Popa Tanda
de Ioan Slavici
Ierte-l Dumnezeu pe dascalul Pintilie! Era cantaret vestit. si muraturile foarte ii placeau. Mai ales daca era cam ragusit, le bea cu galbenus de ou si i se dregea organul, incat rasunau ferestrele cand canta Mantuieste, Doamne, norodul tau! Era dascal in Butucani, bun sat si mare, oameni cu stare si socoteala, pomeni si ospete de bogat. Iara copii n-avea dascalul Pintilie decat doi: o fata, pe care a maritat-o dupa Petrea tapului, si pe Trandafir, parintele Trandafir, popa din Saraceni.
Pe parintele Trandafir sa-l tina Dumnezeu! Este om bun; a invatat multa carte si canta mai frumos decat chiar si raposatul tatal sau, Dumnezeu sa-l ierte! si totdeauna vorbeste drept si cumpanit, ca si cand ar citi din carte. si harnic si grijitor om este parintele Trandafir. Aduna din multe si face din nimica ceva. Strange, drege si culege, ca sa aiba pentru sine si pentru altii.
Mult s-a ostenit parintele Trandafir in tineretea lui. scolile cele mari nu se fac numai iac-asa, mergand si venind. Omul sarac si mai are, si mai rabda. Iara cu capul se lucreaza mai greu decat cu sapa si cu furca. Dar toate s-au facut si nici n-au ramas lucru zadarnic. Trandafirica a ajuns popa in satul tatane-sau, in Butucani, bun sat si mare, oameni cu stare si cu socoteala, dar la pomeni si la ospete parintele Trandafir nu mergea bucuros.
Minunat om ar fi parintele Trandafir daca nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorba, cam aspru la judecata: prea de-a dreptul, prea verde-fatis. El nu mai suceste vorba, ci spune drept in fata, daca i s-a pus ceva pe inima. Nu e bine sa fie omul asa.
Oamenii se prea supara cand le luam caciula din cap. si e bine sa traim bine cu lumea. Aceasta s-a vazut si cu alde parintele Trandafir. Un om ca el nici doi ani n-a putut sa
stea in Butucani. Cand una, cand alta: odata da cu vorba-n sateni, alta data-n protopop. si este stiut ca, mai ales cu protopopul, preotii trebuie sa nu faca multa vorba. Decat vorbele, la protopopi, darurile au mai mult inteles. Iar asta parintele Trandafir nu voia s-o priceapa.
Nu-i vorba! drept avea parintele Trandafir. Este numai ca dreptul e treaba celor mai mari in putere. Cei mai slabi trebuie sa si-l arate pe-ncetul. Furnica nu rastoarna muntele, dar il poate muta din loc: incet insa, incet, bucatica dupa bucatica. Poate ca stia si parintele ca este asa in lume; dar el avea legea lui: "Ce-i drept si adevarat, nici la dracul nu-i minciuna!" Acesta era cuvantul lui; cu acest cuvant si-a facut si calea din Butucani... Adica nu tocmai el a facut-o, ci satenii. O vorba si inca ceva, pentru mai buna intelegere, la protopop, o cale la episcopie, si aici o vorba buna de la protopop: lucrurile se fac, numai daca le stim face. Cu mult, cu putin, parintele Trandafir fu trimis de la Butucani la Saraceni — pentru buna intelegere intre credinciosi.
Popa-n Saraceni? Cine stie ce vrea sa zica popa-n Saraceni! Dar asa-i trebuie parintelui Trandafir! Cine vrea sa sara peste groapa, arunce-si mai-nainte desagii peste ea. Parintele Trandafir n-avea insa decat nevasta si doi copii: desagii ii erau deserti.
Pentru aceea ii era atat de greu sa sara din Butucani la Saraceni.
*
Pe Valea-Seaca este un sat pe care oamenii il numesc Saraceni. Un sat "Saraceni" pe o vale "seaca": mai rau nu poate sa sune insemnarea unui loc.
Valea-Seaca! "Vale", pentru ca este un loc inchis intre munti; "seaca", pentru ca paraul ce si-a facut cale pe mijlocul vaii este sec aproape intregul an. Iata cum sta valea. in dreapta este un deal numit Rapoasa. in stanga sunt alte trei dealuri numite: Fata, Gropnita si Alunis. Pe Rapoasa cresc stanci; pe Fata sunt holde; pe Gropnita este satul, iara pe
Alunis sunt mormintele satului intre aluni si mesteacani. Asa-n dreapta si asa-n stanga: dar lucrul de capetenie este tocmai in fund. Aici
sunt muntii; de aici vine ce vine. Dincolo, peste Rapoasa, este Valea-Rapitii, o vale mai adanca decat Valea-Seaca si numita asa pentru ca prin ea curge Rapita. Rapita este suparacioasa, mai ales in timp de primavara, iar paraul de pe ValeaSeaca este un crac al Rapitii. Primavara, cand se topeste neaua pe munti, Rapita se supara, varsa o parte din mania ei in cracul de pe Valea-Seaca, si asta inceteaza de a mai fi "seaca". in cateva ceasuri Saracenii sunt numai prea bogati in apa. Asa o pat aproape in fiecare an. Cand semanaturile din vale par mai frumoase, Valea-Seaca minte cu numele si spala tot ce-i pica in cale.
