Norocul - Partea 05
de Ioan Slavici
5.
Când Sevasta intră aducând în o mână mămăliga aburitoare, în cealaltă un ghiobuleț de brânză sărată, iar subțioară garafa cu un păhărel, găsi pe tatăl său puindu-și banii în lada del lângă pat.
Ea așeză mămăliga și brânza pe un scaun din apropiere, scoase din săltarul mescioarei o măsăriță curată și o întinse pe masă, apoi puse bucatele. În vremea aceasta, privirea ei scăpăta din când în când peste lucrurile ce îi erau în mână și trecea ca furișată peste fața bătrânului.
- Taică, - grăi ea în cele din urmă, cu jumătate de gură - să-mi dai câțiva bani.
- Bani să-ți dau, îi zise bătrânul fără de a ridica privirea. Și câți bani?
- Vro patru, cinci! răspunse ea, apropiindu-se cu sfială de dânsul.
- Patru-cinci bani! Adecă jumătate de franc?
- Da! Aș voi să-mi cumpăr cărbuni. Am, mâne, să calc.
- Să-ți cumperi cărbuni... zise bătrânul, trăgănind vorbele... Cărbuni pentru călcat.
El închise lada, o încuie, își puse cheia în șerpar, apoi se ridică.
- Uite, grăi el apropiindu-se de dânsa - Îți dau un franc.
Dându-i banul, el o privi aspru în față.
- Cumpără cărbuni de cei buni, iară nu orișice amestecătură, îi zise el apăsând asupra vorbelor, apoi se puse cu un zâmbet de amărăciune la masă.
Sevasta se așeză pe un scaun din dosul lui și rămase privind în tăcere.
Moș Mărian luă păhărelul, umplu și deșertă, apoi iarăși umplu, așezând păhărelul plin la o parte. După ce îmbucă de câteva ori, iarăși puse păhărelul plin la o parte. Astfel, fără de a grăi ceva, urmă să mănânce și să deșerte păhărele până la al cincilea.
Sevasta îl privea neliniștită. La fieștecare păhărel, trăsăturile feței i se întindeau, sânul i se mișca undoiat și ochii i se întunecau.
- Sevastă! grăi bătrânul în sfârșit.
- Ce-i, tată? Îl întrebă ea tresărind.
- Mâne dimineață ai tu ceva să-mi dai? Ceva din cele ce ai făcut?
- Niște flori și o tavă...
- Prea bine. Am să le duc. Și ce preț am să cer?
- Nici unul, tată. Ea știe cum se plătesc.
- Bine, Sevastă! grăi bătrânul, și iarăși întinse mâna să ia păhărelul. Dar de astă dată mâna începu să-i tremure și el împinse păhărelul de la sine, încât rachiul se vărsă pe masă. Ia-l d-aici! zise el înscârbit. Mi-e greață! Du și garafa! E prost rachiu.
Sevasta se înroși ca bujorul și se grăbi spre masă.
- Ai băut mult - zise ea - mai mult decât de obicei.
- Nu! răspunse bătrânul. E rău rachiul, e o amestecătură. E un fel de rachiu cu care se lecuiesc caii bolnavi.
După aceste, el urmă cu cina sa, fără a mai grăi vrun cuvânt.
Sevasta luă garafa și păhărelul, le puse la o parte, apoi iarăși se așeză la locul de mai nainte.
Tăcerea aceasta, liniștea cu care tatăl ei își gusta bucatele, toată purtarea lui din astă-seară îi turburau sufletul și o umpleau de o îngrijare despre care nu-și putea da seamă. Cuvintele lui mereu îi răsunau în urechi și mereu vedea oglindirea înscârbirii în fața lui. Cugetările se urmau însă alene în sufletul ei; tot ce se petrecea într-însa i se punea aminte într-un amestec nehotărât, ca și când lumea, ea însăși, cuvintele bătrânului și chiar cugetările ei i s-ar ivi străbătând prin o ceață deasă.
