Padureanca - Capitolul 02
de Ioan Slavici
2.
Busuioc avusese dreptate.
N-avea stapanirea destula putere spre a-i opri pe oameni la casele lor. Serile de iarna ei isi petrecusera timpul povestindu-si unii altora cele ce vazusera peste vara la campie, primavara ii opreau mereu pe drumeti in cale ca sa afle de la dansii cum stau samanaturile de pe ses, iar acum stiau cu totii ca anul a fost manos si asteptau cu nerabdare sa le vie vestea ca spicul s-a ingalbenit.
indata dar ce le-a venit vestea, ei s-au pornit la vale.
si adeca de ce sa nu porneasca?
Pe la dansii nu era holera. Porunca stapanirii? Stapanirea nu cerea nimic de la dansii; ii oprise numai pentru ca voia sa le faca bine ferindu-i de primejdie, si treaba lor era daca voiesc ori nu sa se impartaseasca de aceasta binefacere.
Asa-ntelegea toata lumea treaba, si de aceea, cand oamenii au inceput sa plece, slujbasii satului, care erau si ei tot oameni ca lumea, se faceau ca nici nu stiu, nici n-aud, nici nu vad, iar dupa ce drumurile s-au umplut, i s-a trimis stapanirii raspuns precum ca n-a fost cu putinta sa-i opreasca pe oameni la casele lor.
Drumul de tara de pe valea Crisului Alb, ajungand in apropierea sesului, la Maghierat, se despica-n doaua, si o parte din cete o ia prin Pancota spre mijlocul sesului, iar alta apuca spre siria, ca sa inainteze la Arad si sa treaca Muresul in Banat.
Sosind la siria, cetele trec de-a curmezisa prin sat si se opresc in batatura de la marginea Campiei.
Aici e inceputul.
Satul se-ntinde la poalele celui din urma sir de dealuri. Din sus de sat locurile sunt presarate cu vii, si mai sus, coasta e acoperita cu tarsi, pe culmea plaiului se vede marginea padurilor, iar intr-un varf iesit inspre Campie, cel mai inalt dintre toate, se ridica zidurile parasite ale Vilagasului, o cetate veche, de unde ochiul strabate toata Campia cat patrunde zarea de lumina.
Iorgovan plecase de la Curtici inspre amurgul serii si mana drept spre tuguiul Vilagasului, si mana iute fiindca-l mana si pe el ceva inainte.
Iar sofron se necajea ca Iorgovan mana asa de iute si-si zicea mereu: „Ce-o fi avand de-i asa de neastamparat?!”
in curand apoi se insera si Iorgovan il lasa pe sofron departe-n urma sa.
Dealurile se ridicau ca niste ziduri intunecate in fata lui; se ivira apoi unul cate unul si focurile baietilor iesiti cu vitele la pasune, si iar se vedea cetatea, care acum stetea-n zarea rosiatica a unui foc mare ca o mogaldeata nemiscata.
Era inspre miezul noptii cand el iesi dintre holdele din hotarul siriei si apuca drumul cel mare.
Plecat cu gandul de lunga calatorie in treburi grele, el era dus cu gandul lui departe inainte si de cate ori vedea cetatea inaintea sa, ii era parca n-a plecat inca si iar mai indemna caii la pas iute.
insa om era si el, simtind ca li se slobod franele, o detera in pas domol de tot.
Apropiindu-se de sat, el deodata se trezi din oboseala lui.
De mult inca ii paruse ca aude asa, din cand in cand, cimpoi, si cetera, si fluier, si chiote zburdalnice; trecand acum un pod de peatra, i se ivira si focurile de la marginea satului, dimpreuna cu lumea ce se indesuia prin zarea lor.
El sari in picioare, ca sa vada mai bine, apoi stranse franele si trase cu biciul intre cai, iar acestia, dedeprinsi cu baciul, isi luara zabalele in dinti si i se-ntinsera drumului, incat oamenii de pe la focuri, speriati de goana lor, grabira din toate partile sa li se puna in drum.
