Vecinii - Baciu
de Ioan Slavici
Luat-au asupră-și boala fraților săi și s-au încărcat pe sine înșiși cu durerile lor.
(Isaia, I, III, 4)
1.
Om are nevoie de om în lumea aceasta, și nimeni nu e nici atât de bogat și de puternic ca să n-aibă trebuință de alții, nici atât de sărac și de slab ca să nu poată ajuta pe alții. Dureri și bucurii trec din om în om.
Baciu, om bogat și harnic, chibzuit la vorbă și pricepător în ale lui, era cunoscut în toate satele de dimpregiur. Ar fi putut să trăiască tignit. Știind însă că ochiul stăpânului îngrașă vita, el nu se bizuia în slugile lui, ci alerga de dimineața până seara, ca toate să le vadă și să le ție în bună rânduială. Deși era un om de inimă și gata de a le sări altora într-ajutor, grijile cele multe îl făceau adeseori supărăcios și pripit, și nu o dată îl fericea pe vecinul său Andrei, care, fiind sărac, avea mai puține griji și astfel mai puține supărări.
Nu o dată, întorcându-se de la lucru, Baciu l-a văzut pe Andrei șezând liniștit pe prispa casei lui. Era parcă toate bogățiile lumii ar fi ale lui. El era cu toate acestea sărac și mai avea și opt copii, dintre care singur Gheorghe era mai mare; acesta, însă, era dus de mai mulți ani, nimeni nu știa pe unde, și părinții lui nu aveau nici un ajutor de la dânsul.
Sosise iarna, o iarnă geroasă și grea.
Floarea, nevasta lui Andrei, rupea gardul, ca să încălzească casa, și plângea mereu fiindcă n-avea ce să le pună copiilor pe masă. Ar fi muncit, sărmana, cât a ținut vara, ca să mai aducă și ea câte ceva la casă, dar n-o lăsau nici mititeii, care nu puteau să rămâie singuri acasă. Iar Andrei trăia de azi pe mâne și nu se mai gândea la nimic; își pierduse voia de toate și nu mai căuta de lucru.
Acum, în sfârșit, văzând-o cum plânge azi și plânge mâne, și plânge mereu, el își luă inima-n dinți și plecă la Baciu, ca să se împrumute de la dânsul până la primăvară cu un sac de porumb. Îl știa om bun și nici nu putea să-i treacă prin minte gândul că-l va lăsa să iasă nemângâiat din casa lui.
N-a nimerit însă în ceas bun.
Era mare gălăgie în casa lui Baciu.
Ilie, unul dintre argați, om voinic și harnic, dar pătimaș fără seamăn, scosese un car de gunoi la câmp. Cum, cum nu, unul dintre boi, juncan pus de curând la jug, a luat câmpii, și Ilie l-a bătut cu furca de l-a spetit; întors apoi acum acasă, el se și mai obrăznicise când stăpânu-său i-a tras o gură. Astfel, Baciu și-a perdut răbdarea și l-a pălmuit. Lovit, Ilie s-a repezit asupra stăpânului, și numai Dumnezeu știe ce s-ar mai fi întâmplat dacă n-ar fi intrat tocmai atunci Andrei în curte și n-ar fi sărit și cellalt argat ca să-i despartă.
Andrei l-a luat apoi pe Baciu cu binele și l-a dus în casă pentru ca să-l domolească.
- Lasă-l focului de bou! zise el. Atâta să-ți fie paguba! Om ca tine să nu-și facă venin pentru atâta treabă! Necazul să-l aibă cel ce pierde unul din doi, iar nu tu, care zici: mult a fost, mult a rămas! Și pentru om ca Ilie! Dacă ar fi ceva de capul lui, n-ar fi, om de patruzeci de ani, slugă la alții. Ce dulceață-ți mai are bogăția dacă în tot ceasul îți amărăști viața cu ea!
- Ba face-voi ca tine! Îi răspunse Baciu. De! voi, care n-aveți, nici nu știți cum s-adună averea și cu cât amar se păstrează. Tot e mai bine să mă necăjesc decât s-ajung a-mi trimite nevasta să rupă gardurile ca să facă foc în casă.
Andrei, om slăbit și galben la față, simți că sângele îi năvălește în obraji.
