Moara cu noroc - Capitolul 15
de Ioan Slavici
15.
Era in amurgul serii. Peste zi fusese cald ca in zilele de vara, si acum, pe la asfintitul soarelui, se simtea un fel de greutate in aer; deodata se facu rece si incepu sa bata vantul si sa aduca niste nouri de la rasarit, sa-i intinda la dreapta si la stanga si sa-i mane mereu inainte spre apus.
De departe, ca din fundul pamantului, se auzea din cand in cand cate un tunet molcom si iar se pierdea-n tacerea amurgului.
Lica sedea la masa, cu paharul inaintea sa, de vorba cu Ana, dar neastamparat si tragand mereu cu urechea la cainii ce latrau in departare ca si cand s-ar apropia cineva, om necunoscut, cu care cainii nu sunt deprinsi.
serparul plin de galbeni, pe care il deschisese catva timp dupa plecarea lui Ghita, era aruncat jos la picioarele patului.
— Asa crezi tu acum, grai Ana, care sedea in cealalta parte a mesei, fata in fata cu el.
— Asemenea lucruri nu se cred, raspunse el cam necajit; ele se simt. Ziceam ca dac-as voi sa plec, mi-ar fi greu sa ma despart de tine. Mai multa dovada nu-ti trebuie decat ca ti-o spun, fiindca oameni de felul meu, mai ales la anii mei, nu prea spun asemenea lucruri. Dar, adause el, lumea ma socoteste om rau la fire pentru ca stiu sa ma stapanesc in toate imprejurarile; nici acu n-o sa-mi pierd eu sarita.
Graind aceste, el privi cu ciuda la dansa, apoi se ridica. Ana se ridica si ea.
— Ce-i? intreba ea speriata. Ce ai de gand?
— Eu ma duc, raspunse el, si scoase traista cu scule din dosul lazii.
— Nu poti sa te duci si sa ma lasi pe mine singura si asa cum sunt.
— Trebuie sa ma duc si nu vreau sa raman, zise el punandu-si palaria in cap.
Ana isi opri rasuflarea; ii era ca si cand nu el ar pleca, ci ea insasi ar fi data cu rusine afara din casa, in mijlocul drumului, unde toti trecatorii isi intorc fata de la dansa.
Cand il vazu dar ca pleaca, ea isi infipse amandoua mainile in bratul lui si-i zise cu linistea incordarii:
— Daca te duci si te duci, ia-ma si pe mine: nu vreau sa-l mai vad; nu pot sa mai dau fata cu el!
— Ei! ce sa fac eu cu tine!? ii raspunse el, si-o dete, asa cam cu sila, cu cotul la o parte.
Ana se retrase si ramase cu ochii la pamant si neclintita in mijlocul casei, apoi, intr-un tarziu, isi ridica ochii la el, ca si cand ar voi sa-i zica: ce mai stai? ziceai ca te duci!?
inalt, cu mustata lunga, alba ca varul la fata neted rasa, cu traista plina de scule pretioase in mana si cu palaria rotunda peste pletele rasucite, Lica statea infipt in pamant inaintea ei.
— si parca vad cu ochii cum ai sa te impaci cu el si sa-ti versi toata mania adunata in sufletul tau asupra mea, zise el, apoi se intoarse in calcai si se departa cu pas iute si marunt.
Peste putin el trecea calare pe murgul sau fugaret la deal spre Fundureni, manandu-si calul sau intins ca si cand s-ar sti gonit de moarte.
Ploaia incepu sa cada in stropi mari, tunetele incepura sa rasune de-a lungul vaii cu niste zguduiri puternice si tot mai puternice; fulgerele sfasiau mai in lung, pe-ntrecute si tot mai pe-ntrecute noaptea cazuta in pripa; iar Lica gonea cu fraul slobod si plecat spre gatul calului, incat trecea ca blestemul pamantului printre siroaie indesate, printre tunete si fulgere.
Pe cand sosi in preajma satului, ud pana la piele si obosit si ametit de bautura, de petrecerea fara de frau si de neastamparul sufletului sau, el tremura in tot trupul si abia se mai tinea in scari.
si totusi, parca-i venea sa-si schimbe calea si sa se intoarca iar la Moara cu noroc.
