Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile d-lui Ciulic
de Ioan Slavici
D-l Paraschiv Ciulic, umblând prin lume, ba chiar și stând la el acasă, își aducea mereu aminte povestea cu omul pierdut în gânduri, care, ieșind în târg cu căciula întoarsă de copii pe dos, râdea de lumea ce râde fără ca să aibă de ce.
Baba lui, deși tot cea veche, de tot veche, era parcă mai întinerise, se făcuse voioasă și nu mai umbla în vârful degetelor când el se îndârjea, ci se uita la el, parc-ar fi voit să-i zică: "Nu te încrunta, că nu te mai cred! "
Era îndrăzneață baba; sâmțea însă și el că nu s-ar fi putut supăra ca mai nainte dacă i-ar fi spart un păhar.
Vecinii nu mai erau nici ei ca mai nainte. Se uitau voioși la fața lui și parcă ar fi voit să-i spună ceva înveselitor și să umble în voile lui.
În piață oamenii se adunau, ca niciodată mai înainte, împregiurul lui, parcă ar fi voit să-l întrebe de ce e mai voios decât de obicei.
La primărie, în sfârșit, unde și mai nainte toate ușile se deschideau în fața lui, acum alergau cu toții să-i strângă mâna, iar d-l Tache Bencescu, unul din ajutoarele primarului, îl luă de braț și-l duse-n cabinetul său ca să-l întrebe cu ce-l poate servi.
D-l Ciulic îi făcu în puține cuvinte împărtășire despre nedumiririle sale.
- Eu nu cred - zise el încheind - că e cu putință ca un om bolnav să fie aruncat cu patru copii pe drumuri!
- Nene Chivule, - grăi d-l Bencescu - dă-mi voie să umblu eu în treaba aceasta. Am să mă duc și pe la minister, și pe la direcțiune; țiu prea mult să-mi lași plăcerea aceasta!
D-l Ciulic stete puțin pe gânduri, însă puțin numai. Plecase de la baba cea voioasă, trecuse printre vecinii voioși, mai stătuse și prin piață, și acum parcă nu mai putea să creadă că și Bencescu va căuta să-l mintă, să-l înșele.
- Bine, bine! - zise el - dacă ții, te rog, ba-mi pare chiar bine că n-am să mai alerg eu. Dar când să viu ca să aflu?
- Rămâi liniștit, răspunse d-l Bencescu; am să trec eu pe la d-ta, dacă-mi dai voie.
- Bine, bine, zise d-l Ciulic, care era om grăbit, deși nu era doctor.
Ținea să umble iar printre oameni, ca să vadă cum mai e lumea. Nu mai încăpea îndoială că oamenii au aflat ceva ce el însuși nu știe încă, și trebuia să fie între dânșii vreunul care i-o spune.
El se duse dar la birt, ca să scape de grija mâncării. Aici însă oamenii erau tot ca mai nainte, parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
La cafenea tot așa, lumea cea veche, table, domino, șah, cărți, biliard, oameni care umblau să se înșele unul pe altul, vânează câștig nemuncit și trec înainte fără ca să se bage în seamă unul pe altul.
Încetul cu încetul, pe nesâmțite, fața lui Ciulic se făcu și ea tot cea veche; și plecând, pe-nserate, acasă, el iar se oprea din când în când în loc, ca să privească înapoi și să scoată la iveală cei doi dinți ieșiți din linie.
Era tot lumea cea veche, pretutindeni până la el acasă.
Baba însă, baba lui cea veche, era și acum voioasă și îndrăzneață, chiar mai îndrăzneață decât mai nainte de plecarea lui...
Și fiindcă baba era femeie, iar femeile se sâmt foarte fericite când știu câte ceva, d-l Ciulic află și el că copiii vecinului de pe maidan nu mai umblă desculți și că vecinele i-au trimis bolnavului cegă, mușchi afumat, vin negru și fel de fel de alte bunătăți.
