Padureanca - Capitolul 04
de Ioan Slavici
4.
Noaptea, pe la cantatul cocosilor, Iorgovan era la Cil si se balabanea cu Iutu, un om de acolea din sat, in vreme ce sofron durmea la locul lui, in usa grajdului, cu capul pe prag.
– Care va sa zica mane dimineata esti cu oamenii aici!
– Las’ pe mine, grai Iutu. Daca nu gasesc in Cil, caut prin satele de dimpregiur. Am pana dimineata timp sa cutreier toate satele pana in Dulcele si Zimbru.
Iorgovan tresari.
– Nu e departe Zimbru de aici? intreba el fricos.
– Cale de un ceas si nici atata, ii raspunse Iutu. tiu mereu drumul de tara pana la Iosasel, iar de aici apuc valea la stanga si ies drept in zimbru.
– Haid’! pleaca! nu pierde timpul! grai Iorgovan, cuprins de neastampar.
Ramanand apoi singur, el incepu sa se plimbe prin curtea mare si desarta.
Avea destul timp pana dimineata: putea sa mearga si sa se intoarca, fara ca sa stie sofron in ce treburi a umblat. insa caii erau obositi, pagubise o data; si sofron durmea-n gura grajdului.
Era o nebunie! De ce sa se duca? De ce s-o vada? Ce avea el cu dansa?! Nimic, nimic, nimic! Era o mare nenorocire pe capul lui padureanca aceea; dar ii iesise o data primejdia-n cale si nu se mai putea feri de ea, il apucase o data gandul de a se pune calare si nu mai putea, nu mai putea, racoarea noptii, lumina lunii, umbrele copacilor, toate-l adimineau.
– Culca-te si dormi! zise el indarjit, apoi se duse drept spre o claie de fan ce se afla in fundul curtii, isi gati un culcus si se culca si inchise ochii.
Somnul insa e cateodata primejdioasa scapare.
S-a caznit cat s-a caznit, si a adormit de la o vreme, dar indata ce l-a rapus somnul, el a si pornit la drum, dar in vis caile sunt scurte si, pornit o data nu se mai opri decat acolo unde-l ducea gandul lui. in cele din urma se trezi speriat din somn, se uita zapacit impregiurul sau si, dandu-si seama ca tot n-a plecat inca, sari in picioare si se duse la grajd.
Nu era decat pe jumatate treaz, si daca s-ar fi culcat iar sa doarma, dimineata n-ar fi putut sa-si deie seama, a visat oare lucrul acesta ori l-a facut in aievea; cu toate acestea, el lua de la scara pe cel mai prost dintre cei cinci cai.
sofron sari in picioare, gata de a-l umfla.
– Stai pe pace, ca eu sunt, grai Iorgovan incet.
– Ce vrei sa faci?
– Ma duc sa caut seceratori.
sofron astepta sa iasa cu calul, apoi se culca iar cu capul pe prag si durmi linistit mai departe.
„N-o sa mai fac eu in viata mea lucrul asta cu atata pofta”, isi zise Iorgovan dupa ce se vazu iesit in drumul cel mare.
Drumul pana la Iosasi e placut chiar si ziua, dar inca in zori de zi, pe racoare, la lumina lunii, si Iorgovan il trecea ca prin vis. insa numai de la Iosasi inainte era, mai ales pentru el, omul crescut la Campie, tara minunilor nespuse.
Aici drumul apuca pe o vale mai stramta, tiindu-se mereu pe tarmurii unui raulet zgomotos, acum printre tarini si fanete, mai departe printre livezi si raristi, si iar mai departe prin paduri dese ori pe sub stanci ce atarna greu pe coastea piezisa, presarata pe ici, pe colo cu cate un fir de mesteacan. Se albea de ziua, si pasarile incepusera a zbura din creanga in creanga: din cand in cand se auzea cate-o gaita ori cate un sturz, turturica guraia, ciocanitoarea batea-n scoarta copacului, cocosul-salbatec canta de zori, iar privighitoarea, care-l insotise pe Iorgovan in tot drumul lui, speriata parca de lumina ce incepuse a se revarsa peste culmile dealurilor in vale, isi urma cantecul cu indoita patima.
Crescut la Campie, Iorgovan n-ar fi crezut niciodata ca sunt cu putinta atate frumuseti ingramadite la un loc. insa el n-avea timp pentru ele. Ceasul lui Iutu iesise de tot lung si Iorgovan isi imbarbata mereu calul, ca sa nu-l apuce ziua pe drum.
Era ziua mare cand valea se largi.
in fund se ridica Moma, un munte inalt, cu coastele piezise si acoperit de sus pana jos cu padure deasa, la dreapta un deal stancos, iar la stanga alt deal mai prelungit, pe care se intinde satul cu biserica si cu mormintii din sus de ea.