"De femeie m-am ferit totdeauna, si acum, la batranete, tot n-am scapat de ea!" zise el, apoi o lua la dreapta, pe langa sat, ca sa iasa la padure si sa-si caute un adapost; dar, sosind in dreptul bisericii ce statea singura si parasita la cateva impuscaturi deasupra satului, el isi opri calul si privi cu veselia gandului bun la usa cea mare.
Fara de a se mai gandi, sari din scari, apuca usa bisericii cu aman- doua mainile si se izbi in ea, ca sa-i rupa zavorul, sa o scoata din tatani, in sfarsit, sa o sparga.
Usa se zgaltai, incat rasuna toata biserica goala, dar ea nu ingadui cu una, cu doua, si trecu timp la mijloc pana ce samadaul izbuti sa intre.
Acum era la adapost. Ploaia se varsa siroaie si se batea de acoperamantul bisericii; ferestrele mari zanganeau mereu sub zguduitura trasnetelor; fulgerele luminau intruna chipurile sfintilor, ce priveau tinta cu ochii lor nemiscati la omul abatut din cale, care venise sa tulbure linistea sfantului locas.
Lica nu vedea si nici nu auzea nimic. El trecu, ducandu-si calul de capastru, spre altar, isi lega calul de strana de la dreapta, apoi intra sa-si caute in altar ceva, o haina preoteasca, vreun stihar, in sfarsit, o acoperitoare, pe care s-o ia peste sine, si alta, pe care s-o arunce pe cal, caci bietul dobitoc tremura de frig.
El astepta un fulger, ca sa poata vedea cele de primprejurul sau. Erau niste toale pe un cuier la dreapta, era acoperitoarea de pe altar si erau perdelele mari de la usa din mijloc a altarului.
El trase, inainte de toate, acoperitoarea de pe altar si se duse de o arunca asupra calului plin de spume.
Acum se simtea mai tihnit si, intorcandu-se iar spre altar, ca sa rupa perdeaua de la usa, el incepu sa simta mirosul tamaiei si al facliilor de ceara ce arsesera peste zi si parca-i venea greu de ceea ce voia sa faca. Gandurile, care il parasisera din clipa intrarii sale in biserica, iar se ivira unul cate unul in mintea lui. Vedea pe Ana, pe Ghita si pe Pintea, pe oamenii din sat, vedea, oarecum asa, cum vezi mai nainte de a dormi, una peste alta, o lume intreaga, si de cate ori calul isi batea copitele in pardoseala de piatra, il trecea un tremur de ingrijare, caci multe facuse in viata sa, dar cele sfinte inca nu le atinsese.
El apuca perdeaua de un colt si o smuci cu o opintire indaratnica, ca s-o traga la sine.
Perdeaua era insa groasa si captusita cu matase si nu ingadui. El o smuci cu indoita putere. Perdeaua incepu a se destrama cu un fosnet ascutit si patrunzator, si acest sunet era asa de tare, de aspru si de sfasietor, incat il razbatea ca un junghi prin creieri pana in maduva oaselor si-l facu sa scape din mana perdeaua pe jumatate rupta si sa ramaie cuprins de fiori si impietrit la usa altarului.
inspaimantat, el singur nu stia de ce, facu un pas inapoi si privi tragandu-si capul intre umeri, imprejurul sau.
Nu era nimeni aici, nici o suflare omeneasca, nici un ochi sa-l vada, nici un glas care sa-l dea pe fata, nici o minte care sa treaca peste a lui, nimeni si nimic decat tacerea, mirosul de tamaie si de faclii, sfintii de pe pereti si bataia din cand in cand a copitelor de cal in piatra de pardoseala. Era insa un gand care aici trebuia sa-i vina oricarui om: ca este o putere tainica ce lucreaza prin oameni si le lumineaza mintile, ca toate vin de la aceasta putere, pe care nimic nu o covarseste, pentru ca ea pune sirul intamplarilor prin care trece omul. Dumnezeu era acela care-l scapase de atatea primejdii, Dumnezeu ii lumina mintea si intuneca pe a celorlalti; cu Dumnezeu n-ar fi voit sa se strice.
