Scormon
de Ioan Slavici
I
Cat e de lung gardul, de la portita pana la cotitura ulitei, Sanda l-a masurat, nici ea singura nu stie de cate ori, cu firul in mana. Jos, langa portita, e vartelnita cu jirebia de tort. Sanda ia capatul firului, il suceste pe langa cel dintai par din gard, apoi merge lasand firul printre degete, din par in par, pana la stalpul din cotitura; acolo suceste firul inca o data si iarasi se intoarce inapoi. Vartelnita se misca alene, scartaind indelungat, si lasa firul a se dezveli. Din cand in cand, scartaitura inceteaza si firul nu mai curge. Sanda fuge la vartelnita, descurca firele si iarasi paranda parii. Asa se urzeste panza. si gardul e cel mai bun urzitor: pari batuti unul langa altul si legati intre dansii, loc de sase palme de la pamant, cu o impletitura de nuiele. Langa gard locul e neted; dincolo gradina cu legume si cu flori. Cucurbata se intinde de-a lungul, se ridica si pe alocurea se rasuceste pana in varful parilor, incat firul Sandei se ascunde in verdeata frunzelor ori scutura albine din florile galbene. Asa de a indemana nu e urzitorul cu craci lungi ca paianjenul. E bun in vreme de iarna. Acum insa naica Marta s-a dus cu copiii la stana, badea Stan a plecat cu un car de scanduri: Sanda e singura-singurica. ii mai place afara la ulita. Nu pentru ca ar fi trecatori, dar afara cantecul vine mai bine. E cald, dar deprinsa e fata la ger si la arsita. Cu bratele goale, cu poalele aninate in brau si cu stergarul in cap, ea nici nu simte vremea lui cuptor; canta, intinde firul, descurca jirebia si se pierde in tineretile ei.
Din vale vine, un caine flocan, pe mijlocul ulitei. Cateva sute de pasi de la cotitura, el zareste o clipa pe Sanda, se opreste, ridica capul, ciuleste si incepe a scheuna incet. Sanda se intoarce cu firul si iarasi se arata la cotitura. Cainele tresare, prinde viata si, cu ochii atintiti la Sanda, se repede in sus.
Pentru o fata care urzeste panza de-a lungul gardului, un caine flocan, mai ales cand nu vine, ci se repede, totdeauna este o ivire mai mult decat suparacioasa. Sanda tipa, apoi ramase incremenita de spaima, cu fata alba ca fagurele si cu ochii atintiti la caine.
Ca o soparla insa, cu labele intinse, colbaind cu coada si scheunand, se taraie cainele pana in apropierea ei. Acolo apoi ramase turtit la pamant, privind fata speriata, scheunand iar cu frica si muscandu-si coada neincetat.
Sanda isi veni in fire. ii parea c-a mai vazut adeseori acest caine, dar unde si cum nu-si aducea aminte.
Deodata, fata ei se insenina.
— Scormon! striga ea cu bucurie, ca si cand ar intalni un vechi prieten.
Cand auzi cainele acest cuvant, sari uite la picioarele ei, apoi se ridica cu labele pe ea si iarasi ii cuprinse picioarele, sari imprejur vesel, incepu sa latre, sa scheaune si iarasi sa-i linga mainile.
— Scormon! draga Scormon! zise ea, plecandu-se spre caine si netezindu-l. Cat e de slab, sarmanul! Unde e Pascu?
La auzul acestui nume, cainele incepu sa scheaune incet, mai tare, tot mai tare, in sfarsit el isi ridica capul in sus si incepu sa urle.
Sanda il privi catava vreme cu miscare.
— Bietul caine! cum urla! zise ea induiosata. Scormon, nu urla! urma apoi, simtind ca lacrimile ii vin in ochi. Cine stie, poate a si murit in catanie. Bietul caine! Apoi incepe a se sterge la ochi, asezandu-se pe piatra de langa portita. Cine stie, poate a si murit! Trei ani vor fi la toamna de cand l-au dus in catanie. si multi mor in catanie. Se zice ca-i bate si-i tin cu mancari rele. Vai s-amar! Nu se mai aude nimic de el. Despre altii tot mai vine cate-o veste. Dar el n-are pe nimeni decat pe bietul acesta de caine, care piere de foame.
La acest gand, Sanda privi imprejur. Scormon era tupilit la picioarele ei. Ea incepu sa-l netezeasca.
— Scormon! tu n-ai stapan! Scoromon se ridica si-si puse labele pe genunchii ei, privindu-i in fata.
Sanda incepu a-si face mustrari. De trei ani, de cand s-a dus Pascu, ea abia cateodata si-a adus aminte de el. Macar numai sa se fi gandit la el. si asa nu se mai gandeste nimeni altul in lume. Dar atunci cand il luase in catane Sanda era inca tanara, de tot tanara si nepriceputa. Iar el totdeauna a fost bun cu dansa. Cand mergea la stana, iarna, cand sedeau seara la sfaramat de porumb, si primavara, cand oile incepeau sa fete, totdeauna el ii aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. Cine stie? poate el... Da! de dragul ei el ar fi fost gata sa faca orisice. Ar fi dorit sa stie unde-i si ce face, si cum e, si ce gandeste, ar fi dorit sa-l vada si numai sa-l vada.