Iorgovan se opri, si parca-i venea sa se intoarca.
Aici era Simina.
Ce sa-i zica? ce sa-i faca? ce voia el cu dansa?
Putea el, om in toata firea, sa-i spuna c-a venit atata drum de dragul ei?! Ori putea sa-i spuna ca numai din intamplare a nimerit pe aici?!
Dar de unde stia el ce poate si ce nu poate?!
Simina, fata harnica, se sculase des-de-dimineata, caci avea urzeala-n razboi, si la razboi harnicia se masoara cu cotul.
Neacsu, tatal ei, iesise in padure sa caute lemn de juguri, si ea sedea singura la razboiul pus in o poiata din fata casei.
La moarte s-ar fi gandit Simina, dar la Iorgovan nu. Nu-i vorba, era un timp cand se gandea si dansa mult si pe cand se gandea, se pomenea ca plange. insa fetele nu pot porni ca flacaii pe urma gandului lor, ci stau si se gandesc si asteapta si plang, iara gandul te paraseste cand vede ca nu te iai dupa el, si atunci se curma si plansul. Era frumoasa Simina si se stia frumoasa. inca pe cand era copila simtea ca toti se uita dupa dansa, iar de cand se facuse fata mare, ii spuneau altii in fiestecare zi ca e frumoasa, si se vedea si ea insasi in ochii flacailor. Iar fetele frumoase pot sa aleaga din plin. Cu toate acestea, Simina nu si-a ales ca pe Iorgovan.
S-a nimerit asa. Pe cand alti flacai se atineau mereu dupa dansa, feciorul lui Busuioc stetea departe si numai din cand in cand ii zicea cate-o vorba, pe care numai dansa putea s-o inteleaga, si nici aceasta nu era vorba de dragoste, ci vorba scurta, a omului ce vrea sa-si ascunda durerea. Astfel a stat timp de trei luni aproape de dansul, iar cand era sa plece dansa, el trei zile de-a randul n-a mai dat pe acasa, pentru ca nu cumva sa deie fata cu dansa.
Vazandu-l acum intrat pe portita, ea isi curma lucrul, arunca ochii la el, puse incet suveica pe panza intinsa, apoi se ridica si-si facu cruce.
Un fior, unul singur, ii trecu tot trupul si o arunca cu un an in urma: ii venea sa inchida ochii si sa se repeada la el.
El insa venea zambind si linistit, ca si cand abia ieri s-ar fi despartit de dansa.
– Asa-i ca te miri? zise el oprindu-se in fata ei, insa fara de a privi drept la dansa.
– Nu stiu – ii raspunse ea, incepand sa tremure – stiu insa ca-mi pare bine.
– Am venit sa te iau la seceris!
– Mai stiu si eu?! zise ea. Taica n-avea de gand sa mearga ...
– Dar tu aveai? intreba el.
– Nici eu! raspunse ea hotarat.
– Ei! atunci te-am vazut macar, grai el cu glasul inecat; poate ca e mai bine asa.
– Mai stiu si eu?! zise ea, si lacramile o napadira.
Iorgovan isi musca buzele si se uita impregiurul sau: ar fi voit sa rumpa, sa franga, sa sparga; nu cuteza sa se uite drept la ea; i se inchideau ochii cand o vedea, caci simtea, ca indata ce o vede, ii vine s-o apuce si s-o stranga in brate, incat sa-i peara pofta de a mai plange.
– Degeaba te uiti, grai dansa, ca nu-i nimeni acasa; si chiar dac-ar fi, mie nu mi-e rusine sa plang.
– Atunci de ce plangi? Grai el apropiindu-se de dansa. Am venit eu ca sa te vad plangand?!
– Mai stiu si eu de ce ai venit! Raspunse ea asezandu-se si intorcand fata de la dansul.
Iorgovan incepu sa-si rumpa c-o mana unghiile de la cealalta. in cele din urma el o apuca cu varful degetelor de maneca si-i zise:
– Simino! Auzi tu, Simino?! Fii cuminte. Uite, zau ca-mi pierd si eu sarita. si de ce?!
Ea isi sterse ochii si se intoarse spre el.
– Tot am vrut sa te intreb, zise apoi, si nu stiu de ce nu te-am intrebat: ce vrei tu cu mine?
El dete din umeri.
– Nimic! stiu numai ca-mi esti draga de mi s-au urat zilele.
– Dragoste-n sec! zise ea. Eu drago si tot eu arsa de dor.
– Asa-i – raspunse flacaul – stiu ca-o asa.
– Atunci da-mi pace!