Ar fi inca bine daca aceasta napadire ar tinea numai scurta vreme. Apa ramane insa pe vale, formand multe locuri de adapost pentru neamul broscaresc. Iara in locul granelor, pe langa balti, cresc rachite si se imbuiba salcisul. Este oare minune daca in urma acestora saracenenii s-au facut cu vremea cei mai lenesi oameni!? Este nebun acela care seamana unde nu poate secera ori unde nu stie daca va putea ori nu sa secere. Pe Fata locul este nisipos, graul creste cat palma si papusoiul cat cotul; pe Rapoasa nici murele nu se fac, iar in vale apa mananca rodul. Unde nu e nadejde de dobanda lipseste si indemnul de lucru. Cine lucreaza vrea sa castige, iara saracenenii si-au fost scos gandul de castig; pentru aceea nici nu se aflau indemnati sa lucreze. Cat puteau, petreceau vremea intinsi la racoare; nu puteau, isi mancau zilele lucrand prin alte sate invecinate. Cand venea apoi iarna... vai si amar!
Iar cine e deprins cu raul, la mai bine nici nu gandeste; saracenenilor le parea ca, decat asa, mai bine nici nu poate fi. Pestele-n apa, pasarea-n aer, cartita in pamant si saracenenii in saracie! Saracenii? Un sat cum Saracenii trebuie sa fie. Ici o casa, colo o casa... tot una cate una... Gardurile sunt de prisos, fiindca n-au ce ingradi; ulita este satul intreg. Ar fi prost lucru un horn la casa: fumul afla cale si prin acoperis. Nici muruiala pe peretii de lemn n-are inteles, fiindca tot cade cu vremea de pe dansii. Cateva lemne cladite laolalta, un acoperis din paie amestecate cu fan, un cuptor de imala cu prispa batraneasca, un pat alcatuit din patru tapi batuti in pamant, o usa facuta din trei
scanduri intepenite c-un par crucis si cu altul curmezis... lucru scurt, lucru bun. Cui nu-i place sa-si faca altul mai pe plac. in varful satului, adica la cel mai inaltat loc, este o alcatuiala pe care saracenenii o numesc "biserica". Ce sa fie asta? Este o gramada de grosi batrani, pusi unii peste altii in chip de pereti. in vremile batrane, candva, nu se stie cand, acest fel de pereti se aflau cu partea de din sus privind tocmai spre cer; acum insa, nici asta nu se stie de cand, ei se afla in supusa plecare spre acea parte, care avea sa tina locul unui turn. Asta pentru ca stalpii din fata, fiind putreziti de cand a batut vantul cel mare, s-au plecat spre rabdatorul pamant, tragand cu sine intreaga alcatuiala. Asa a si ramas apoi, fiind biserica, cel putin in Saraceni, un lucru de prisos. Popa? Se zice ca nu e sat fara de popa. Pesemne cine-a facut zicala asta n-a stiut de Saraceni. Saracenii erau un sat fara popa. Adica era sat cu popa, numai ca popa lor totdeauna era popa fara sat. Un lucru singur in felul lui cu Saracenii astia.
Mai ca n-a fost inca popa care sa fi stat mai mult decat trei zile in Saraceni; si care a stat mai multa vreme aici s-a curatit de pacate.
Iar acum parintele Trandafir ajunsese la acest canon de pocainta. El nu mai putea sa astepte ca va face ca altii, sa vina o zi, sa stea alta si sa se duca in a treia. stia ca s-a pus prea rau la protopop pentru ca sa poata crede ca-l va trimite in alt sat. Iara far' de sat nu putea sa ramana. Popa far' de sat; roata far' de car, jug far' de boi, caciula pusa intr-un varf de par. isi puse dar de gand ca s-o ieie precum i se face, sa faca din nevoie drag si sa stea bucuros in Saraceni. Era un sat cel putin de nume: nimeni nu putea zice "ca e popa far' de sat". si intr-adevar, mai potrivit sat nici cu bobii nu s-ar fi putut gasi. Traista popii se potrivea cu pragul poporenilor.
Chiar de la inceput, parintele Trandafir a inteles un lucru: cum ca in Butucani era mai bine decat in Saraceni. Oamenii aveau cate ceva; iara de unde este poti lua. in Saraceni insa toate incuietorile erau de lemn. si apoi parintele judeca: popa face treaba satului, iar satul sa ingrijeasca de traista popii. Multa vreme n-a trecut pana ce parintele a inceput sa prinda incredintarea ca cu desavarsire prosti n-au fost oamenii care au inceput cu pomenile si cu ospetele. "Este un lucru folositor, zicea el, cand oamenii se aduna spre a se mangaia si veseli impreuna. Chiar Mantuitorul a inceput cu pomenile si cu nunta de la Cana Galileii." Asa gandea acum parintele Trandafir: dar in Saraceni nu erau nici pomeni, nici ospete. "Un lucru! isi zise parintele mai in urma. in satul sarac popa nici spice n-are de unde culege. Cata vreme vor fi saracenii lenesi, ei vor ramanea saraci si eu flamand!" isi
puse dar de gand ca sa faca din poporenii sai oameni harnici. Omul harnic mananca piatra, scoate cas din apa de balta si secera fir de grau unde au crescut cucute.
"Apoi, sfarsi popa, cand are vaca hrana, ea nu ramane stearpa!" Asa a zis; asa s-a pus sa si faca. Un om care n-are ce sa manance isi face treaba din treaba altora. Nici acum nu face bine! Orbul n-ajuta pe olog; flamanzii nu-ndreapta treaba satului; cand gastele pazesc stratul, putin ii ramane gradinarului. Ei, dar parintele Trandafir e vartos la cap: unde pleaca, merge si ajunge, ori moare pe drum.