Dar nu! el voia sa aiba perdeaua; voia sa o taie cu cutitul, ca sa nu ii mai fosneasca in urechi. insa cutitul ramasese in serpar.
— serparul meu! tipa el tare si sfasietor, incat calul sari sperios la o parte. serparul meu! striga iar, si incepu sa se pipaie mereu la trup, ca si cand i-ar fi arzand camasa pe el, sa se dea pas cu pas inapoi pana ce nu iesi din altar spre mijlocul bisericii.
ii era frica, incat ii venea sa se arunce pe cal si sa mearga si sa fuga mereu pana ce nu va scapa de el; insa Dumnezeu e pretutindenea, fiindca pretutindenea, in tot locul si in toate timpurile soarta omului atarna de intamplari a caror tainica legatura el cu mintea lui marginita nu poate sa o cuprinda. Afara tuna, si el se cutremura la fiecare trasnet; afara fulgera, si fiecare fulger ii trecea ca un fior prin inima; icoanele sfintilor il priveau, si el statea impietrit sub ele, caci oriunde s-ar fi dus, el tot acolo ramanea; el isi puse mainile in cap, isi rupse in urma baierile camasii; ii venea sa-si scoata inima din piept, ii venea sa se repeada cu capul in zid, ca sa ramaie sfaramat la treptele altarului.
Dar el nu putea sa moara; de nimic nu-i era mai frica decat de moarte; ar fi voit sa traiasca mult si lung, cat tinea lumea, ca sa scape de viata cealalta, si o hotarare aspra ii cuprinse mintea.
— Unul cate unul, striga el ridicandu-si mana dreapta in sus, unul dupa altul, om cu om, toti trebuie sa moara, toti care ma pot vinde, viata cu viata trebuie sa se stinga, caci daca nu-i omor eu pe ei, ma duc ei pe mine la moarte!
Graind aceste, el se repezi pe cal, iesi calare pe usa cea sparta, se intoarse spre padure, dete un ocol, intra din alta parte in sat, trecu de-a lungul ulitei pana la casa preotului si batu la portita.
Era cam pe la noua ceasuri, si popa sedea inca la masa, cand auzi bataia in portita si iesi.
— Sa ma ierti, parinte, ii zise el, dar viu cu graba. Astazi, chiar in ziua de Pasti, mi-a pierit o parte dintr-o turma.
— Multi oameni rai sunt pe fata pamantului... raspunse preotul cuprins de mahnire sufleteasca.
— si te rog, urma Lica fara sa mai tina seama de vorbele preotului; n-ai vazut cumva pe Raut trecand pe aici?
— Nu!
— Atunci mananc ceva, apoi mai dau o raita prin padure, si inca maine de cu zori sunt la Ineu, unde cred ca va fi plecat si el. Iara daca s-ar intampla sa ma insel si sa mai vina pe aici, sa-i spui ca sa ma caute la Ineu. Noroc bun! si sa ma ierti, parinte.
Graind aceste, el pleca, dete o raita spre padure, apoi iesi in drum si slobozi calul la vale, spre Moara cu noroc.
Moara cu noroc - Capitolul 01
Moara cu noroc - Capitolul 02
Moara cu noroc - Capitolul 03
Moara cu noroc - Capitolul 04
Moara cu noroc - Capitolul 05
Moara cu noroc - Capitolul 06
Moara cu noroc - Capitolul 07
Moara cu noroc - Capitolul 08
Moara cu noroc - Capitolul 09
Moara cu noroc - Capitolul 10
Moara cu noroc - Capitolul 11
Moara cu noroc - Capitolul 12
Moara cu noroc - Capitolul 13
Moara cu noroc - Capitolul 14
Moara cu noroc - Capitolul 15
Moara cu noroc - Capitolul 16
Moara cu noroc - Capitolul 17
Aceasta pagina a fost accesata de 5185 ori.
