unde ramane urma, pe langa buturugi, unde se aduna putregaiul si pamantul se prafuieste sub copita calului...
— Haideti! Ghita stete catva timp nehotarat.
— Eu nu ma duc, zise el apoi. Am plecat dimineata, asa zicand, fara de veste de acasa, si cine stie ce s-a intamplat de atunci pe la carciuma. Ma duc sa vad cine au fost aici cu trasura asta.
— Fara de mine nu poti sa te duci! ii zise Pintea aspru.
— Vorba si asta! grai carciumarul cam nepasator. As vrea eu sa vad cine ma opreste sa ma duc la nevasta si la copii! ca om lasat pe chezasie, adauga el peste putin.
— Eu te opresc! Am porunca sa-ti caut casa si nu te las sa intri in ea decat deodata cu mine. Trebuie sa intelegi de ce.
Ghita se intoarse in calcai, sari in trasura si apuca in o mana franele, iar in cealalta biciul.
— Da-te in laturi! zise apoi asezat, cand vazu ca Pintea sare sa apuce capastrul unuia din cai.
Pintea nu se misca.
— Pinteo! grai Ghita zambind. Nu ma baga in pacate. Ce vrei tu!? Vad un copil omorat in drum, abia cateva impuscaturi de la casa mea, si tu crezi ca am eu inima in mine sa-mi las copiii mei inca un ceas macar singuri in pustietatea asta! Daca vrei, vino si tu acum, iara daca nu vrei, lasa-ma, ca n-am vreme sa mai astept... Da-te in laturi! striga apoi hotarat, cand vazu ca Pintea se incapataneaza, da-te in laturi, striga iar ridicand biciul, ca daca nu, le dau frau cailor si trec cu caruta peste tine. O loaza ca tine nu ma opreste pe mine in cale!
— Cum ai zis? Loaza!? grai Pintea, lasand cam ametit capastrul din mana. Acu du-te, daca vrei!
Ghita dete cu biciul intre cai si pleca, parasind pe Laie in mijlocul drumului.
Era in amurgul serii cand Ana vazu caruta lui Ghita in culmea dea- lului despre Ineu, venind la vale si venind, incat era sa crezi ca are sa se sfarame in bucati.
Ana-si opri rasuflarea si inima incepu sa i se bata in piept. Deo- data ea tresari si tot sangele ii navali in obraji.
Ghita era singur cu o femeie, fara indoiala slujnica pe care si-o poftise Lica.
Nevasta isi uita deodata toate nedumeririle, tot neastamparul cu care-si asteptase barbatul si nu mai simti in ea decat o singura pornire patimasa, sa mearga la femeia aceea si sa-i traga cu ghearele pielea de pe obraji. Era ametita, tremura in tot trupul si nu se putea misca din loc, cand Ghita se dete jos din caruta si se apropie de dansa.
— Ce-i? zise el privind in fata ei alba ca varul.
— Ce sa fie! Nimic! raspunse ea stapanindu-si mania. El o lua de mana si-o duse in casa.
— Ce s-a intamplat? ii zise apoi. Cine a trecut astazi pe aici?
— Oameni, fel de fel... zise ea inecata.
— Ano! grai barbatul induiosat. Nu vorbi asa cu mine, acum, toc- mai acum nu vorbi asa. Ai dreptate sa fii mahnita: m-am dus fara de veste, asa zicand, si nu ti-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. Afla acum ca asta-noapte l-au calcat pe arandasul, l-au batut de moarte si-au luat de la el bani, aur si argintarie, tot ce-au gasit si putut duce. Afla ca m-au luat si pe mine la banuiala, si ca nu m-am intors acasa decat pe chezasie. Acum, intorcandu-ma de la Ineu, am gasit in drum o trasura boiereasca si langa ea un copil ucis si aruncat la marginea drumului. Cine-a mai fost in trasura aceea? spune-mi, ca sa-l vestesc pe Pintea.
Ana statea ca un stalp de piatra inaintea lui si asculta cu incordata luare-aminte, insa cuvintele lui parca ii sunau a sec in urechi si nu puteau sa strabata pana la inima ei, tulburata de alte ganduri.
— O femeie a fost, zise ea, o domnisoara, o vaduva tanara! Mai stiu eu cine!? Vor fi dus-o cu dansii, caci era tanara si frumoasa, urma ea cu patima, plina la fata si la trup, iara voi, barbatii, nu va ganditi decat la d-alde astea.
Ghita ramase nemiscat inaintea ei.
— Ce-i, Ano? Ce ai tu!? zise el ingrijat, si se apropie ca sa o cu- prinda cu bratul si sa-i priveasca mai dinadins in fata.
— Lasa-ma! ii sopti ea inecata, si-l dete cu cotul la o parte. Lasa- ma, ca-mi vine rau cand ma atingi.
— Nu te las! striga el deznadajduit, si o cuprinse cu amandoua bratele. Trebuie sa stiu ce ai! Asa nu te-am mai vazut. Aveai sa-mi spui ceva asta-dimineata; graieste. Tu nu esti bine! E primejdie, sfinte Doamne, e primejdie la casa mea... ti-a dat cineva ceva! Te-a vrajit? Ce-i?!