- Vecine, - zise el tare mâhnit - e gardul meu; eu l-am făcut și tot eu am să-l și fac, dacă vrea Dumnezeu, iar la loc.
- Nu zic nu! Întâmpină Baciu, dar prietenește mi-ai vorbit, prietenește îți vorbesc și eu. Ai casă grea și tot mai bine ai face să șezi mai puțin pe prispă și să-ți faci mai mult necaz.
Andrei se ridică de pe scaunul pe care se așezase și-i era parcă-i vine un fel de amețeală.
- Da, da! zise el. Așa e, așa zic și eu! Dar vezi, așa numai din senin nu-i vine omului lenea. N-am fost eu tot așa. Sunt bolnav, vecine, de o boală ascunsă, care mă seacă pe picioare.
- Boala lenii, precum se vede, grăi Baciu cam în glumă. Dar să nu fie zis în ceas rău: o fi vreo făcătură. A bine nu e, zic și eu adeseori. Îi părea rău de vorba pe care o scăpase și ar fi voit s-o dreagă cumva. Văd, urmă el, și eu, că nu poate să fie altfel. E grea iarna; mi-ar părea bine dacă aș putea să te ajut cu ceva!
- Îți mulțumesc, - Îi răspunse Andrei - dar acum nu. Am auzit vorbe mai aspre în curte și am venit să văd ce e.
Grăind aceste vorbe, el se întoarse iar la casa cea goală și plină de copii.
2.
Grea de tot a fost iarna pentru Andrei. Trăia și nu trăia: se legăna pe picioare. Ziua stătea moleșit, înspre seară îl apucau un fel de călduri, noaptea nu dormea, dar trăia și nu-l durea nimic. A vândut ce-i mai rămăsese pe la casă, s-a împrumutat pe la oameni de seama lui, dar la Baciu nu s-a mai dus, nici gardul n-a lăsat-o pe nevastă-sa să-l mai rupă și tot a ieșit cu chiu, cu vai din iarnă.
Și zi de zi Andrei ieșea în drumul cel mare și-i oprea pe drumeți ca să le zică: "Spune, te rog, dacă-i întâlni cumva pe Gheotghe al lui Andrei din Bârsești, să vie acasă la frații lui și la mama lui, că mult îl dorește tatăl său, care a ajuns om slab și neajutorat".
În Săptămâna Patimilor oamenii țin postul, se spovedesc și se cuminecă. Mai nainte de a lua sfânta cuminecătură, ei se duc și-și cer unii altora iertare, dac-au avut cumva vreo supărare între dânșii.
Andrei nu s-a dus la Baciu, fiindcă n-avea nici o supărare-n inima lui, iar Baciu a voit, ce e drept, să meargă la Andrei, dar apoi tot nu s-a dus.
Mergând la biserică, s-au întâlnit și au urmat drumul împreună, vorbind despre multe toate, numai nu despre vreo supărare.
Noaptea, spre a doua zi de Paști, Andrei, care nu dormea, se ridică deodată, încet și cam alene, din culcuș. Era parcă o lumină în podul casei lui Baciu și ieșea fum prin acoperiș.
El deșteptă pe Floare și-i spuse că arde, pesemne, casa vecinului.
Trezită din somn, Floare sări cuprinsă de spaimă în picioare.
- Nu te speria, îi zise el liniștit, că vântul nu bate spre noi. Iar Baciu n-o să prea sâmtă paguba. E veche casa: o să-și facă alta mai frumoasă. Vorba e să scape dânșii. Scoală băiatul și-l trimite să-i deștepte din somn.
Floare însă, femeie ca toate femeile, și-a ieșit din fire când a văzut flăcările mari și a început să țipe și să strige cât o ținea gura.
Au auzit-o dar sătenii, care erau încă deștepți ori dormeau mai ușor, dar în casa lui Baciu lumea s-a trezit abia după ce vecinii au început să spargă poarta, ca să intre la foc.
Și e grozav lucru să te pomenești din somn cu casa aprinsă în capul tău.