Oprind caii, Iorgovan se uita ametit impregiur.
Lume, lume si iar lume, sute si sute, mii de oameni, un balci intreg, si tot nu era balci, fiindca la balci sunt si care, sunt si setri, iar aici nu erau decat oameni vii, o oaste intreaga, si tot nu era oaste, fiindca aici erau pe cati flacai, pe atate fete. si precum privea si precum asculta din drum, el nu putea sa inteleaga nimic; pe ici pe colo cate un foc, si oameni, gramezi-gramezi, unii intinsi pe jos, altii indesuindu-se, cei mai multu jucand – cimpoi, lautari, fluierasi, cantece, chiote si vorba, vorba, vorba, care le leaga toate si le impreuna in o singura bajbaitura.
Iorgovan era foarte nenorocit.
Plecase in cale lunga si, plecat abia, se simtea la sfarsitul calatoriei. stiuse el ca va gasi padureni la siria, dar ca va gasi atat de multi incat sa nu mai aiba nevoie de a merge mai departe, la asta nu s-a gandit.
Dar acum era vorba sa vada ce era de vazut.
El sari din caruta, desprinse caii pe de laturi si pleca spre multime. Oamenii erau veseli, si Iorgovan isi speriase somnul. Vazandu-se dar in mijlocul galagiei repede-repede ii trecura prin minte trei ganduri deosebite.
„Bani ai?
Am.
Aici nu te cunoaste nimeni si nimeni nu te baga in seama.
Cine stie daca o sa-ti mai fie dat a vedea inca o data un lucru ca si acesta.
O sa-l trimit pe sofron cu carutele la vreun birt din sat si o sa ma duc eu mai tarziu”.
Caci erau aici multe pe care omul trebuie sa le stie si sa le vada.
Cativa pasi de la drum el dete peste o gramada adunata impregiurul unui foc de vreascuri. Unii sedeau pe jos, iar altii steteau in picioare, dar toti ascultau neclintiti cantecul unui mosneag ce sedea pe un fedeles de langa foc. Era cantecul lui Novac. Iorgovan il mai auzise, par’ insa ca nu tot astfel, si se necajea ca nu poata sa-l auda destul de bine in galagia cea mare.
in dosul lui un fluieras si un lautar cantau Ardeleana, iar un flacau de cei cu gura sparta luase cinci fete si le juca. Lumea adunata impregiurul lor izbucnea la toata sotia lui in hohote si iar se stapanea, ca nu cumva sa-i scape vreo vorba pe neauzite.
Iorgovan, auzind chiotul si hohotele, se-ntoarse in calcai, apoi tresari, ramase o clipa nemiscat si se dete cativa pasi inapoi.
ii trecuse ca o sageata prin inima: una dintre cele cinci fete era Simina.
Nu! nu era Simina; era numai o padureanca, o fata, si padurencele si fetele mai ales pe la miezul noptii seamana unele cu altele.
Dar daca nu era Simina, putea sa fie, era un lucru firesc sa fie.
Trecusera luni de zile de cand n-o mai vazuse in gandul lui; stia numai c-a vazut-o, stia cum fusese, dar nu mai simtise acreala de care i-a fost cuprins tot sufletul in timpul cat a stat dansa la Curtici; acum, dimpreuna cu oamenii de la paduri i se ivi si chipul Padurencii, si simtamantul de acreala, nu amaraciune, acreala, ca si acreala vinului statut de fiert si inca nelimpezit. Cat a stat dansa la Curtici, zambet in fata lui nu s-a ivit, mancarea lui n-a fost mancare si somnul lui n-a fost somn, si totusi de cate ori era vorba de plecarea ei, ii venea sa racneasca si-si infigea ghearele in solduri. Era grozav lucru cand vrei sa nu voiesti ce vrei si simti ca nu poti voi nimic, ci te duce altul dupa cum te poate. si lucrul asta grozav il simtea Iorgovan si acum.