*
in cea dintai duminica, parintele Trandafir tine o predica inaintea oamenilor ce s-au adunat in numar mare ca sa vada pe popa cel nou. Nu este mai mare multumire pentru omul ce doreste binele altora decat aceea cand vede ca este ascultat de catre altii si ca vorbele lui prind radacini. Gandul bun se-nmulteste, cuprinzand loc in mai multe suflete, si cine il are si poarta, mai ales atunci daca il pretuieste, se bucura cand vede ca-si face cale-n lume. Parintele Trandafir se simtea norocit intr-acea zi. Niciodata el n-a fost ascultat cu atata luare-aminte ca asta data. Parea ca oamenii aceia asculta ceea ce stiu, dar nu stiu bine, si-i sorbeau vorbele cu atata sete, incat parea ca ar voi sa-i scoata sufletul, ca mai usor sa culeaga din el invatatura. S-a citit in ziua aceea evanghelia asupra fiului ratacit. Parintele Trandafir a aratat cum Dumnezeu, in nesfarsita lui iubire de oameni, l-a facut pe om spre fericire. Fiind omul in lume, Dumnezeu voieste ca el sa simta toate placerile curate ale vietii, pentru ca numai asa poate sa o iubeasca si sa faca bine intr-insa. Omul care din vina sa ori in urma altor intamplari simte numai amar si necazuri intr-asta lume nu poate iubi viata si, neiubind-o, dispretuieste in chip pacatos acest inalt dar dumnezeiesc. Ce fac insa oamenii lenesi, oamenii care nu-si dau nici o silinta, care nici mana nu si-o intind ca sa ia darul? Sunt pacatosi! caci nu numai dorinte avem, ci si pofte
trupesti. Poftele cele curate sunt date omului ca sa le astampere prin rodul muncii; dorinte ii sunt date in suflet ca sa cuprinda lume si Dumnezeu in sine si, fericit, sa le priveasca. Lucrarea este dar legea firii omenesti, si cine nu lucreaza greu pacatuieste.
Dupa aceste, parintele a aratat cu vorbe care dau gandurilor chip vietuitor cat este de ticaloasa viata unui pieritor de foame, si a dat credinciosilor sai sfaturi, zamislite in mintea lui inteleapta, cum ei ar trebui sa lucreze in primavara, in vara, in toamna si in iarna. Oamenii au ascultat; in fetele lor era scrisa vorba parintelui, iara mergand spre
casa, ei vorbeau numai despre ceea ce auzisera in biserica si fiecare se simtea cu un om mai mult decat pana acuma. Erau poate multi si de aceea asteptau numai sa treaca sfanta duminica pentru ca in cea dintai zi de lucru sa inceapa.
— Asa popa n-a mai fost in Saraceni! grai Marcu Florii Cucului, despartindu-se de vecinul sau Mitru.
— Popa, chiar popa, ca la un sat cinstit, raspunse Mitru; ca si cand ar fi simtit ca cinstit satul sau, tocmai cinstit nu este.
Au venit apoi alte duminici. Parintele Trandafir a mai dat insa indarat cu predicile. Chiar in a doua duminica n-avea cui sa vorbeasca. Era vremea cam ploioasa si oamenii au ramas pe acasa. Alte duminici insa era vreme frumoasa: pesemne atunci nu se indurau oamenii de vreme; le venea greu a se desparti de cerul lui Dumnezeu.
Asa cate o baba batrana, cate un mosneag slab la auz mai avea parintele prin biserica. Adeseori ramanea numai cu Cozonac, clopotarul. Asa nu se face treaba. Daca ar fi fost altfel de om, s-ar fi oprit aci. Parintele Trandafir e insa ca si capra in gradina cu curechi. Cand il scoti pe usa, iti intra prin gard; cand astupi gardul, dai ca sare peste gard si iti face mai multa paguba, stricand si streasina gardului. Dar tina-l Dumnezeu! — e numai vorba! — tot bun om ramane parintele Trandafir.
— Asteptati! grai el. Daca nu veniti voi la mine, ma duc eu la voi! si apoi porni popa la colinda. Cat e ziua de mare, gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo ii tinea la sfaturi. La camp dai de popa; la deal da popa de tine; mergi la vale, te intalnesti cu popa; intri-n padure, tot pe popa il afli. Popa la biserica, popa la mort, popa la nunta, popa la vecin: trebuie sa fugi din sat daca voiesti sa scapi de popa. si unde te prinde te omoara cu sfatul.
Vrun an de zile a dus-o parintele Trandafir cu sfatul. Oamenii ascultau bucuros; le placea sa stea de vorba cu popa si chiar se prindeau de sfaturi. Atata insa, si mai departe tot povestea cea veche: stiau oamenii cum sa faca, dar nu faceau.
Parintele se cam necajea. De la o vreme a fost sfarsit cu sfaturile. Nu era om in sat asupra caruia sa nu fi descarcat intreaga sa invatatura: nu mai avea ce sa spuna. "Ei! ca nu e bine asa! grai iarasi preotul. Nu merge cu sfatul. Sa-ncep cu ceva mai aspru."