Baciu, omul cel chibzuit, nu mai știa ce să facă, unde să alerge și ce să scape mai nainte: se învârtea de ici până colo, se învârtea și se afurisea. Și, fiindcă el își perduse capul, nu mai era cine să ție buna rânduială, și alergau toți de-a valma împedecându-se unii pe alții și scoțând lucruri de nimica în curte, în vreme ce alte lucruri mai scumpe stăteau uitate prin odăile în care pătrunsese focul.
Un singur om era liniștit, Andrei, care, intrat în curtea lui Baciu, pusese câțiva oameni să scoată caii și vitele din grajd și număra acum pe casnicii lui Baciu, ca să vadă dacă au scăpat ori nu cu toții.
Lipsea, parcă, unul. Niță, băiatul lui Baciu, un copil de vreo cinci ani, nu era nicăiri.
- Unde e Niță?! strigă el tare și răspicat. A scăpat cineva pe Niță?
Nimeni, din mijlocul învălmășelii, nu-l băgă în seamă.
El alergă la Ana, nevasta lui Baciu.
- Băiatul, Niță, unde e?
Ea se cutremură în tot trupul și își puse mânile în cap.
- Vai de mine! A rămas dormind în casă.
Iar văpaia ieșea pe fereștri.
Andrei cel plăpând și moleșit se cutremură și simți că sângele i se încălzește și vinele i se încordează, că inima îi crește și fruntea i se umple de sudori: auzind vaietele copilului, el se avântă spre casă și se aruncă în foc.
Știa ce face și sâmțea că are să treacă prin foc; dar sâmțea în el atâta viață, încât nu se mai temea de nimic, și unul singur era gândul lui: să nu întârzie, să-l găsească încă viu pe copil.
L-a găsit în pragul ușii, întins la pământ, plin de arsuri și fără de sâmțiri, dar întreg l-a scos din flăcări și a început să-l poarte prin curte, legănându-l mereu pe brațe și afurisind bogățiile lui Baciu, ca praf și cenușă să se aleagă de toate.
Puțin îi păsa că arde cămașa în spinarea lui, căci voia să-i deie copilului și răcoreală, ca să-i vie viața.
Viața însă nu se mai ivea. El a început deci să se blesteme pe sine fiindcă n-a alergat fără de întârziere atunci când a văzut focul.
"Eu! Își zicea, singur eu îi port păcatul; eu sunt de vină; pe mine are să mă pedepsească și Dumnezeu, și legea omenească! "
Era mare, în adevăr, păcatul lui Andrei: n-a alergat fără de întârziere, ca să-i vie vecinului său într-ajutor. El însă își mărturisea păcatul, se căia, și Dumnezeu n-a voit să-l certe cu prea multă asprime.
Baciu era deznădăjduit. Gândul că-și va perde și copilul l-a făcut să-și piardă rostul: el a început să strige în gura mare că vecinul său Andrei i-a pus focul și că numai mustrarea cugetului l-a făcut să se arunce în foc ca să scape copilul.
Și mulți dintre cei ce auziseră vorbele lui Andrei erau și ei de un gând cu Baciu. Între aceștia era și judecătorul din partea locului, care a și dat poruncă să-l lege pe Andrei cot la cot.
Zadarnice au rămas bocetele Floarei și plânsetele copiilor, căci judecătorul trebuia să-și facă datoria, și încă noaptea aceea Andrei a fost pus la închisoare.
Mergând la închisoare, el nu era câtuși de puțin turburat. Durerea lui cea mare era numai că Niță n-o să-și mai vie, poate, în fire. Cât pentru celelalte, el nu se temea de nimic fiindcă nu se sâmțea vinovat.
Mare era dar ușurarea pe care o sâmțea ziua următoare, când Floare a venit să-i spună că Niță s-a înfiripat și că doctorul, pe care Baciu îl chemase, are nădejde să-l pună iar în picioare.
Își făcea acum gândul că Baciu, el însuși, va veni la judecător și va cere să-i dea drumul. În loc de aceasta însă Baciu a făcut o cerere în care arăta supărările pe care le avusese cu dânsul și temeiurile pe care-l bănuia de a fi pus focul.
În mintea lui Andrei nu intra, cu toate acestea, gândul că poate să fie osândit și fără ca să i se fi putut dovedi vina, numai pentru că era bănuit cu oarecare temei și nu se putea dezvinovăți.