- Bine, bine, foarte bine! strigă d-l Ciulic, atât de înveselit, încât baba se speriă de dânsul.
Nu era pentru el în lumea aceasta mai mare mulțumire decât să știe c-a dat de gol pe cineva care voia să-l înșele.
Care va să zică, a mințit Călin: avea bani și n-a așteptat decât să treacă execuțiunea pentru ca să-i scoată la iveală.
- Am să le arăt! strigă el bătând cu vârful degetului în masă.
Baba nu știa ce are să le arate, vedea, însă, că stăpânul ei era foarte înveselit și că trebuie să fie la mijloc vreun lucru mare.
Iar asta trebuia neapărat s-o mai știe și alții, acum, cât mai curând, îndată ce el se va fi culcat ca ea să poată da o raită pe la vecine.
Ziua următoare dar vecinii erau și mai voioși, iar lumea din piață privea cu mirare în fața lui Ciulic și se întreba cu neastâmpăr ce oare i s-a întâmplat de i s-a deschis, așa deodată, și firea, și fața.
Nu știa nici el.
Era ca omul care se uită în oglindă, și, văzându-se trist, mai vârtos se întristează.
Sus în deal, la "Pisica cu clopoțel", acolo și numai acolo erau oameni atoateștiutori, care puteau s-o deslușească și asta.
Era lucru hotărât, o spunea d-l Costică el însuși, că țuică veche și în adevăr curată ca-n colț la "Pisică" nu se mai găsește decât, poate, la vreuna din băcăniile de la "centru": păcat ar fi fost să treci fără ca să intri pe o clipă. E știut însă de toți cunoscătorii că gustul cel adevărat, aroma specifică, calitatea propriu-zisă a țuicii nu se sâmte decât abia după al doilea țui; clipa e dar și ea ceva mai lungă, încât pe la miazăzi și pe-nserate, când oamenii se-ntorc la masă, nenea Ghiță al cucoanei Sevastiței abia se mai mișca printre mușterii, care, ca toți oamenii veniți pe o clipă, stau în picioare, gata mereu să plece. Iar unde mulți oameni se adună, așa din întâmplare și fără de nici o treabă, multe se știu, multe se află, multe se deslușesc.
- O țuică! Ce mai e nou?
Aceste sunt vorbele cu care se intră aici.
La cele dintâi răspunde băiatul de la teșghea, iar cele din urmă îi sunt adresate mai ales d-lui Cesare Bufnea, care de obicei nu stă-n picioare ca ceilalți, ci șade pe un scaun din colț.
Bufnea e ziarist, trebuie dar să le știe toate și toate să le înțeleagă.
Deși însă ziarist și om încă tânăr, d-l Bufnea stă gânditor și tăcut în colțul lui și răspunde mai mult în gesturi decât în vorbe; căci omul, așa zice el, nu are să vorbească decât atunci când are ce să spună, nu are să spună decât ceea ce este pe deplin lămurit. Apoi el nu venea și nu pierdea ceasuri întregi aici de dragul țuicii, nici ca să stea de vorbă cu oamenii care o beau, ci pentru ca să studieze tipuri și să râdă de prostia omenească.
Avea însă și el, ca toți oamenii, părțile lui slabe.
Nu putea, între altele, să mai rămâie pe scaun când cineva rostea vorba "mizerie": ochii i se umpleau de văpaie, sprâncenele groase i se adunau și buzele i se umflau; trebuia neapărat să se ridice și să spună ce avea de spus.
E, precum știm, grozav de multă mizerie în lume, iar aceasta pentru că oamenii sunt proști și e peste putință să nu te cuprindă indignațiunea când vezi cum milioanele se luptă cu mizeria, pentru ca câțiva mizerabili să poată trăi în desfrânare.
Două - zicea el - două sunt nenorocirile mari în lumea aceasta: guvernanții și capitalurile acumulate - guvernanții, care ne pungășesc luând biruri, ca să-și poată plăti zbirii, iar capitalurile, care se acumulează robind brațe muncitoare.