Se incepu batjocura. Unde afla un om, parintele Trandafir incepea a-l face de ras si a-si bate joc de el in tot chipul. Trece pe lang-o casa, care nu e tocmai de ieri acoperita:
" Mai! dar istet om mai esti tu! graieste catre stapan, si prin varful casei ai ferestre. Tare iubesti lumina si sfantul soare!"
Afla o femeie cu camasa nespalata: "Uite mai! dar de cand ati inceput voi sa purtati rochii de postav?"
Se intalneste cu un copil nespalat: "Auzi, nevasta, mult lictar aveti voi de se manjesc copiii atat de tare."
Da de un om culcat la umbra si-i zice: "... Bun lucru! bun lucru!" Iar daca omul se scoala, il roaga sa nu se lase de lucru, ca are copii.
Asa incepe si o duce mai departe tot asa. A ajuns treaba intr-atat, incat oamenii cale de-o posta se feresc din drumul popii. A ajuns ca si ciuma. Dar mai rau decat
toate este una: dupa atata tandalitura, oamenii i-au pus numele "Popa Tanda". Apoi Popa Tanda a si ramas.
Vorbind drept, satenilor numai intr-un chip nu le placea felul popii. Fiestecare radea bucuros cu popa de altii; nici unuia nu-i placea, insa, cand altii radeau de dansul. Asa e firea omului: fiecare pune bucuros saua pe iapa vecinului. si de asta le placea parintele Trandafir poporenilor sai; cu atata insa popa nu se multumea. Nici n-a trecut anul, pana ce toti oamenii din sat erau batjocoriti; n-a mai ramas de cine sa-si bata joc, caci de la o vreme si cei batjocoriti incepeau sa rada. Aici apoi s-a sfarsit. A ramas numai una: ca satul sa-si bata joc de popa.
Doi ani de zile au trecut fara ca parintele Trandafir sa fi miscat satul inainte, macar numai atata cat e de la vorba pana la suparare. Oamenii ajunsesera atata de sfatosi si atata de batjocoritori, incat ziua intreaga stau gramezi, cateodata la sfat, cateodata la batjocura. Era lucru minunat: oamenii cunosteau binele, radeau de rau, dar nu se urneau din loc.
Ei! spuna om cu suflet: sa nu se supere parintele Trandafir? Ba sa se manie, greu sa se manie! El s-a si maniat. A inceput sa ocarasca oamenii. Cum a purces la sfaturi, la batjocuri, asa acum la ocari. Unde prindea omul, acolo-l ocara.
Dar acum n-a dus-o departe. La inceput oamenii se lasau ocarati. Mai tarziu, mai raspundeau si ei cate ceva, asa, pe sub caciula. in sfarsit, insa, vazand ca merge prea gros, incepura si ei sa ocarasca pe popa.
De aici inainte trebile se incalcira. Mergea cand crucis, cand curmezis. Oamenii incepura sa spuna popii vorba ca nu se vor lasa de ras si de ocara, ci vor merge la episcopie si-l vor scoate din sat. Numai asta ii trebuia popii. Au nimerit-o poporenii! Sa-l scoata din Saraceni! Acuma incepu popa cu adevarata ocara.
Asa a si mers; poporenii s-au pus in car. La protopop, si de acolo la episcopie.
*
Este in cartea invataturilor despre viata lumeasca o scurta invatatura: binevoitorii de multe ori ne sunt spre stricare si rauvoitorii spre folos. Parintele Trandafir asta data n-a avut noroc sa traga folos din rauvoitorii sai. Episcopul era un suflet bun, vrednic ca sa fie pus in toate pomelnicele de pe fata pamantului. I s-a facut mila de bietul popa si i-a dat dreptate, ocarand pe poporeni. Adica tot in Saraceni a ramas Popa Tanda.
*
indeobste, nenorocirile se gramadesc asupra omului. Una naste pe cealalta; sau ca ele sunt surori de cruce. Destul ca le aflam totdeauna ca umbra si lumina, una langa alta.
Parintele Trandafir avea acum trei copii. Cand sosi acasa de la episcopie, gasi pe preoteasa in pat. Era a patra bucurie la casa. O sotie bolnava, trei copii mici, al patrulea de lapte, o casa numai harb: prin pereti se furisa neaua, cuptorul afuma si acoperisul era tovaras cu vanturile, iar hambarele goale, punga desarta si sufletul necajit.
Parintele Trandafir nu era omul care sa fi putut afla calea pe care sa iasa din aceasta incurcatura. De ar fi fost altii in starea lui, el le putea da ajutor; pe sine insusi
nu se putea mangaia. El stete multa vreme ganditor la opaitul ce arunca lumina somnoroasa; imprejurul lui dormeau toti. si bolnava dormea.
Apoi nimic nu indeamna mai mult spre intristare decat tocmai privegherea intre cei ce dorm. Iar acesti dormitori erau iubitii lui, iubiti de a caror fericire el avea sa raspunda, iubiti prin care el vietuia si a caror iubire da pret vietii sale. Gand se insira cu gandul in capul lui.
Sufletul ii trecea in trecut si in viitor, si viitorul, in starea in care se afla, nu putea sa si-l infatiseze decat cu cele mai triste culori. Copiii lui! sotia lui! ce va fi de dansii!?