Dus în fața judecătorului, el dete cu socoteală că un singur om a putut să pună focul, Ilie, pe care Baciu îl alungase cu rușine de la casa lui. I se spuse însă că Ilie a plecat de mult din sat și a dovedit cu martori că în noaptea despre a doua zi de Paști se afla la Valea-Rea, cale de trei ceasuri de la Bârsești. Iar Andrei nu putea să ia de mărturie decât pe nevastă-sa și pe copiii săi, care nu puteau să arate de ce n-a alergat îndată ce-a văzut focul.
Țiind dar seamă de toate împregiurările, judecătorul l-a socotit vinovat și l-a osândit.
3.
În marea lui întristare, Andrei avea și doauă mari mângâieri.
Din clipa în care se avântase spre casa aprinsă, ca să scape pe Niță, el era alt om. Nu se mai sâmțea slab și moleșit. I se dezmorțise oarecum sângele, avea poftă de mâncare, dormea bine și era voios cu toată năpastea ce căzuse pe capul lui. Și, stând așa singur, nu o dată și-a făcut gândul că Dumnezeu a rânduit să steie la închisoare pentru ca nu cumva, umblând pe afară, să-l întoarcă boala.
În același timp Gheorghe, feciorul lui, se întorsese acasă cu bănișori frumoși, adunați para cu para, în timp de patru ani, cât a lipsit de acasă.
N-a întâlnit, ce e drept, pe nici unul dintre drumeții pe care-i rugase Andrei să-l caute. Aflase însă că prin gazete se scrie despre un oarecare Andrei din satul Bârsești, care i-a pus foc vecinului său Baciu. Știind apoi că acest Andrei nu poate să fie decât tată-său, a grăbit cu inima încleștată la frații și la muma lui.
Aflând cum și în ce fel s-au petrecut lucrurile, Gheorghe era nemângâiat și tare pornit asupra lui Baciu. Dacă nu i-ar fi fost de frățiorii și surioarele sale, ar fi fost în stare să ridice parul asupra lui.
- Lasă-l fătul meu - îi zise Andrei - că destulă răsplată îi este păcatul lui. Se vede că Dumnezeu le-a rânduit toate așa ca să te întorci și tu acasă. Noi rămânem tot cum am fost, oameni cumsecade, și să trecem prin fața casei lui ca și când nimic n-ar fi acolo unde o vedem. Dumnezeu să-i fie de bună pază, ca niciodată să nu mai avem nevoie de a-i sări într-ajutor.
Și în ceas bun a grăit Andrei.
Peste vreo doauă săptămâni el scăpă din temniță ca om cinstit și năpăstuit.
Ilie, pătimașul, omorâse într-o încăierare pe un sătean, fusese prins și, luat de scurt, făcuse și mărturisirea că tot el a pus și focul în niște câlți din podul casei lui Baciu.
Baciu de aici înainte nu mai avea odihnă, nici zi tignită, nici somn cu dulceață. Umbla cu ochii în pământ și nu mai cuteza să privească în fața altora. Jumătate din averea lui ar fi dat-o ca să-l împace pe Andrei și umbla mereu cu gândul ca să-și vândă casa și moșia și să plece din sat. E grozav gândul c-ai năpăstuit pe omul care ți-a făcut un mare bine, a sărit chiar în foc pentru tine, și de câte ori vedea plăgile de arsură pe fața lui Niță, Baciu se făcea galben ca ceara și gemea ca omul greu chinuit.
Iar Andrei era voios și harnic, își făcuse gardul la loc și lucra toată vara în rând cu zidarii și dulgherii, ca să ridice casă pentru feciorul său, care era logodit cu una din cele mai bune fete din sat și n-aștepta decât ca să fie gata casa pentru ca să facă și nunta.
4.
Era mare bucurie la casa lui Andrei.
Mare e bucuria să ai un fecior voinic, cuminte și harnic, cel dintâi și mai mare dintre feciorii tăi, sprijinul tău la bătrânețe, și să-l vezi aducându-și nevastă bună la casa ridicată din hărnicia lui.
