Padureanca - Capitolul 22
de Ioan Slavici
22.
Fa trei cruci si zi „Doamne-ajuta!” cand treci pragul casei, fie ca sa iesi, fie ca sa intri, caci lumea din intamplari se alcatuieste, iar intamplarea e noroc sau nenorocire si nimeni nu stie daca e rau ori bun ceasul in care a pornit, nici daca va face ori nu ceea ce-si pune de gand. Nenorocirea il ajunsese naprasnic pe Iorgovan; a dat in graba lui peste stalp, s-a izbit de el, a spart lampa si a cazut aprins la pamant.
Cine e oare acela care s-ar incumeta sa se laude ca nu i s-ar fi putut intampla si lui una ca aceasta?!
Cine oare putea sa nu fie cuprins de mila, cand il vedea plin de arsuri, tot trupul o rana?!
Satul intreg era adunat la casa lui Busuioc, cand oamenii il adusera pe Iorgovan, si nimeni nu se mai gandea sa alerge la focul ce ardea in marginea satului, mistuind si moara, si graul din saci, si faina din cos, si condica cu socotelile morii.
– L-au frant si pe el rotile ca pe Pupaza! zicea unul. Unii stiau ca e mort, altii, ca mai traieste, dar n-o s-o duca pan-a doua zi, iar altii, ca n-are decat pe ici, pe colo cate o arsura, care o sa-i treaca in cateva zile. Cand doctorul sosi la casa, se indesuira cu totii in urma lui si curtea lui Busuioc se umplu de lume. Cand doctorul intra, Iorgovan zacea nemiscat si ametit de usturime. Doctorul il cauta cu de-amanuntul, statu apoi pe ganduri si dadu din umeri.
– E rau de tot, zise el, dar omul e tanar si poate inca sa scape. O sa facem tot ceea ce va fi cu putinta.
– Averea mea toata ti-o dau, striga Busuioc, nu¬mai sa-l mai vad inca mergand la birt! Iorgovan isi ridica ochii spre el. – Nu mai vreau! grai apoi incet. O sa vezi tu ca nu vreau. Peste putin el apuca mana doctorului, o stranse cu deznadajduire si se uita lung si staruitor in ochii lui.
– Aibi rabdare, ii zise doctorul, ca scapi.
– Am rabdare, ma vezi ca nu ma vaiet, ii raspunse Iorgovan. si avea Iorgovan rabdare. Ceasuri intregi el zacea nemiscat in culcusul lui, iar cand se apropia cineva de dansul, ochii lui radeau. Liniste, multa liniste cerea doctorul, si linistea ii intrase chiar si in suflet, caci omoara durerea trupeasca orisice simtire din om si ramane ea singura stapana pe el. Primind vestea despre nenorocirea ce-l ajunsese pe Iorgovan, Simina sari in picioare. „Nu-i adevarat! isi zise ea. El minte si acum! si-a facut el insusi nenorocirea.” Apucata de gandul acesta, ea alerga la sofron.
– Du-te, zise el, ca o sa-i fie bine daca te vede si te stie aproape. Simina isi inclesta mainile, ramase catva timp cu ochii atintiti la el, apoi isi acoperi fata cu amandoua mainile si suspina adanc si lung.
– Ce-i?! intreba el apropiindu-se de dansa.
– sofroane! ii raspunse ea, luandu-si iar firea ei asezata. Busuioc vrea, mi-a spus-o alaltaieri preoteasa, si eu nu mai pot, nu mai vreau, nu ma mai iarta firea sa-i zic ba. il iubesc, sofroane, pe Iorgovan! Ce sa ma fac daca-l iubesc cum as iubi pe co¬pilul meu, si, Doamne fereste, mi-e groaza de gandul mortii lui mai mult decat de al mortii mele. sofron se dadu putin inapoi.
– Atunci nu te duce, zise el. Nu-l iubesti tu pe el, cat te iubesc eu pe tine.
– O stiu! striga ea, asta e, c-o stiu. Ca tine, sofroane, nimeni nu poate, ca tu esti om, iar eu sunt o muiere ticaloasa, care nu poate nimic.
– Pot eu! zise el, si nu te las. Daca te iubesc si nu te vreau, e fiindca vad ca nu e bine nici pentru tine, nici pentru mine, iar nu pentru ca sa te las sa dai in nenorocirea pe care o vad, o simt, am trait-o de atatea ori stand de vorba cu mine insumi. Viata ta e a ta, si mie de a lui prea putin imi pasa!