Ea își ridică mâna dreaptă și o ținu îndelungat pe frunte. Stâmpărându-și astfel fruntea, cugetările parcă se așezau rânduri-rânduri în capul ei. Peste față i se răspândi o înduioșare, o mâhnire, care-i schimbă toată firea. Privirea îi căzu greu asupra bătrânului și rămase așezată asupra pletelor lui cărunte... El mânca încet.
- Dinadins! Își zise ea cu un îndelungat suspin.
Bătrânul se mișcă puțin în auzul acestui suspin; urmă însă ca până acum.
Sevasta făcu o mișcare de îngrozire, apoi se ridică încet, se apropie de tatăl său și îi puse mâna pe umăr.
- Tată! șopti ea.
Moș Mărian se ridică de la masă și se îndreptă spre ea.
Acum ei își stau în față.
Un bătrân înalt, peptos, greunatic, teafăr, cu mustața lungă și groasă, și o femeie tânără, ridicată, lată în piept, subțire la trup și cu obrajii rotunzi și plini: amândoi își stau față în față, cu fețele aprinse și cu ochii căutând tainele sufletului în ochi.
Îndelung au stat astfel și îndeplin s-au înțeles unul pe altul. Dar acest bătrân nu mai era căruțașul ce sta nepăsător și senin la față în mijlocul crivățului: era părintele care într-o singură clipă vede și jălește o întreagă viață, jălește comoara risipită a vieții sale. El apucă mâna fiicei sale.
- Știu, înțeleg, grăi el așezat. Știu și înțeleg. Înțeleg, Sevastă!... Sunt lucruri pe care le știi și le-ai auzit de atâtea ori; totuși, le mai spun. Nu eram copil, nu eram băiat, nu eram flăcău când am venit în astă țară! om făcut eram. Și n-am venit ca să nu mă mai întorc. Parcă tot mă chema ceva, un glas, o taină așezată în cugetul meu; și nu era toamnă în care să nu zic că mă voi întoarce la iarnă, nu iarnă în care să nu jur că mă voi întoarce la primăvară.
Și nu m-am întors, Sevastă! Iată, vezi! părul meu cărunt și șaptezeci și trei de ani pe capul meu, și nu m-am întors, pentru că omul nu face nimic, nimic, Sevasto! nu face: toate se petrec printr-însul.
Am avut doi cai și o căruță. Și când încărcăm povara mușteriilor, și când primeam banii, și când îi puneam în șerpar, și când gândeam că îi am, nu știu cum, mă apuca un fel de dezmierdare, încât mereu trebuia să doresc tot așa și iar așa. Am avut apoi cincizeci de galbeni și am fost mulțumit. Voiam să mă întorc. Dar am avut cincizeci și unu și nu mă mai puteam întoarce, fiindcă trebuia să râvnesc la o sută.
Și în șase ani am avut patru sute de galbeni, patru sute și șasezeci. Nu mai eram flăcău, Sevasto, eram om făcut, de treizeci și atâția de ani. Și m-am fost hotărât să mă întorc, să-mi cumpăr o bucățică de pământ și să urmez traiul în care am crescut. Nu mă despărțea decât un timp de câteva zile de țara mea, de munții în care am petrecut copilăria și tinerețele mele, departe de care nu mai puteam trăi mulțumit și pe care îi vedeam mereu în vis... Și nu m-am întors, Sevastă!
Ochii moșneagului apucară a străluci și în fața lui se ivi focul tinerețelor.