Scormon se ridica cu labele pe umerii ei.
— Scormon! striga ea induiosata, apoi ii cuprinse capul si il saruta, privind speriata imprejur, ca sa vada daca nu o va fi zarit cineva. Dupa aceea se ridica repede, intra in curte, in casa si iesi cu o bucata de malai proaspat.
— Scormon, ia, mananca! grai ea, intinzandu-i bucata. Cainele incepu sa musine malaiul.
— Mananca, Scormon, mananca! Sarmanul, cat e de slab: abia a mai ramas par pe el! Mananca, Scormon!
Scormon apuca bucata cu sfiala si o puse intre labe, iar fata se aseza langa el si ramase privind cu multumire cum cainele din ce in ce se indemna mai tare la mancare.
— Unde e Pascu, Scormon? Cainele lasa bucata si iarasi incepe a scheuna.
— A murit, stiu c-a murit! cainele simte mai bine decat omul! Naica Marta se opri la portita si stete uimita: Sanda sedea jos si netezea un caine strain.
— Ce faci tu, fata?
— A murit, mama! stiu c-a murit! Urla cainele.
— Cine-a murit?
— Pascu! Ia, acesta e cainele lui.
— Care Pascu?
— Pascu, care era cioban.
— Aha, imi aduc aminte, balanul! raspunse naica Marta. Dar de unde stii tu?
— Urla cainele, mama. Sa vezi. Scormon! Unde e Pascu? Cainele, la intrarea naicai Martei, se retrase si facu un cerc imprejurul femeilor. Acum se opri si ridica capul in sus.
— Unde e Pascu? intreba Sanda inca o data. Cainele incepu iarasi sa urle. Muma si fata stateau privind cu induiosare la cainele ce in limba lui se plangea de singuratate.
— Da, nu e a bine! grai naica Marta intr-un tarziu. Dumnezeu sa-i ierte pacatele! Era baiat bun. Nu mai stie nimeni sa faca branza cum o facea el. Bietul caine, cum urla!
Acum, cand si naica Marta zisese ca Pascu a murit, Sanda ar fi dorit sa-i arate ca e cu putinta ca el sa nu fi murit. Cainele poate urla si numai de dor sa vada pe stapanul sau. Vazand insa ca si mama-sa isi sterge lacrimile, ea o urma in casa, fara sa-i vina a zice vrun cuvant.
Ceva mai tarziu, Sanda iarasi masura lungimea gardului cu firul in mana, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Scormon era culcat la vartelnita, purtand capul in urma fetei, pe care si-o alesese stapana. Ea se apleca totdeauna cand sosea la vartelnita si-l netezea, iar cainele se tavalea dezmierdat inaintea ei.
— Bietul caine! Cum se bucura! Numai in cealalta zi dimineata se simti urma zilei acesteia.
— Ce ti-e, fata? o intreba mama-sa ingrijata.
— Nimic, mama.
— Esti galbena ca ceara!
— Nu stiu! zise Sanda, mergand sa dea malai la caine.
si din zi in zi Sanda se facea tot mai tacuta, mai galbena si mai ganditoare. ii placea sa iasa seara afara, numai cu Scormon. Acesta, peste cateva zile, inceta a mai urla cand il intreba unde e Pascu, ci scheuna numai privind imprejur, ca si cand l-ar astepta.
"Cine stie? poate ca nici n-a murit", isi zise Sanda. Parca-i spunea un glas tainic ca el traieste; iar cand auzea acest glas, parca se temea de ceva.
si de cate ori vedea pe Scormon, glasul rasuna in sufletul ei si in rasunetul glasului se ivea frica.
Peste cateva saptamani, naica Marta iesi cu o bucata de malai.
— Scormon! Nimic.
— Scormon! Nimic.
— Tu, fata! ia vina, cheama cainele cela. Cheama fata, cheama muma, cheama toti, dar e zadarnic. Astazi, maine si poimaine: s-a dus Scormon. Cine stie unde?
— Pacat de cainele acela! Era bun la casa, grai naica Marta. Sanda s-ar fi bucurat ca a scapat de el, insa ii parea c-a ramas satul pustiu.
II
Trei vai si trei dealuri: cale scurta-n tinerete: cine o face in voie buna a sosit la Macinis fara chiar sa bea apa din izvoarele din cale.
Jos, in vale, curge raul; mai sus, pe coaste, rasfirat, se intinde satul prin holde si gradini. Sus, pe culme, paste turma in iarba verde si indesata. Stana e asezata tocmai in cruce, de unde ochiul cuprinde amandoua vaile. Un nuc batran si stufos da umbra pastorului.