Inima ii era grea, dar nu afla un singur gand mantuitor, un singur chip de scapare; in lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranta. A doua zi de dimineata era duminica; parintele se duse la biserica cea inchinata spre pamant, ca sa citeasca utrenia. Ca indeobste oamenii, parintele Trandafir niciodata nu si-a dat seama despre cele ce facea. Era preot si era bucuros. ii placea sa cante, sa citeasca evanghelia, sa invete crestinii, sa mangaie si sa dea ajutor sufletesc celor rataciti. Mai departe nu se gandea. De s-ar fi intrebat, candva, daca cuprinde el si inalta sfintenie, tainicul inteles al chemarii sale, ar fi ras poate in tacere de toate acele pe care omul numai in momentele grele le pricepe. Este in firea omului ca dupa ce mintea pricepe un sir de lucruri mai ascunse, ea pune aceeasi masura pe lumea intreaga si nu mai crede ceea ce nu poate intelege. Nu totdeauna insa omul gandeste. Sunt intamplari in fata carora mintea sta locului: in primejdie, cand sufletul nu mai afla ajutor, in bucurie, cand el nu afla izvorul din care ii curge norocul, si in insirarea gandurilor sale, cand el nu le mai afla legatura. Atunci cand omul in orice chip a ajuns la locul unde putinta incepe sa se atinga cu neputintele sale, inceata a mai gandi, gandind in locul sau firea omeneasca.
Parintele Trandafir intra in biserica. Dar totdeauna precum intra faurarul in faurarie. Acuma insa il prinse o frica neinteleasa, merse cativa pasi inainte, se opri, isi ascunse fata in amandoua mainile si incepu sa planga greu si cu suspin inabusit si fioros. De ce plangea el? inaintea cui plangea? Din gura lui numai trei cuvinte au iesit: "Puternice Doamne! Ajuta-ma!..." si oare credea el ca acest gand, cuprins cu atata infocare in disperarea lui, ii va putea da ajutor? El nu credea nimic, nu gandea nimic: era purtat.
II
Sfanta Scriptura ne invata ca intocmai precum plugarul traieste din rodul muncii sale, si pastorul sufletesc, care slujeste altarului, din slujba sa, de pe altar, sa traiasca. si parintele Trandafir si intr-asta era credincios catre sfanta invatatura; el totdeauna a lucrat numai pentru povatuirea sufleteasca a poporenilor sai, asteptand ca acestia, drept rasplata, sa se ingrijeasca de traiul lui zilnic. Nu insa totdeauna lumea este intocmita dupa cum este scris si este porunca; asa era numai popa, iara nu si poporenii. Din slujba sa parintele tragea foarte putin folos, atat cat nu era destul, adica: patru bucati de pamant la tarina, birul de la poporeni si folosul de la cei nascuti si cei morti. Toate la un loc — nimic, fiindca pe pamant nu rasare aproape nimic, birul nu este decat de nume, cei nascuti se boteaza de mila si celor morti li se face pomana de catre popa.
in apropierea bisericii se afla o casa pustie, numai dupa nume casa. Stapanul casei ar fi tinut vitele intr-insa, dar n-avea vite. Langa casa era un loc de gradina, gradina insa nu era, fiindca zis a fost cum ca garduri in Saraceni nu sunt. Parintele Trandafir cumparase casa cu loc cu tot si locuia in ea. De cand casa era a popii, prea multe indreptari nu i se facusera, si acum era tot harb, peretii ciur si acoperisul mreja. Parintele numai de ale altor case purta grija.
Masa popii nu era mai buna decat casa. Vorba cu lumea ghebosilor: omul se indreapta dupa oameni, chiar si cand ar voi sa-ndrepteze oamenii dupa sine; popa traia in felul satului. Noroc avea numai cu zestrea preotesei; dar de unde numai se ia, multa vreme nu se ia; si asta se apropia de postul cel mare.
*
"Nu merge! grai parintele Trandafir. Asa nu merge!" incepu a se face si el om ca lumea, a se ingriji mai-nainte de toate de binele casei sale. Numaidecat in primavara lua un tigan, il puse sa framante imala si-si lipi casa. in cateva zile toti patru peretii erau lipiti si muruiti. Acum parintele sedea mai bucuros afara decat in casa, fiindca din casa nu se vedea atat de bine muruiala casei; si era frumos lucru o casa muruita in Saraceni, mai ales cand omul isi putea zice: "Asta e a mea!" Era insa un lucru care defel nu se potrivea. De cate ori ochii parintelui scapatau peste pereti si acoperis, el intra in casa; ii parea c-a vazut acuma destul. Nu privea bucuros la acoperisul stricat si, totusi, de cate ori voia sa vada peretii, vedea tot acoperisul. Afurisitul de acoperis! Nu mai era chip sa-l lase precum era. Colo jos in vale, pe unde sunt baltile cele multe, nu cresc numai salcii si
rachite; pe ici, pe colea este si sovar, pipirig, papura, ba chiar si cate un fir de trestie. "Asa voi sa fac!" gandi popa. Lua un om, il puse la sovar, la pipirig, la papura si
trestie. Sambata era plin imprejurul casei, tot snopi legati cu nuiele de rachita; iara in cealalta sambata acoperisul era carpit si tivit pe varf cu snopi de trestie, peste care
erau intinse doua prajini legate cu furci. Acuma lucrul era chiar bun, si nu scump. Oamenii treceau pe langa casa popii, clatinau din cap si ziceau cateodata: "Popa e omul dracului!" Iara popa petrecea bucuros pe afara.