Mumă-ta era întocmai ca și tine, înaltă, mlădioasă, de neam din satul meu, dar tu ești de douăzeci și nouă de ani, iară dânsa nu era decât de douăzeci și unu, o copilă veselă, vorbăreață și zburdalnică, precum tu erai odinioară. "Mariane! Îmi zise tatăl ei când o lăsa în București, poartă grije de acest copil, fii-i tu în lumea străină părinte în locul meu, căci tinerețele sunt nechibzuite și au nevoie de povață și de un braț ocrotitor. " Iară eu în zile de dumineci și de sărbători îmbrăcam cămașa albă, pieptarul strâmt, încingeam șerparul împodobit cu flori de fir și mă duceam la ea să o duc la horă, ca în vreme ce eu stau de vorbă la o pipă de tutun, ea să-și petreacă și să se bucure de tinerețe. Astfel, din duminecă în duminecă, din zi de sărbătoare în zi de sărbătoare, trei ani mereu tot astfel. Și când i-am spus apoi că mă întorc, ea nu mi-a zis să rămân, dar a început să plângă, jălindu-se de singurătate. Iară eu, fără d-a mă fi hotărât să rămân, nu m-am întors. M-au fost apucat niște cugetări de care îmi era rușine, Sevastă, pentru că eu eram om făcut, și ea, o copilă. Dar în zadar omul caută a se împrotivi cu poruncile firii. Într-o seară, Anicuța, mumă-ta veni la mine. Era întâia zi în care ea a venit la mine și nu eu m-am dus la dânsa. Nu știam ce să-i fac, unde s-o pun, unde s-o așez. "-Nene Măriane! imi zise ea, am venit să te rog, că dacă te duci, ia-mă și pe mine. "
Bătrânul își puse mânile în cap și ridică privirea spre cer.
-Doamne! strigă el cu glas limpede! Frumoase erau acele zile! Negrăite sunt podoabele vieții și nevrednic e omul care se tânguiește de suferințele lumii. Te înțeleg, Sevastă! urmă el apucând amândouă mânile fiicei sale. Și eu am fost aruncat în focul care te scrumuie pe tine, și nebun aș fi fost să-mi stăpânesc dorințele, căci o dată numai trăiește omul, și păcătos e acela care, din această viață, nu culege tot ce îi cade îndemână. L-ai iubit, pentru că tu erai făcută să-l iubești și el era făcut ca să fie iubit de tine. Și îl iubești, pentru că tot el este, însuși el, care a umplut revărsatul vieții tale de strălucire. Drag, iubit copil al meu!... Eu sunt un bătrân uitat de moarte, și eu, vezi! eu îl iubesc; jălesc viața mea, viața ta, viața lui, și îl iubesc fără ca să mă întreb pentru ce.
Ochii Sevastiei se umplură de lăcrămi. Vreme îndelungată ea rămase zguduită de durere, acoperindu-și fața cu mânile.
- Ce frumos era croită viața părinților mei! grăi ea. Și eu trebuia să mă nasc, să rămân în viață, să cresc, să mă ivesc în lume, ca să surp zidirea așezată cu atâta îngrijire. Ah! blestemat să fie ceasul în care m-am născut; blestemat să fie ceasul în care ochiul meu întâia oară s-a întâlnit cu al lui.
- Nu grăi asemenea cuvinte! Îi zise bătrânul. Eu și mumă-ta am binecuvântat, și astăzi eu singur binecuvântez ceasul în care ochii mei întâia oară te-au văzut pe tine. Tu ai fost, Sevastă, izvorul bucuriilor noastre, temelia pe care ne așezam viața, și astăzi, în nenorocirea ta, tu ești mângâierea bătrânețelor mele. Dar de unde să știi tu ce va să zică un copil, a-l vedea crescând, a-l vedea pus în lume! ? Tu nu le știi aceste! Astăzi, când am venit acasă și am intrat plin de sloi în această odaie curată, și m-am oprit colo înaintea sobei, și m-am scuturat, și am umplut împrejur de sloi, și tu ai sărit la mine, când te-am văzut sărind, știi tu ce am sâmțit eu atunci! ?
El nu mai putu vorbi!... Încet, se apropie de fiică-sa, și îi apucă capul cu amândouă mânile și o sărută pe frunte - o lungă sărutare.
- Dragul meu copil! Draga mea Sevastă... Nenorocita mea copilă!
Glasul lui tremura, cuvintele i se ruptureau pe buze. Precum îi ținea capul, el îl depărtă și privi îndelung și dus la fața ei. Ochii lui înveseliți erau plini de lacrămi, buzele lui se mișcau în neastâmpărul bucuriei și obrajii îi ardeau.