Berbecii sunt batausi, mioarele sunt grase si mieii zburdalnici, dar pastorul totusi e tacut. Zadarnic ia fluierul in mana; doina nu mai are farmecul pe care-l avea odinoara.
— Scormon, tine! Scormon sare si se repede intre berbecii care se bat in capete, despartindu-i pe sapte in sapte parti, apoi ramane stand cu capul ridicat, ca sa vada daca lupta e sfarsita. Iar cand vede ca toti pasc, latra inca de cateva ori, ca semn al privegherii sale, si se intoarce incet langa stapanul sau. Aci se intinde, isi pune capul pe labele dinainte si ramane urmand cu ochii sai miscarile lui Pascu. Din cand in cand, ciuleste, tresare, ridica capul ori mormaie, parc-ar fi simtit ceva nepriincios.
Pascu nu-l vede. El se simte singur. Cata vreme a fost in catanie, adeseori si-a adus aminte de el. Muntele, turma si Scormon au fost prietenii din revarsatul tineretilor lui. Acuma insa, de cand a sosit acasa, parca e satul de traiul de mai nainte. De patru saptamani isi paste turma si inca nu si-a botezat chiar nici pe berbecul ce poarta clopotul cel mare. Poate cu vremea, cu zilele, lucrurile iarasi vor intra in firea lor de mai nainte.
Scormon ridica capul, se ridica de tot, priveste ciulind in vale, apoi, ca lasat din pusca, se duce peste gropi si tufisuri in jos.
— Unde, pacate, se duce cainele asa? Scormon, Scormon! Scormon n-are vreme sa stea de vorba. Pascu se ridica si priveste in urma lui. Din vale serpuieste, alba si neteda, poteca ingusta. Jos, unde se pierde in dosul spinisului indesat, Pascu vede o femeie venind grabita in sus. Scormon merge drept la ea, apoi joaca imprejurul ei, se tavaleste, latra, sare la ea si iarasi ia calea inapoi pana la Pascu.
— Ce-i, Scormon? Cine e aceea? El ar spune dac-ar sti vorbi. Dar scheauna, sare, latra si iarasi fuge la Sanda, si de la Sanda la Pascu, si de la Pascu la Sanda, cale tot mai scurta, pana ce nu ii poate vedea fata in fata.
Sanda se opreste cu obrajii aprinsi inaintea lui Pascu. O, daca n-ar fi plecat, daca n-ar fi venit, daca n-ar fi aici! Pascu o vede si-si aduce aminte de ea. Sanda lui badea Stan. Parc-o vede acum tot cum era inainte de trei ani, dar totusi parca tot nu e cum a fost atunci. Parca e — fereasca Dumnezeu — cum! Ar voi sa-i spuie o vorba, dar nu o gaseste, tocmai de aceea.
— Mi-a spus Florea lui Butuc c-ai venit acasa! grai Sanda inabusita. Pascu abia putu sa o auda.
— Da! am venit acasa. si Florea a venit acasa, raspunse el cautand vorbele. Am turma frumoasa. Patruzeci si sase de berbeci, o suta saizeci si doua de mioare si optzeci de miei.
— Frumoasa turma!
— si iarba e foarte buna, sa zici ca-i paguba sa pasca oile in ea. Ia! berbecele cela e al meu: simbrie. Sa ti-l arat.
El pleaca inspre turma si Sanda in urma lui, iar Scormon, adunand turma, inaintea lor.
— E grasa turma.
— Foarte grasa. Asa turma n-am avut inca. Vezi aceea si aceea, si berbecul cela, si celalalt, urma el, aratand oile rasfirate. Am tot de la zece una.
Sanda umbla in urma lui, privindu-l furis, iar cand el stete locului si se intoarse la ea, amandoi ramasera ca in cea dintai clipa a intalnirii lor.
— Eu ma duc acasa! zise Sanda cu glas tremurator.
— Te duci acasa?
— Da! ma duc! raspunse ea, plecand. Pascu pleca in urma ei. Acuma se opri Sanda.
— Dar unde ai plecat? o intreba Pascu.
— Am fost numai iac-asa!
— Ce duci in carpa? Sanda privi la carpa, apoi la Pascu. Ochii incepura sa i se impaienjeneasca. Scormon vazu cum o lacrima se strecura in jos pe obrazul ei si incepu sa scheaune, vazand c-acuma nu e bine.
— ti-am adus niste struguri! zise ea, fara ca sa-si stearga lacrima. Sarmanul, a venit la noi.
Mai departe nu putu vorbi.
Nu stiu ce si nu stiu cum... Pascu se simti ca nu se mai stie... Fara de a putea sa-si dea seama in ce chip, el se trezi ca imbratiseaza pe Sanda.
Scormon privea neclintit la ei.
*
in toamna viitoare, peste trei dealuri si trei vai, in umbra unui tei era o trochita. Scormon e culcat langa ea si priveste in tacere cum copilul se joaca cu manutele lui bombanind vorbe de tainic inteles.
Scormon
Aceasta pagina a fost accesata de 28625 ori.