Dar nici asta bucurie n-a tinut multa vreme. Tot se mai afla un lucru care nu se potrivea. Popa se simtea prea in camp. Ca si a lui casa nu mai era nici una in sat; s-ar
fi potrivit ca ea sa fie cumva despartita de sat. Parintele se cam sfia a zice "la mine acasa", fiindca vedea ca "la el" este "in sat". Un gard trebuia inca si o portita, pe care
sa intre oamenii cand vin la popa; sa fie gard numai de nume, sa fie portita numai parleaz, dar sa se stie ca, mai-nainte de a intra in casa popii, trebuie sa intri in curtea lui.
Popa iarasi lua om, il trimise sa taie spini si pari, batu parii in pamant, puse spinii printre pari si gardul fu gata. inaintea casei, inspre biserica, loc de vreo 400 de stanjeni, locul fu ingradit: iara portita se facu din patru pari intepeniti cu alti doi, care erau pusi crucis.
Mai ales preoteasa se bucura foarte cand se vazu asa ingradita; mai ales popa se bucura cand vedea ca se bucura preoteasa. Nu era zi in care popa ori preoteasa sa nu le zica copiilor de vreo zece ori: "Auziti? sa nu iesiti afara din curte! Jucati-va frumos aici, acasa!"
Cand omul a facut inceputul, el nu mai ajunge la capat. O dorinta naste pe cealalta. Acuma preotesei i-a intrat un lucru in cap.
— stii tu ce, popa? zise ea intr-o dimineata. Eu as gandi ca ar fi bine sa fac cateva straturi colo de-a lungul gardului.
— Straturi?
— Da! sa semanam ceapa, morcovi, fasole, barabule si curechi. Parintele ramase uimit. ii parea ca asta ar fi peste putinta. Straturi in Saraceni!... Dar cateva zile
capul ii era plin de straturi, de barabule, de curechi si fasole; asa, peste iar cateva zile locul era sapat, straturile erau facute. Nu era ziua in care atat popa, cat si preoteasa sa nu fi mers macar de zece ori la straturi, pentru ca sa vada daca nu erau rasarite semintele. Mare a fost bucuria intr-o zi. Popa s-a sculat mai de dimineata.
— Muiere, scoala!
— Ce-i?
— Au rasarit! Toata ziua aceea popa si preoteasa cu copii cu tot au petrecut vremea sezand pup intre straturi. Care vedea mai multe seminte incoltite, acela era mai norocos.
Iara satenii treceau pe langa casa popii, priveau printre spini la straturile popii si-si ziceau si asta data: "Popa e omul dracului!"
— Auzi tu, preoteasa, grai acum popa. Oare n-ar fi bine sa samanam papusoi
pe langa gard si imprejurul straturilor?
— Ba bine, zau asa! Mie-mi place papusoiul verde!
— si mie, mai ales copt pe jaratic!
Lucru nou! popa se-nconjura cu papusoi. ii radea inima cand gandea cat se va face de frumoasa treaba, cand jur imprejur papusoiul va creste si va acoperi spinii din gard, care incepeau a nu-i mai placea parintelui. Dar tot vorba cea veche: un necaz naste pe celalalt. in dosul casei era inca o bucata de loc, de vreo cinci ori mai mare decat acea ingradita. Asta nu mai iesea din mintea popii. Pentru ce sa stea goala? Oare n-ar putea el pune papusoi si in dosul casei?
in tarinile de pe Fata oamenii arau si semanau, in sat insa neatins era pamantul, pentru ca aici era sat. Marcul Florii Cucului, vecinul popii, avea un plug cam stricat... dar plug, iar Mitru Catanas, vecinul lui Marcu, avea doi boi slabi si un cal spetit. Popa, Marcu, Mitru, boii si calul impreuna muncira o zi de dimineata pana seara; locul fu arat si
semanat cu papusoi.
Popa de aci inainte sta mai bucuros in dosul casei. Era lucru minunat si frumos — asa brazde si printre brazde, pe ici pe colea, cate un fir de papusoi abia incoltit. Cu toate acestea, popa se scarpina cateodata, ba foarte adeseori, dupa ureche. Parea ca tot ii mai apasa ceva pe inima. Era lucru greu, de care nu cuteza a se prinde: pamanturile din tarina. Pana acum le-a fost dat in parte; acum nu stia ce sa faca cu ele. I-ar fi placut ca sa le lucreze insusi. Sa-si vada el semanaturile lui, sa mearga la ele cu preoteasa, apoi la toamna... Era lucru foarte ademenitor!
S-a facut multa vorba cu preoteasa asupra acestui lucru. Trebuiau cai, trasura, plug, sluga, grajd. O multime de lucruri trebuiau. Iara popa nu se prea pricepea la plugarie... si totusi, straturile erau verzi, papusoiul incoltea. Popa isi intari gandul; lua ramasita din zestrea preotesei, care sta inca incuiata in lada, si se apuca de munca.