Ana incepu sa rasufle din greu, sa se inece de plans si sa-si stranga pumnii ridicati in sus.
— Ce cauta muierea asta aici?! zise ea razand incat i se vedeau dintii. Ghita, ce cauta? Muierea ce cauta? Ce vrei tu sa faci din casa mea!?
El o lasa din brate si ramase privind tulburat la dansa, tulburat, dar rece ca sloiul de gheata.
— E oare cu putinta!? zise el incet. Mintea mi se opreste in loc. E vorba de oameni morti, omorati in drum, de o femeie care a fost rapita de langa copilul ei mort, e vorba de cele mai grozave lucruri, si tu nu ai alt necaz pe lumea asta decat pe acela ca eu am adus o slujnica in casa.
— Ce-mi pasa mie de altii! raspunse ea. Mai mult amar n-a fost in viata lor intreaga decat este acum in sufletul meu: e mai grozav sa traiesti cum traiesc eu decat a fi ucis in drum. Tu nu ma omori, Ghita; ma seci de viata, ma chinuiesi, imi scoti rasuflare cu rasuflare viata din mine, ma lasi sa ma omor eu din mine.
— Lasa-ma dracului, nu ma mai harsi si tu, grai sotul mutand un scaun din loc, ca destule am eu pe capul meu...
— Daca le ai, tu ti le faci singur, raspunse ea inrautatita. Hei! Ghita, sa nu te bata pe tine suspinele mele! Prea ma crezi tu pe mine proasta; insa nu sunt proasta, ci am slabiciune de tine. Asta-noapte ma gandeam sa-mi iau copiii si sa plec de aici, lasandu-te singur cu pacatele tale; stiu ca asa ar trebui sa fac, dar nu pot, iaca, nu pot, nu ma lasa inima, n-am putere si simt ca, orice ai face, eu tot tin la tine, cata vreme nu trebuie sa cred ca-ti cad ca o sarcina pe cap. Nu te mai ascunde de mine... Zici ca l-au calcat pe arandasul? Crezi tu ca eu nu v-am auzit ieri vorbind de dansul? Crezi tu ca eu n-am inteles cele ce s-au petrecut asta-noapte? Crezi tu ca nu l-am vazut pe Lica intorcandu-se in zori de zi de la Ineu?!
Ghita adunase peste zi mult venin si multa manie in sufletul sau, si acum tot acest venin, toata aceasta manie se aduna la un loc: el rasufla o data din greu, se dete un pas inapoi si grai incet:
— Ce vrei tu sa zici, Ano?
— stii tu prea bine ce voiesc sa zic! raspunse ea razandu-i in fata. Tu cu Lica, voi, in intelegere, l-ati calcat pe arandasul, dar nu te teme, caci eu sunt prea ticaloasa ca sa te pot da de gol.
— Adica si tu! grai Ghita inecat de manie, apoi se apropie de dansa, pas cu pas, precum paianjenul se apropie de musca prinsa in mreaja maiastra, o masura cu ochii, isi ridica amandoua mainile asupra si ramase catva timp nemiscat si gata de a se arunca la ea.
— Da, zise ea razandu-i inca o data in fata, omoara-ma, ca esti mai tare decat mine! Ai inceput odata, urmeaza mai departe, mergi pana la sfarsit!
El isi inclesta ghearele in umerii ei fragezi, o tinu stransa inaintea sa, apoi intreba:
— Tu zici ca eu m-am inteles cu Lica pentru ca sa-l calce pe arandasul?
— Da! raspunse ea hotarata.
— Tu zici ca asta-noapte eu l-am vazut pe Lica plecand, iara tu l-ai vazut intorcandu-se?
— Da! raspunse iar Ana. El ii scuipa o data in fata, apoi isi lua mainile de pe ea.
— Mi-e scarba cand ma gandesc ca am o nevasta care poate sa mai traiasca cu un om precum tu ma socotesti pe mine, zise el, si iesi din casa cu amandoua mainile in cap.
Iara Ana se lasa pe patul de alaturi si incepu sa planga un plans usor si alinator.
Moara cu noroc - Capitolul 01
Moara cu noroc - Capitolul 02
Moara cu noroc - Capitolul 03
Moara cu noroc - Capitolul 04
Moara cu noroc - Capitolul 05
Moara cu noroc - Capitolul 06
Moara cu noroc - Capitolul 07
Moara cu noroc - Capitolul 08
Moara cu noroc - Capitolul 09
Moara cu noroc - Capitolul 10
Moara cu noroc - Capitolul 11
Moara cu noroc - Capitolul 12
Moara cu noroc - Capitolul 13
Moara cu noroc - Capitolul 14
Moara cu noroc - Capitolul 15
Moara cu noroc - Capitolul 16
Moara cu noroc - Capitolul 17
Aceasta pagina a fost accesata de 8617 ori.