N-ar fi voit sa deie fata cu dansa, dar voia s-o vada, s-o gaseasca, sa afle daca e aici ori nu, pentru ca nu cumva sa-l zareasca ea pe el si sa se lege de dansul. si fiindca sufletul ii era plin de dansa, oriunde se uita, tot pe dansa o vedea, si de cate ori se-ncredinta ca tot nu e dansa, iar o vedea in alta parte.
Trecuse-n lung si-n lat, in crucis si-n curmezis, mergand la inceput ingrijat si fricos si apoi mai iute si tot mai iute, dand cu cotul la dreapta si la stanga si varandu-si mereu capul printre oameni.
– Pe cine cauti, campiene? il intreba un flacau.
Iorgovan ramase incremenit.
– Eu? pe nimeni, raspunse el. Am venit si eu sa vad.
Se daduse de gol, se facuse de rusine, isi aratase slabiciunea.
Dar de unde-l cunostea padureanul?
De unde? De pe port!
– Dar prost mai sunt! striga el.
Fiestecare sat are portul lui: n-avea decat sa caute un zambran, pentru ca sa afle de la el daca Simina este ori nu aici.
Nu era Simina si nici nu era vorba sa vie.
Nu era, stia ca nu poate sa fie, dar el, cu toate aceste, o vedea mereu; se uitase parca prea cu dinadins in soare si ii scaparau ochii.
in zadar! O Simina, o padureanca era pe lumea aceasta, si de aceasta el nu putea scapa; se temuse ca o va gasi aici, iar acum, dupa ce stia ca nu o poate gasi, era nemangaiat si-i venea sa plece drept la Zimbru.
sofron, gasind caruta-n drum, s-a necajit ca Iorgovan a lasat caii plini de spuma in racoarea noptii; a dus apoi carutele la birt, le-a dat cailor nutret si s-a intors si el in batatura de la marginea satului.
– Ei, ce zici?! Cum iti place?! intreba, trezit si el din somn.
– Mai stiu si eu?! ii raspunse Iorgovan.
Prea ii pareau molateci padurenii. Erau veseli, nu-i vorba, jucau, chiuiau, radeau, iar Iorgovan ar fi voit sa-i vada iesiti din fire, ca sa-l ieie si pe el din minte.
Degeaba! veselie adevarata fara de vin nu se poate.
– Haid’ sa facem noi una, incat sa-i mearga vestea! striga el. Ad-o vadra de vin! Tovarasi o sa ne gasim noi.
O vadra, doaua, multe vedere putea feciorul lui Busuioc daca voia. Iar tovarasi – slava Domnului! – se gasesc tovarasi.
in amurgul zilei flacaii framantau pamantul, iar Iorgovan sedea pe fedelesul de langa focul de vreascuri, batea din palme si striga mereu:
– Hupa-tupa, hupa-tupa, hop!
Abia o data, de doaua ori atinsese bocala cu vin, era inca ametit, rau ametit.
– Nu mai vreau! striga el indarjit, apoi se ridica si o lua spre sat.
Padureanca - Capitolul 01
Padureanca - Capitolul 02
Padureanca - Capitolul 03
Padureanca - Capitolul 04
Padureanca - Capitolul 05
Padureanca - Capitolul 06
Padureanca - Capitolul 07
Padureanca - Capitolul 08
Padureanca - Capitolul 09
Padureanca - Capitolul 10
Padureanca - Capitolul 11
Padureanca - Capitolul 12
Padureanca - Capitolul 13
Padureanca - Capitolul 14
Padureanca - Capitolul 15
Padureanca - Capitolul 16
Padureanca - Capitolul 17
Padureanca - Capitolul 18
Padureanca - Capitolul 19
Padureanca - Capitolul 20
Padureanca - Capitolul 21
Padureanca - Capitolul 22
Aceasta pagina a fost accesata de 2545 ori.