– Dar tu de ce nu-mi dai mie?!
Ea se uita lung la el, dar nu-i raspunse nimic.
– Asa e! Grai Iorgovan strtmtorat. Tu nu ai alergat dupa mine, dar m-ai facut pe mine s-alerg. Dar cine stie, poate ca e mai bine asa!
El ar fi voit sa-i zica multe, si multe ar mai fi avut ea sa-l intrebe, dar mai departe urmau lucruri despre care el nu putea sa vorbeasca si pe care ea ar fi voit sa le afle oarecum pe simtite. Ramasera dar tacuti, ea sezand in razboi, iar el razamat pe stalpul surii, si cum steteau asa, fiestecare simtea ca este un lucru de sine inteles sa steie asa si sa taca.
Asa i-a gasit Neacsu cand s-a intors de la padure.
„Adecate cum vine lucrul asta?! se intreba el uitandu-se nedumerit la Iorgovan. Nu stia nici el, se bucura ori se nacajeste.
Dar de aceasta nici nu-l intreba nimeni: vorba era sa-si ieie fata si s-o duca la Campie.
El stete pe ganduri.
O singura fata avea: daca nici pentru asta n-ar fi avut slabiciune, ce mai de om era si el?!
Sa plece el singur la drum atat de lung? Asta n-o mai facuse niciodata in viata lui, si nu putea parca nici acum s-o faca. Cine stie cate i se pot omului intampla?! si totusi tocmai in drumul acesta el n-ar fi voit sa aiba tovaras om din satul lui.
El se uita impregiurul lui, la casa, la sura cu razboiul si cu sculele lui de dulgherie, la gradina cu pomi si la portita curtii sale, se uita cu un fel de induiosare, apoi grai:
– Se intelege c-o sa mergem! Trebuie s-o facem si asta, ca sa nu zicem ca n-am facut-o adauga iar mai incet, asa, pentru dansul.
Iorgovan se simtea ca popa ce-a ajuns cu chiu, cu vai sa-si puie patrafirul si, cand e vorba sa inceapa slujba, nu stie sa citeasca.
ii venea sa le zica: „Uite! dar dac-ati veni la anul?!”
insa nici pentru asta n-avea destula inima.
El porni calare-nainte, iar pe dansa o lasa ca sa vie-n urma lui pe jos, pana la Cil, se-ntelege, numai pana la Cil.
De la Zimbru pana la Cil, Iorgovan isi tinea mereu calul in frau, deoarece, cu cat mai mult se departa, cu atat mai rau ii parea c-a plecat. Sosind, in sfarsit, la Cil, el se plimba neastamparat si se uita mereu in drumul din care sosise, dar se uita pe furisate, ca nu cumva sa-l zapseasca sofron.
Parca lui sofron ii treceau d-alde-astea prin cap?!
sofron, cand o vazu pe Simina, se uita la ea asa din intamplare, apoi se uita mai cu dinadins, apoi ramase cu gura cascata si in cele din urma simti parca i s-ar fi stricat toata viata cata-i mai ramasese, si intregul suflet i se stranse intr-un singur gand: s-o ascunda, ca numai el sa stie de dansa.
– Haid’, soro! tu vii cu mine, ii zise el cand oamenii incepura a se urca in carute; sari apoi sprinten, isi scoase sucmanul de subt sacul cu graunte si-l intinse pe scandura, langa dansul.
Simina mai stete o clipa nedumerita, mai trase cu coada ochiului inspre Iorgovan, apoi de urca si se puse pe sucman langa sofron.
Iorgovan le vedea toate si se necajea, dar nu putea el sa-si deie inaintea slugii slabiciunea pe fata; apoi pe Simina n-o perdea el orisiunde ar fi lasat-o; ii era destul c-o stie aproape si poate s-o vada in tot minutul.
Simina ar fi voit cu toate aceste sa fie singura, ca sa poata plange.
Padureanca - Capitolul 01
Padureanca - Capitolul 02
Padureanca - Capitolul 03
Padureanca - Capitolul 04
Padureanca - Capitolul 05
Padureanca - Capitolul 06
Padureanca - Capitolul 07
Padureanca - Capitolul 08
Padureanca - Capitolul 09
Padureanca - Capitolul 10
Padureanca - Capitolul 11
Padureanca - Capitolul 12
Padureanca - Capitolul 13
Padureanca - Capitolul 14
Padureanca - Capitolul 15
Padureanca - Capitolul 16
Padureanca - Capitolul 17
Padureanca - Capitolul 18
Padureanca - Capitolul 19
Padureanca - Capitolul 20
Padureanca - Capitolul 21
Padureanca - Capitolul 22
Aceasta pagina a fost accesata de 3502 ori.