Plugul Marcului era bun pentru inceput. Un cal cumpara popa de la Mitru; alt cal se afla la un om din Valea-Rapitii; Stan schiopul avea un car cu trei roate, popa il cumpara, fiindca a castigat o roata de la Mitru, ca adaos la calul spetit. Cozonac Clopotarul se prinse sa fie sluga la popa, fiindca casa lui era numai la o saritura de aici. Popa batu apoi patru stalpi la capatul casei, doi mai inalti, doi mai scurti, alcatui trei pereti de nuiele, facu acoperis de sovar, si grajdul fu gata.
in vremea asta, parintele Trandafir a imbatranit cu zece ani; dar intinerea cand incarca preoteasa si copiii in trasura, da bici la cai si mergea ca sa-si vada holdele. Satenii il vedeau, clatinau din cap si iarasi ziceau: "Popa e omul dracului!" Preoteasa avea insa necazurile ei muieresti. Ea avea o icoana frumoasa, pe care a fost capatat-o in cinste de la feciorul popii din Vezura. si acum icoana zacea pusa in fundul lazii, invelita in hartie. Ar fi dorit mult s-o puna intre feresti, sa puna si flori de busuioc imprejurul ei, s-o vada mai adeseori, fiindca icoana era chipul Sfintei Maria, Maica Domnului, si pe fiica preotesei o chema Maria. Era si un alt lucru ce o supara pe preoteasa: o fereastra era astupata cu basica de porc, iar in celelalte doua erau trei ochi sparti si carpiti cu hartie. Era cam intuneric in casa. Pastile se apropiau. Nu mai erau decat cinci zile pana-n Saptamana cea Mare.
Daca popa voia sa petreaca Pastile cu preoteasa impreuna, nu-i ramenea decat sa castige trei lucruri de capetenie: var pentru pereti, ferestre pentru casa si privaz pentru icoana Sfintei Mariei, Maicii Preacurate — tot lucruri care numai in oras se pot capata. La targ dara! Avea popa cai, avea si trasura. il cam suparau insa lesele, din care n-au fost ramas decat spinarea cu coastele. il prindea apoi rusinea, ca popa ce era, sa mearga fara de lese la targ. in imprumut nu putea lua, fiindca se afla in Saraceni, unde nici popa n-avea lese cumsecade.
Nevoia este cel mai bun invatator. Parintele trimise pe Cozonac in vale, dupa nuiele, batu doi pari in pamant, intre pari, tot la departare de o palma, batu betigase mai subtirele si apoi popa, preoteasa, copiii si Cozonac se pusera la impletit. Multa vreme nu trecu pana ce lesele si fura gata. De minune nu era lucrul: erau insa cele mai bune lese in Saraceni, bune, incat Cozonac nu se putu rabda sa nu-si zica: "Popa e omul dracului!"
La targ si de la targ acasa, parintele se fali cu lesele sale; afla ca altii au, ba chiar cumpara mai rele lese decat acelea pe care le facuse el.
— Ce faci, popa?
— Lese.
— Daca doar ai!
— Fac pentru cei ce n-au. Dupa Pasti, Cozonac incepu sa curete baltile de nuiele, iara popa sa impleteasca lese. Cu cat mergea lucrul mai-nainte, cu atat mai bine mergea; cea din urma leasa era totdeauna cea mai buna. Marcu Florii Cucului era om sfatos. ii placea sa stea de vorba cu popa. Cozonac curata nuiele, popa impleteste, iara Marcu zace intins pe burta cu capul pe pumni si priveste in draga voie.
— Nuiaua asta e cam lunga, zise parintele, masurand o nuia cu privirea. Mai Marcule! ia da-mi toporul cela, ca s-o fac mai scurta! Toporul era la picioarele lui Marcu; Marcu ridica partea de dinainte a trupului, se reazema pe cot, intinde piciorul si moscoteste, voind sa traga toporul cu piciorul.
— Tare ti-e degraba! ii graieste popa, si-i trage una cu nuiaua. Marcu sare si se incredinteaza ca el este cu mult mai sprinten decat credea. in urma, asta incredintare i-a fost de mare folos. inainte de Rusalii, parintele a gatit un car de lese, cu care avea sa mearga la targ, si Marcu stia foarte bine ca, daca popa vinde lesele, si el va sa aiba sarbatori bune. I-a fost ajutat popii cateva saptamani, si lucrul totdeauna ii aduce folos celui ce-l face.
inainte de Rusalii incepura insa niste ploi, care parea ca nu vor mai inceta.
— Nu stiu, zau, eu ce voi face, zise popa. Parca m-oi lasa cu targul pana dupa Rusalii. Mi-e groaza sa plec pe ploaia asta. Daca n-o sta ploaia pana joi, apoi eu, unul, nu ma duc!
Marcu se scarpina dupa urechi, dar nu zise nimic. Vedea si el ca popa nu se cade sa fie plouat. il supara insa lucrul si-l facea sa se gandeasca.
— Oare, grai el intr-un tarziu, incetand a impleti, oare n-am putea noi impleti o rogojina? sovar, rogoz si pipirig este in vale!
— Mai, poate ca ai dreptate, ii raspunse popa. si aceea tot cam asa trebuie sa fie ca si asta ce facem noi. Dandu-i ajutor popii, Marcu a inceput sa faca mai bune lese decat popa.
Rogojina a iesit in cinstea lui; iara popa n-a venit plouat, ci cu punga plina de la targ.