Sevasta plângea viforos. Deodată ea se aruncă la peptul lui, apucă pletele cărunte și începu să le sărute cu înfocare.
- Taică! Taică! Pentru ce a trebuit, pentru ce să fie așa! strigă ea, apoi se încleștă cu amândouă brațele de grumajii tătâne-său și rămase plângând pe peptul lui. Bătrânul îi sărută ochii, îi sărută creștetul, apoi rămase strângând-o în brațe.
- O! iartă-mă, copila mea, uită ceea ce în nepriceperea mea am greșit față de tine. Dar nu te îndoi că eu și mumă-ta, pentru că mult te-am iubit, am crezut că-ți vom croi calea care mai lesne te duce la fericire, când am jertfit rodul ostenelelor noastre pentru a-ți pregăti nenorocirea. Bieți oameni fără de pricepere ce eram, credeam că te vom face a te bucura mai mult de viață, și te-am scos din lumea în care ai fost născută, te-am făcut străină în casa părinților tăi, am făcut din tine o ființă care nu-și mai găsește semenii. Cerul ne-a pedepsit pentru dorințele noastre necumpătate. Tu erai îmbrăcată în haine scumpe și frumoase, iară noi purtam vestmântul stării noastre; tu vorbeai în cuvinte alese și învățate din cărți, iară noi grăiam în felul oamenilor neînvățați: nu ne mai erai fiică, ci stăpână, și noi nu mai eram părinții tăi, ci slugile tale. Îți era greu să vii acasă, îți era greu să spui prietenelor tale că noi îți suntem părinți...
- Lasă, tată! Îl întrerupse cu un glas rugător... Nu vorbi de aceste!
- Nu vorbesc! Îi zise el, nu vorbesc, dar mereu port sarcina acestor cugetări și, știi tu, Sevastă, că mă sâmt mai mângâiat când văd că eu sunt vinovat de greșelile tale și mă împac cu lucrurile când văd cum ele au urmat spre a fi cum sunt... Ascultă-mă pe mine, Sevastă. Eu nu am învățat mult, dar mult am văzut și mult am cugetat în îndelungata mea viață: omul nu e fericit decât atunci când se uită pe sine.
- Așa-i, tată! grăi Sevasta cu fața înseninată. Dacă în lume ori în noi înșine e ceva care ne face să ne depărtăm cugetările de noi, atunci parcă nu mai purtăm sarcina vieții. Dar când tocmai cugetările, care astfel ne depărtează...
- Când tu erai copilă - o întrerupse bătrânul - și eu gândeam mereu la tine...
- Dar și acum gândești, tată, îi zise ea mâhnită.
- Da! gândesc - răspunse el - și nu știu ce ar fi de mine dacă nu ai fi tu. Chiar de când ești nenorocită, viața parcă-mi este mai scumpă și mai plină de farmec. Astăzi, când am venit acasă, sufletul îmi era greu de cugetări, dar tu știi că eu nu pot vorbi; mereu mă tem că-ți voi răni sufletul prin cugetările mele. Uite! urmă el dezmerdându-i obrajii, cât de moale e pelea feței tale, ce frumoase sunt sprâncenele, buzele și ochii tăi, uite, mari, acoperiți cu genele dese, și părul tău, uite, ce frumos, ce bogat, ce moale este; și astăzi, când am intrat în casă, tu nu ai privit la mine. Știam pentru ce! Știam și mă durea inima. Apoi, când am privit în fața ta, am văzut că împrejurimea nasului și obrajii îți sunt plini de o roșeață vineție, și când le-am văzut aceste, îmi era ca și când cineva și-ar fi încleștat mâna în inima mea, dar nu puteam grăi. Am gândit la frumusețea ta și am gândit la ochii lumii.
- Iartă-mă, taică! strigă Sevasta apucându-i mâna cu amândouă mânile. Mi-e scârbă de mine însămi, dar n-am ce face!
- Da! n-ai ce face! E că n-ai ce face! Îi zise bătrânul mâhnit.