- Petrache, încă una, strigă d-l Pandele Ciudea, funcționar al Ministerului de Finanțe. Așa e! Pungășie și exploatare e toată viața!
Toți îi dedeau dreptate lui Bufnea, toți erau de părerea lui. Nu-i vorba, ei mergeau pe calea lor înainte, unii ca zbiri, alții ca acumulatori de capital și iar alții ca robi; Bufnea se sâmțea înălțat în gândul lui când vedea că ei încep să înțeleagă adevărul, că ochii li se deschid. Nu mai putea să fie departe timpul când Dealul Spirii, adunat împregiurul lui, se pune în fruntea unei mișcări generoase și mari și se avântă în o luptă uriașă pentru dezrobirea omenirii.
Tocmai de aceea însă acum d-l Bufnea era mai îngândurat decât de obicei.
Oamenii nu mai erau de părerea lui, și nu e lucru mai nesuferit decât să te vezi așa, deodată, singur, părăsit de toată lumea. Că publicul e schimbăcios, că adeseori cauze mici produc în el efecte mari, aceasta o știa de mult; acum însă nu numai o știa, dar o și sâmțea.
Nu-i vorbă, era și el convins că Ciulic a renunțat la cei 54 lei, că li-a mai dat bani să cumpere ghete pentru copii, ba că a trimis și un doctor să caute pe bolnav. Da! nu mai încăpea nici o îndoială că le-a făcut toate aceste. Ce erau însă aceste pentru dânsul! ? Nimic! Iată, bea și tu o țuică, dar să spui la toată lumea că eu ți-am dat-o! A făcut ce a făcut, pentru ca să adimenească lumea și apoi să-i stoarcă cu atât mai vârtos măduva. Ah! nu e nimic mai detestabil decât bogatul care-i aruncă săracului câte o firimitură, câte o coajă uscată, ca să-și mai arate disprețul.
Alții erau însă de altă părere, ba nenea Ghiță mai vorbea și despre multlăudata dreaptă, care dă fără ca să știe stânga.
Asta-l scoate pe Bufnea din toate răbdările.
Era peste putință să nu i se ridice sângele în cap când vedea cum un mizerabil poate să prostească o lume întreagă.
- Om generos, în adevăr generos - strigă el tare convins - nu e decât acela care dă tot, fiindcă nimic nu e al lui numai.
Ceilalți începură să râdă.
- De! grăi nenea Ghiță, asta n-ai face-o nici d-ta dac-ai avea ce să dai. Trebuie însă să știi un lucru: Sunt aici în mahala și în piață mulți oameni care nu știu, zău, eu ce-ar face dacă n-ar fi oameni ca Ciulic, care au știut să adune și să le facă pe aci, pe colo câte o mică înlesnire. El nu dă, ce-i drept, în dar; când te afli însă în strâmtorare, te bucuri dacă găsești pe cineva care te poate ajuta.
- Așa e! grăiră ceilalți. Ehe! câți s-au procopsit pe urma lui!
- Dacă e vorba - zise d-l Ciudea - a muncit și el până ce și-a câștigat averea și aleargă și acum destul ca să n-o piardă.
- Așa e! adăugă vecinul lui. El nu e, în adevăr, decât administratorul capitalului său.
Bufnea trecuse acum peste al treilea, care de obicei îndulcea firea lui, altfel atât de aspră; auzind dar vorbele aceste, el rămase cu gura căscată, ochii i se făcură mari și sprâncenele lui dese se ridicară în sus: iată o idee! o admirabilă soluțiune! Bravo! capitalistul numai administrator!
- Încă una, Petrache!
Atât era de fericit că oamenii au intrat iar în vederile lui, încât el, omul cumpătării, ar fi fost în stare să nu se mai oprească până la zece.
- De! lucru lămurit! Ei n-ar fi putut să guste țuica cea veche și în adevăr curată dacă n-ar fi fost aici în Dealul Spirii un Ciulic, care-i dă lui Ghiță bani, ca s-o cumpere de la țăranul din Capu-Coastei și să le-o vândă lor.