Ziua sfintelor Rusalii asta data a fost zi buna. Preoteasa avea rochie noua, cei trei mai marisori aveau papucasi din oras, Mariuca cea mai mii flori de busuioc imprejurul ei, s-o vada mai adeseori, fiindca icoana era chipul Sfintei Maria, Maica Domnului, cuta avea o palarie de paie cu doua flori rosii, iara peretii erau albi chiar si pe dinafara, ferestrele erau intregi, casa era luminoasa si icoana Sfintei Mariei Maicii Preacurate se vedea bine cum era pusa sus, intre ferestre, si impodobita ci florile crescute pe marginea straturilor. Faina alba, carne, unt, ba chiar si zahar a adus popa de la oras. Parintele o iubea pe preoteasa; ei insa niciodata nu s-au sarutat. Preoteasa a inceput sa planga — nu stie de ce --, iara parintele Trandafir era sa planga cand a sosit in biserica; a vazut insa oamenii pe la icoane si a intrat in altar cu lacrimile in ochi. Zic oamenii ca el niciodata n-a cantat mai frumos decat intr-asta zi. A ramas vorba: "Canta ca popa la Rusalii!"
*
Vremurile vin; vremile se duc: lumea merge inainte, iara omul, cand cu lumea, cand impotriva ei.
III
Drumul de tara vine din oras, trece pe langa Valea-Seaca si merge mai departe pe la Valea-Rapitii. Unde se intalnesc drumurile, la impreunarea celor doua vai, pe Rapita, este o moara, langa Rapita este o ruga, langa ruga este o fantana, iar langa fantana sunt opt paltini frumosi. Locul acesta se zice: "La ruga la Saraceni!" De aici pana la Saraceni nu este decat cale de un ceas. Cu toate aceste, de cate ori vine din oras, saraceneanul se opreste aici, adapa caii si mai sta putina vreme, asteptand ca sa vie vreun drumet care sa intrebe: "Ce sat e acela unde se vede biserica cea frumoasa cu pereti albi si cu turn sclipitor?" Fiind intrebat astfel, el isi netezeste mustatile si raspunde privind falos spre acel loc: "Acolo sus pe Gropnita? Acela e satul nostru, Saracenii. Dar clopotele sa le auzi; ce clopote sunt in turnul acela!... S-aude cale de trei ceasuri!"
Unde se despart drumurile este un stalp cu doua brate: pe un brat sta scris: "Spre Valea-Rapitii", pe celalalt: "Spre Valea-Seaca". Drum ca acela care trece prin Valea-Seaca inspre Saraceni jur-imprejur nu este. Neted ca masa si vartos ca samburele de cireasa. Se vede ca saracenenii l-au facut de dragul lor. in dreapta si in stanga, tot zececincisprezece pasi unul de altul, sunt niste nuci stufosi, la care omul priveste cu drag. Albia paraului ramane la dreapta: drumul trece pe coaste, mai pe sus, ca sa nu-l atinga napadirea apei. Saracenenii au trebuit sa sfarme stanci in calea lor; dar au facut-o bucuros, fiindca din stanci si-au facut drumul.
Pe aicea saraceneanul se simte acasa, pentru aceea mana numai in pasi. De altminterea, nici nu i se uraste. Aproape la tot pasul intalneste cate un cunoscut, cu care mai schimba vorba "de unde si pana unde". asta duce un car de var, celalalt un car de poame; mai apoi vine unul cu impletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. Iara pe marginea drumului, din cand in cand, da de pietrarii care ciocanesc din zori de zi pana la apusul soarelui. Asta cale nu e pustie!
Unde coteste valea si drumul, acolo sunt varariile. Aici apoi e targ intreg. Unii incarca var, altii descarca piatra si lemne; pietrarii fac tocot; vararii arunca lemne in foc; stapanii fac larma unul pentru cinci. De la acest loc si satul se vede mai bine. Gradinile sunt insa prea indesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, cate o bucata din peretii si acoperamintele caselor. Casa popii este tocmai langa biserica: nici din asta nu vedem insa decat cinci ferestre si un acoperamant rosu cu doua hornuri. in fata cu biserica e scoala. Casa, din care nu vedem decat o bucata de perete cu doua ferestre mari si acoperamantul, este a lui Marcu Florii Cucului. Iara zidirea cea mare, care se vede mai in vale, este primaria. Daca satul nu ar fi atat de indesat, ar trebui sa ni se infatiseze foarte frumos. Asa insa ramane invelisul, din care trebuieste sa urmam la cele ce nu vedem.
Toate s-au schimbat; numai parintele Trandafir a ramas precum a fost: verde, vesel si harnic. Daca parul carunt si barba carunta nu ar vesti vremea lui, am crede ca copilasii cu care se joaca inspre seara la laita cea de dinaintea casei sunt copilasii lui. Unul dintre copilasi, pe care l-a ridicat ca sa-l sarute, ii fura palaria din cap si fuge cu ea nastasnic. Mariuca deschide fereastra si striga: "Trandafirica al mamei, nu lasa pe mos-tatuca cu capul gol". Apoi fuge de la fereastra, pentru ca sa prinda pe Ileana, care a furat ceapta bunichii, s-a impodobit cu ea si vine sa se faleasca la mos-tatuca. Mos-tatuca rade din toata inima; ii place gluma. Tocmai vine de la vecernie si parintele Coste, si prinde atat pe Ileana cat si pe Mariuca, le saruta si apoi se pune pe laita langa socrul sau. Marcu, vecinul, vechiul prieten, socrul Mariucai, om de casa, vede alaiul si vine si el sa stea de vorba. "Batranule! na-ti caciula, nu sta cu capul gol!" graieste bunica, intinzand caciula pe fereastra. Un om din sat trece, le pofteste "buna odihna" si-si zice: "tine-l, Doamne, la multi ani, ca este omul lui Dumnezeu!"
Popa Tanda
Aceasta pagina a fost accesata de 163389 ori.