Era deodată și nuntă, și sfințirea casei. Ziua senină și frumoasă, Floarea rumenă și sprintenă, băieții și fetele cu sufletul plin de neastâmpăr, Andrei el însuși tot slab și supt la față, dar cu sângele cald și cu ochiul vioi. Lume multă, mâncări și băuturi cu belșug, lăutari, chiote, nuntă mare și veselă era în cele doauă case, la bătrâni și la tineri.
Andrei, cu toate aceste, era, ca totdeauna, voios, dar nu vesel, ci liniștit și chibzuit.
Prea multe erau necazurile prin care trecuse, prea mult se deprinsese cu gândul că viața e numai amar și necaz, dureri și greutate, și acum, când bunătățile-l năpădiseră, se temea ca nu cumva amăgiri să fie toate. Știa cum toate se pot perde de azi pe mâne și nu îndrăznea să se bucure din toată inima, pentru ca nu cumva, perzând mâne fericirea, să se simtă prea greu lovit. Era ca săracul care, găsind o comoară, nu îndrăznește să se atingă, nici să se bucure de ea, nici să zicăl: "A mea este! "
Stetea deci liniștit în mijlocul celorlalți și se bucura de bucuria lor, și nu o dată i se ivi în minte gândul: "Ferice de voi, care credeți că toate sunt adevărate și dăinuitoare! "
Iar Baciu, bogatul, auzea chiotele și cântecele și lăutarii din curtea vecină și ședea ascuns în casa lui cea noauă și nu voia nici să mănânce, nici să beie, nici să vadă pe nimeni, nici să știe de nimic.
În altă parte a casei ședea Ana cu băiatul cel cu fața plină de plăgi și plângea și nu mai știa ce să facă.
Într-un târziu, ea se ridică ținându-și capul sus, își șterse lacrămile și ieși afară ca să împartă porunci.
Înspre amurgul serii intră apoi la Baciu, gătită de sărbătoare și cu o tavă în mână.
Pe tavă era un cocoș fript, cel mai frumos dintre cocoșii ei, o plăcintă, o garafă cu vin și, înipăturate frumos, altițele ei de borangic cele cusute în fir și mătase.
Niță, băiatul, stetea și el în prag, cu o creangă de rosmarin în mâni.
- Să mergem - zise ea - să-i ducem cinste, că e timpul să se împartă cinstele.
Baciu se ridică în picioare ca deșteptat din somn și fața i se lumină.
- Da - grăi el ușurat - să mergem; în ceas bun să-ți fie venit gândul!
Mulțimea adunată în curtea lui Andrei rămase încremenită când Baciu intră pe poarta deschisă cu nevastă-sa și cu băiatul. Era parcă morții ar fi ieșit din mormintele lor, ca să ia și dânșii parte la bucuria obștească, și hora se opri în loc, lăutarii tăcură, chiotele și vorbele vesele amuțiră.
Andrei, care le vedea și auzea toate, se sculă din capul mesei, unde se afla, ca să vadă ce s-a întâmplat afară de s-a făcut liniște așa, deodată. El însă n-apucă să-și părăsească locul, când Baciu și Ana se iviră cu copilul lor în pragul casei.
Oamenii casei, nuntașii și cei în bun ceas sosiți rămaseră câtva timp muți și nemișcați ca stâncile de sub coastă.
Era pe întunecate.
- Aprindeți lumânările, grăi Andrei în cele din urmă; aduceți toate lumânările și le aprindeți, că e bună și mare ziua la care am ajuns!
Ochii lui se umplură de lacrămi, în vreme ce Baciu și Ana steteau cu ochii în pământ, iar băiatul privea voios și cu inima deschisă la meseni.
- Aici! urmă Andrei; aici, vecine, aici, vecină! Faceți loc! Aici în capul mesei! Voi să fiți nunii celei mai frumoase nunte. Vino, băiete, și învață cum om cu om se bucură!
Baciu și Ana s-au așezat în fruntea mesei, dar nimic n-au zis: fapta lor spunea prin ea însăși ceea ce în graiul omenesc nu se poate spune.
Abia târziu, în toiul nunții, s-au deschis inimile la căldura bucuriei obștești.
Vecinii - Baciu
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Gura mahalalei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile d-lui Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile Agatei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Slabiciunile batranetelor
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - O zi de toamna
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Riza
Aceasta pagina a fost accesata de 5354 ori.