- Da! - zise el - dacă e astfel, atunci mă închin și eu. Petrache, încă una în sănătatea lui Ciulic!
Iară Ciulic?
El nu știa nici acum de ce oamenii nu mai sunt cum au fost, dar se simțea foarte bine.
Viața lui toată a trăit în harță necurmată cu oamenii, n-a avut tragere de inimă, nu slăbiciune pentru nimeni și nu și-a închipuit, n-a crezut niciodată că cineva în lumea aceasta poate să aibă tragere de inimă pentru dânsul. În gândul lui oamenii puteau să se fățărească, dar nu puteau trăi în lumea aceasta decât hărțuindu-se mereu între dânșii. Acum îi era ca și când s-ar fi făcut pace fără ca el să știe cum și de ce. Nu i-o spunea nimeni, dar o vedea el din fețele oamenilor.
De ce? Nici că mai voia să știe, când atât de bine știa că așa e astăzi, dar mâne are să fie iar cum a fost.
Tocmai de aceea pe înserate, când s-a întors acasă, el era atât de întristat, încât baba, văzându-l, s-a întristat și ea și n-a mai îndrăznit să-i spună că peste zi a fost doctorul la vecinii de pe maidan.
Asta n-a aflat-o decât în ziua următoare, când a ieșit să meargă în piață, unde avea să facă câteva încasări.
Ermil, fiind cel mai mare, era, precum se și cuvenea, cel mai dintâi îmbrăcat și astfel încă el singur ieșit în maidan. Văzând pe Ciulic, despre care muma lui îi vorbise atât de mult în timpul celor din urmă câteva zile, el începu să alerge, așa, în urma unei porniri venite ca din senin.
- Să mă vadă că nu mai sunt desculț!
Acesta i-ar fi fost, poate, răspunsul, dacă cineva l-ar fi oprit în loc, ca să-l întrebe, de ce fuge.
Ajungând apoi la Ciulic, el îi apucă iute mâna și i-o sărută, căci așa a zis mama lui să facă totdeauna când îl va întâlni.
Ciulic se opri speriat în loc și se uită cu mirare la băiat. Era un lucru atât de nemaipomenit ca un copil să-i sărute lui mâna, și copilul era atât de voios și de fericit, încât bătrânul nu știa ce să-i facă și ce să-i zică.
- Dar tu? zise el. Unde te duci?
- Nicăieri! răspunse Ermil.
- Cum nicăieri? Eu văd c-ai plecat!
Ermil, văzând și el că în adevăr a plecat, începu să sară într-un picior și să dea din mâni ca gâștele din aripi.
- Mama - zise - ne-a cumpărat ghete și a spus să nu mai umblăm desculți și să fim cuminte când ne vezi tu.
Ciulic sâmți ceva ca și când lacrămile i-ar năvăli în ochi. De ce, Doamne, când el îi vede? Îl dureau vorbele pe care le rostise la plecarea lui din casa de pe maidan și parcă auzea și acum acel glas în două corzi: "Da, a fost și el copil, a avut și el mamă! "
Fără de voie, fără ca să-și dea seamă despre ceea ce face, el mângâie obrajii copilului și se speriă oarecum când simți pelița cea moale și gingașă sub mâna lui înăsprită.
- Unde te duci tu? Întrebă copilul.
- În piață.
În piață. Ah, ce om fericit! El poate să meargă în piață! Câte lucruri, câte, câte, grozav de multe lucruri sunt în piață!
- În piață e foarte frumos! eu vreau să mă duc și eu! grăi Ermil înduioșat, plângând aproape.
Cine oare, om bătrân, ar fi putut să-i zică "ba"?
Și adecă de ce să nu-l ia cu dânsul, când atât de mult dorea, și toți vecinii vedeau și puteau să le spună părinților că cu el a plecat! ?
