Norocul - Partea 07
de Ioan Slavici
7.
Era târziu după miezul nopții, și moș Mărian ședea în întunerec pe patul său. Știa prea bine că fiică-sa nu l-a depărtat de la sine numai de dragul lumii; mereu se întreba însă, pentru ce dară? Gânduri peste gânduri se iveau în capul lui, dar nici unul nu rămânea statornic într-însul. Unul însă neîncetat se reivea, și acesta îi zguduia toată firea. Pentru ce l-a depărtat fiică-sa? Întru ce o supăra? Ce va fi făcând ea în lipsa lui? Unul dintre răspunsurile ce era silit a-și da la aceste întrebări vărsa puterile tinerețelor în brațele lui. Îi era teamă ca nu cumva Sevasta, voind a scăpa de o patimă, să ajungă a fi jertfă alteia, cu mult mai rea.
După o muncă sufletească de câteva ceasuri, el se ridică repede și o apucă spre odaia Sevastei.
Era întunerec în odaie.
Bătrânul urcă tiptil scările și tiptil se apropie de ușă, fiind îngrijat ca nu cumva să o supere dacă va fi stând trează.
Era cea mai adâncă liniște... El puse urechea la ușă și nu auzi nimic. Sângele începu să fiarbă în vinele lui... Ascultă mai dinadins și nu auzi răsuflarea ei.
"Ea nu e acasă! " își zise el cu ochii aprinși și strângându-și vârtos pumnii.
În clipa aceea se auzi un suspin greu, un scaun se clătină și pașii ușori ai Sevastei se auziră pe podelele casei.
Moș Mărian își astupă cu dreapta fața înroșită.
"Slăbiciunea bătrânețelor mele! " zise el mâhnit. În zadar își da însă trudă; el nu se putea depărta de la ușa ei. Sta neclăntit și oprindu-și răsuflarea, ca și când ar fi prins rădăcini. Și cum auzea pașii ei, și cum îi auzea suspinele, sufletul i se zguduia ca și când ea ar călca pe peptul lui și suspinele ei ar fi ale lui. Mereu își mișca mâna, ca să o pună pe descuietoare, dar nu putea și nu putea; el rămânea răzemat de ușchior. Lacrămile i se furișau din când în când din ochi, i se scurgeau peste față, și el nu ridica mâna să le șteargă.
Îndată străbătu o rază de lumină prin gaura cheii. Bătrânul tresări și, fără a se mai gândi, se aplecă puindu-și ochiul ca să vadă.
Sevasta era așezată la masă și părea că citește în cartea care fusese pe fereastră.
"Nu poate dormi - Își zise bătrânul înduioșat - ori nu voiește a-și da hrană odihnei. "
Peste puțin, ea ridică ochii de pe carte, se răzemă de spetele scaunului, apoi scoase din sân un mic portret, îl privi îndelungat, îl sărută și îl puse încet pe masă, rămâind cu privirea ațintită la el. Peptul i se mișca în valuri grele și ridicate, obrajii îi erau aprinși și tot trupul îi tremura.
Deodată, sări înviforată de pe scaun și începu să alerge prin casă.
Moș Mărian simți sângele răcindu-i-se în vine. În acest moment el nu mai era el însuși, omul blând, cumpătat și îndelung răbdător. În loc însă de a pune mâna pe zăvor ca să intre în casă, se retrase îngrozit și smerit, ca și când ar fi fost izbit în pept de către cineva. "Nu poate, nu mai poate să-și stăpânească setea - Își zise el mâhnit - și eu am făcut-o să intre în focul acesta. "
După ce scoborâse scările, auzi în dosul său zgomotul ușii și rămase încremenit lângă perete. Fiică-sa, învăluită în o haină apucată în pripă, trecu cu pași repezi pe dinaintea lui. El se mișcă aprins, își pipăi tureacul, apoi șerparul, și, găsindu-și cuțitul în el, îl strânse în pumni și plecă în urma ei. Abia făcu însă câțiva pași, și se opri, stete puțin, apoi iarăși puse cuțitul în șerpar. Sevasta nu mergea spre uliță, precum crezuse, ci spre grajd. Văzând aceasta, moș Mărian începu să răsufle cu greu și iarăși plecă. Când voi însă a intra după ea în grajd, pasul i se curmă.
"Nu pot și nu pot! Își zise el tremurând în tot trupul și apucând iarăși cuțitul. Una este în lume cu care nu mă pot împăca: e aceasta. "
Și el rămase încremenit, stând la ușa grajdului, cu ochii mari și aprinși, cu obrajii lipsiți de sânge și cu cuțitul în mâna încleștată.
- Costane, - auzi el - dormi d-ta?!
- Cine-i?
- Eu sunt, Sevasta.
- Sevasta?! Ce e, coconiță? Ce e, pentru Dumnezeu?!
- Știi tu să taci, Costane? Îi zise Sevasta cu glas înăbușit.
- Știu, răspunse Costan.
- Îmi juri tu că nu vei spune nimănui?
- Da, îți jur! Nimănui decât lui nenea Mărian.
- Tocmai lui nu!
- Dar pentru ce?
- Pentru că ai trebui să-i amărăști zilele.
- Eu?! Niciodată! Dar ce voiești?
- Să nu spui că am venit acum la tine.
- Nu spui, grăi Costan.
- Costane! Îți este ție scârbă de mine?
- Mie?! mi-e scârbă?
- Vino cu mine! Îi grăi ea, vino! vino! degrab’! Vino să vorbim.
Auzind aceste, moș Mărian făcu trei pași îndărăt, apoi căzu buiguit la pământ.
Sevasta ieși, fără a-l vedea. Deodată însă, la ușă, ea se opri și-l apucă pe Costan de amândoi umerii.
- Vrei tu - zise ea ca prin vis - să-mi fii mie bărbat?
Costan privi lung în ochii ei aprinși și, sâmțind că ea și-a ieșit din fire, îi răspunse oarecum fricos, dar hotărât:
- Vreau, chiar dacă nu ar fi decât pentru o singură zi, înainte de moartea mea, apoi, fără de voie, o cuprinse cu brațul.
- Dă-mi pace! dă-mi pace! strigă ea dându-l cu brațele bărbate înapoi, apoi se repezi ca o nebună spre casă.
Când moș Mărian își veni în fire și se ridică de la pământ, nimeni nu se mai vedea.
Picioarele abia îl mai țineau, capul îi erau greu și cuțitul îi căzu din mâna descleștată. El intră încet în grajd, se apropiă de cârlan, îi cuprinse grumazul cu amândouă brațele și rămase plângând ca un copil, iară calul gemea încet de durerea stăpânului său nenorocit.
Norocul - Partea 01
Norocul - Partea 02
Norocul - Partea 03
Norocul - Partea 04
Norocul - Partea 05
Norocul - Partea 06
Norocul - Partea 07
Norocul - Partea 08
Norocul - Partea 09
Norocul - Partea 10
Norocul - Partea 11
Norocul - Partea 12
Norocul - Partea 13
Aceasta pagina a fost accesata de 1805 ori.