– si ce vrei sa-mi faci? il intreba ea indaratnicita.
– Ce vreau? raspunse el.
M-am gandit eu si la asta. Mult ma gandesc eu si tot la tine ma gandesc. Am destul timp. Cand port coarnele plugului si potrivesc brazda, ca sa fie dreapta si potrivita-n adancime, n-am alta treaba decat sa gandesc, fiindca lucrul asta il fac eu si prin intuneric, atat de bine il stiu, mi-l face mana ea de ea, oarecum fara de stirea mea.
Apoi stiu eu ce-i in mine si nu se poate in lumea asta s-o stii si tu, fara ca sa tii la mine, macar cum tin eu la Coarnesul meu, fiindca e al meu, si trage bine si ma cunoaste, ma simte, Simino, de departe si, cand ma duc sa-l iau de la iarba, se intoarce spre mine, isi ridica ochii si ma asteapta uitandu-se in calea mea.
si daca nu vrea Coarnes un lucru, nu pot nici eu sa-l fac cu toata inima. Tu fa ce vrei, dar stiu ca nu poti. Iar daca poti, Simino, atunci e mai bine sa fii dobitoc decat om. Simina ramase catva timp pierduta si cu ochii la pamant inaintea lui, apoi incepu sa planga, ii apuca mana si o saruta de mai multe ori.
– Nu pot, zise ea. Ce sa fac daca nu pot? sofroane, nu ma parasi.
– Niciodata, raspunse el, tu stii ca niciodata n-o sa te parasesc. si s-a dus Simina la Curtici, fiindca nu mai putea sa ramana. Busuioc era gata sa-si dea toata averea ca sa-si vada inca o data feciorul pus in picioare, dar nu i-a spus doctorului ca a venit Simina, padureanca, sa-l vada si sa-l caute pe bolnav.
Ce stia doctorul?! Te pomenesti c-ar fi zis ca nu e bine s-o vada, nici ca ea sa-l caute. Cand Simina intra in casa, Iorgovan zacea pe spate, linistit si nemiscat ca de obicei. Ea se apropie tremurand si fara de zgomot, apoi, cand ochii lor se intalnira, ramase neclintita in loc, sub farmecul ochilor lui mari.
– Vai, Doamne! Tu, Simino! Saracul de mine! sopti el; apoi isi aduna toate puterile, ridica amandoua bratele spre ea, o apuca de umeri, o aduse spre el si-i saruta gura, apoi un ochi, apoi celalalt, apoi o departa, ca sa se poata uita drept in fata ei, si iar o saruta. Ea ii lua mana si o dadu incetinel inapoi, se lasa pe pat langa dansul, isi puse capul langa al lui si catva timp ramasera asa, tacuti si nemiscati.
– si sofron ce mai face? intreba el intr-un tarziu. Ea tresari, se ridica putin, apoi se intoarse asupra lui, ii lua capul intre mani si-i saruta fruntea.
Cuprins de fiori, Iorgovan isi stranse inca o data toate puterile, ridica din nou bratele, ca sa o cuprinda cu ele, apoi dadu un geamat lung, bratele ii cazura inapoi si rasuflarea i se curma. Simina se dadu ingrozita inapoi, se indrepta, statu catva timp ca scoasa din fire, apoi se intoarse repede, se uita prin casa, se duse de deschise usa si striga tare, dar cu glasul asezat si deschis:
– O lumanare!
Padureanca - Capitolul 01
Padureanca - Capitolul 02
Padureanca - Capitolul 03
Padureanca - Capitolul 04
Padureanca - Capitolul 05
Padureanca - Capitolul 06
Padureanca - Capitolul 07
Padureanca - Capitolul 08
Padureanca - Capitolul 09
Padureanca - Capitolul 10
Padureanca - Capitolul 11
Padureanca - Capitolul 12
Padureanca - Capitolul 13
Padureanca - Capitolul 14
Padureanca - Capitolul 15
Padureanca - Capitolul 16
Padureanca - Capitolul 17
Padureanca - Capitolul 18
Padureanca - Capitolul 19
Padureanca - Capitolul 20
Padureanca - Capitolul 21
Padureanca - Capitolul 22
Aceasta pagina a fost accesata de 2574 ori.