- Singură nu știu cum am intrat în acest foc - urmă ea -
- Însă atunci sufletul mi se întunecă și nu mai gândesc nimic, stau amorțită, sunt adeseori chiar veselă... Credeam însă că tu nu știi...
- Eu pot ști, draga mea, numai lumea să nu știe. Când întâia oară am sâmțit, ții tu minte, nu ți-am grăit nimic, dar te-am rugat sâ nu ieși din casă, am rugat pe oamenii care locuiau aici să se mute, pentru ca să nu te poată vedea, și acum de atâția ani această casă rămâne deșartă. Știu, Sevastă, că n-ai ce face, dar aibi îndurare de bătrânețele mele și-ți ascunde păcatul dinaintea lumii, aibi îndurare, Sevastă, și nu-ți risipi frumusețea, căci ea este hrana vederii mele.
- Taică! strigă ea, niciodată nu o să mai beau! Să mi se usuce buzele dacă ele vor mai atinge băutura!
- Nu grăi asemenea cuvinte, îi zise bătrânul cumpătat. Îți mai aduci aminte că sunt de șaptezeci și trei de ani și nu m-am întors acasă. Eram însurat, te aveam pe tine în fașe și parcă un glas tainic mereu îmi spunea să mă întorc; nicicând dorul de țară nu m-a fost apucat ca și în acea vreme. Trei zile nu am ieșit însă cu căruța în uliță și mă sâmțeam bolnav.
Mă deprinsesem cu această viață și nu mă mai puteam lepăda de ea. Îmi era peste putință de a gândi că nu voi mai vedea lumea strecurându-se pe dinaintea mea, că nu voi mai încărca povara oamenilor, că nu voi mai avea eu cei mai frumoși căișori, cea mai teafără și mai curată căruță, peste putință de a gândi că nu voi mai fi căruțaș. Și mi-am cumpărat această casă, care nu se mai potrivea cu căruța, și te aveam pe tine, pentru care căruța mea era o necurmată supărare, și te-am făcut nenorocită cu căruța mea, dar nu m-am despărțit de ea. Nu zice tu că te vei despărți de o deprindere mai plăcută decât toate deprinderile omenești.
- Mă voi despărți, tată! grăi Sevasta hotărât. Gândul că voi îndulci bătrânețele tale îmi va da tărie și mă va face să uit greutățile vieții mele.
O! Doamne! Tată! urmă ea, sărutându-i mâna, pentru ce nu mi-ai vorbit de mult ca astăzi. Atât mă sâmt de mângâiată! Vorbele tale mi-au luminat sufletul. Nu știu cum, parcă mă sâmt norocită de nenorocirea mea. Ori nu va fi un orb, un schilod, un om care să-și fi pierdut nădejdea în această viață, un nenorocit ca mine? Da! taică, eu voi găsi un asemenea om și voi fi fericită putând să-i îndulcesc zilele... Voi căuta un copil lepădat și-l voi crește, mă voi jertfi, tată, pentru cei mai nenorociți decât mine.
- Dumnezeu să te poarte în căile tale! grăi bătrânul. Fă cum știi tu și cum te poartă gândul. Dar nu mai bea acest rachiu prost, Sevastă! Chiar dacă te-ai otrăvi, nu lua otravă proastă, ci caută pe cea mai bună dintre toate, care să te omoare adormindu-te în visuri plăcute. Nu mai cumpăra tu însuți băutura: lasă, că-ți voi cumpăra-o eu.
- Nu, tată! niciodată! șopti ea, apoi se lăsă alinată pe scaun. Mai bine mor!
- Moartea vine la vremea ei, fiica mea, îi zise bătrânul. În viață n-avem nevoie să gândim la ea; traiul ne dă destul de lucru!
Norocul - Partea 01
Norocul - Partea 02
Norocul - Partea 03
Norocul - Partea 04
Norocul - Partea 05
Norocul - Partea 06
Norocul - Partea 07
Norocul - Partea 08
Norocul - Partea 09
Norocul - Partea 10
Norocul - Partea 11
Norocul - Partea 12
Norocul - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 1629 ori.