- Vino! Îi răspunse dar, și-l luă de mână. Era frumos, de necrezut, să vezi din colț, de la "Pisica", pe bătrânul înalt și cu umerii cam ridicați, cum merge din deal la vale, oprindu-se din când în când ca să privească înapoi spre băiatul ce sare mereu într-un picior și să-l mai domolească.
- Am fost și eu cu mama-n piață, zice băiatul; sunt cai, și boi, și viței, și multe lucruri, apoi a fost la noi și doctorul cu careta și-a spus că trebuie să mergem la țară și să facem băi de frunze de nuc, așa zice mama.
Bătrânul se oprește acum și stă. Mult ar da să aibă un scaun la îndemână, ca să-l mute cât se poate de departe. Așa e! cine va fi fost doctorul acela, e om cu pricepere. La țară, neapărat la țară! Apoi băile de frunze de nuc! Ce nuci frumoși avea el la moșioara lui! De! dar e cam departe, tocmai în valea Dâmboviței, spre Capu-Coastei! Hm! E cam departe.
Băiatul îl trage de mână, ca să se oprească acum neapărat, să se oprească în loc, fiindcă trec pe lângă o vitrină.
Ah! cât de multe lucruri și toate frumoase!
Tot jucărele. Sunt cai, sunt cărucioare, sunt păpuși, pisici și cățeluși, sunt cutii întregi de soldați, unii călare, alții pedeștri: ce nu e aici?!
- De ce nu vrei tu să-mi cumperi un briceag? Întrebă Ermil uitându-se în ochii bătrânului.
- Ce să faci cu briceagul?
- Să-mi tai un băț ca să bat cânii și pisicile!
Ce va să zică firea omenească! Ivit abia în lume, el vrea să-și taie băț ca să bată cânii și pisicile care-i fură bucata din mână.
În adevăr, oamenii toți sunt același om.
- Haide, băiete!
- Și-o păpușă pentru Cecilia! adăugă acum Ermil într-un ton încât vorbele sunau ca și când ar voi să zică: altfel nu primesc nici briceagul! Și tobă pentru Bocu! Da! o tobă! Pentru Dorin nimic! El e prea mic.
Bătrânul se uită lung la el. De ce adecă și-o păpușă? și tobă? Era în dorința aceasta ceva neînțeles, după a lui părere cu desăvârșire nefiresc.
Ermil începu să sară și să bată din palme.
- Bravo! bravo! strigă el ca ieșit din fire. Cum are să se bucure Cecilia, cum are să se bucure Bocu, cum au să se bucure tata și mama, și ei nu știu nimic, nimic nu știu!
Ciulic, bătrânul om stingher în lume, rămase cuprins de fiori, și iar îi era parcă lacrămile îi năvălesc în ochi. O, mare lucru e această bucurie de bucuriile sâmțite de alții; iar el abia acum la bătrânețe a ajuns să-l cunoască.
- Haide, băiete! zise el iar.
Acum, în clipa aceasta, ar fi fost în stare să cumpere toată prăvălia, și abia după ce a intrat și-a mai tras seamă și-a cerut un briceag mai ieftin, o păpușă mai ieftină și tobă cât se poate de ieftină. Căci tot acolo vine, așa zicea el: vorba e să fie briceag, tobă și păpușă.
Apoi Ermil nu mai voia să știe de bătrânul: el se întoarse ca descărcat din pușcă înapoi, la deal, în vreme ce bătrânul se uita pierdut după dânsul.
Marghioala, care vindea semințe în colț, stătea și ea ca împietrită și se uita la el. Îl văzuse venind cu copilul, stând la vitrină, intrând în prăvălie și ieșind apoi.
- Nu-i a bine! grăi dânsa înduioșată și făcând semnul crucii. Ciulic le cumpără copiilor jucărele. Doamne! să nu zic în ceas rău, i se apropie moartea.
Vecinii - Baciu
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Gura mahalalei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile d-lui Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile Agatei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Slabiciunile batranetelor
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - O zi de toamna
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Riza
Aceasta pagina a fost accesata de 1987 ori.
