Vecinii - Paraschiv Ciulic - O zi de toamna
de Ioan Slavici
Patru copii neastâmpărați, un om bolnav, Agata și Ciulic fac la un loc șapte suflete: deși dar harabaua era una din cele mai mari, a rămas vorba ca harabagiul să meargă pe jos.
Ciulic mergea și el cu harabagiul.
Nu c-ar fi voit, poate, să scape de copiii, care nu-i mai dedeau pace; nu, îndrăzneala copiilor era chiar o mângâiere pentru dânsul; harabaua era însă acoperită cu rogojină, și el voia să se bucure de ziua cea frumoasă. Apoi d-l Călin se supăra când copiii erau prea îndrăzneți, și el ținea ca nimeni în lume, și mai ales d-l Călin, să nu se supere.
Atât era el de împăcat cu sine și cu ceilalți, încât ar fi voit ca toată lumea să fie voioasă și să se bucure dimpreună cu dânsul de frumoasa zi de toamnă.
El cu toate aceste nu prea vedea frumusețele acestei zile.
Mergând așa singur, el vedea, privind departe înainte, ceea ce nu era încă decât în gândul lui.
Cumpărase cu un preț de nimic maidanul cel mare și mai era în târg și cu vecinii din fund, ca să mai cumpere încă doauă locuri, care ieșeau tocmai în strada cealaltă. Nu erau încă cumpărate, dar el vedea în gândul lui cele patru locuri împreunate într-unui singur, o grădină mare, iar în grădină o mulțime de case, fieștecare de câte doauă încăperi, o bucătărie și o cămară, fieștecare cu curticica ei, după planul pe care i-l făcuse arhitectul primăriei în înțelegere și cu Bencescu. Nu era încă gata planul casei mari, pentru școală și pentru epitropie: el o vedea însă și pe aceasta, în mijloc, ba vedea sus pe fațadă, scrise cu litere mari, și vorbele: „Azilul Ana Ciulic”.
Un singur lucru nu era încă hotărât.
În actul de fondațiune, pe care i-l făcuse Bencescu, se spunea deslușit că chiriașe nu pot să fie decât văduve cu copii, că chiria este de un napoleon pe lună pentru văduvele care au numai câte un copil și că li se scad câte doi lei pentru fieștecare copil văduvelor cu mai mulți copii, că din chiriile aceste li se dau ajutoare altor văduve cu copii și că școala e și ea numai pentru copii de văduve. Agata era, cu toate acestea, de părere că ar fi bine să se mai pună pe fațadă, cu litere mai mici, și vorbele: „Fondat de Paraschiv Ciulic pentru văduve cu copii”.
Erau prea multe vorbe, și el n-ar fi voit să se mâhnească Agata.
Din când în când, el se oprea și se uita înapoi, ca să vadă ce mai fac cei din haraba, și atunci fața lui se întuneca pe o clipă, deoarece Agata era tot îngrijată.
Se simțea oarecum de prisos în lumea aceasta: nimeni nu mai avea trebuință de dânsa; nimeni nu mai ținea seamă de vorbele ei.
Era o adevărată nebunie să plece cu bărbatul ei bolnav în cale atât de lungă, tocmai la Cârligi, unde nu poate găsi nici medic. Zadarnice au fost însă stăruințele ei, fiindcă Ciulic ținea ca să nu mai stea degeaba casa lui; iară Călin se bucura că n-are să plătească chirie și că lemnele sunt ieftine. S-au înțeles ei între dânșii, apoi Călin i-a dat bani lui Ciulic, ca să cumpere mălai și făină de grâu, slănină, costițe afumate, de ale băcăniei, ce-a știut și ce-a voit el; dânsa nici că știa ce are în cei trei saci mari din fundul harabalei.
Tot așa a fost și la Târgoviște: ei singuri știau ce fac, ce dreg. Ea a stăruit să mai stea acolo vreo zi, doauă, ca bolnavul să se odihnească; el însă n-a voit; zicea că e prea scumpă viața. Iar acum nici nu mai era sincer: zicea că se simte bine, când ea vedea că el geme pe ascunselea; îl auzea tușind câteodată pe-nfundate și era sigură că i s-a obrântit genunchele.
Deși nu era dar frig, Ciulic a dezbrăcat blana sa, ca să-l acopără pe bolnav cu ea; în zadar însă, căci Agata tot întreba mereu, dacă mai e mult până la Cârligi.
Se înțelege că mai era, deoarece nu trecuseră nici hanul, unde era drumul jumătate.
Intrat în valea Dâmboviței, drumul e croit pe coastele de la dreapta râului, de-a lungul văii lungi, care din ce în ce se strâmtează. Pădurile de pe coastele acestea se văd din depărtare ca un mare covor în fel de fel de fețe. Jos, de-a lungul drumului, sunt mai ales nuci bătrâni și groși acoperiți de un frunziș încă des, dar atins de asprimea vânturilor tomnatice și oarecum istovit. Nu sunt doauă frunze la fel, dar toate împreună lasă în ochi simțirea dulce a unui verde care bate-n galben. Mai la deal și pe ici, pe colo prin acest verde ies la iveală pete mai mici ori mai mari, fâșii prelungi ori cotite în fel de fel de chipuri, ici roșeața sângerului ori a frasinului, colo verdeața crudă a stejarului îndărătnic, iar mai departe galbenul teiului și, printre toate, risipit albul plopilor și al răchitei - un nesecat amestec de culori și de forme.
La stânga, valea cea lungă, sunt țarini sădite cu pruni, lungi și nenumărate șiruri de pruni, iar printre ele rămășițele porumbiștilor, o uimitoare icoană a urmelor de lucrare omenească.
Înainte, în sfârșit, departe, spre fundul văii, în zarea albăstrie, se îngrămădesc munții de la izvoarele Dâmboviței, cinci rânduri unul peste altul, cu piscul Păpușii deasupra.
Cerul e senin, și-o adiere lină, aproape caldă, se simte despre șesul nesfârșit.
E păcat de atâte frumusețe! Ciulic se oprește și se uită înainte: intrat așa deodată în vale, nu mai știe la ce să se uite, ce să vadă înainte de toate. El se uită înapoi, și acum râde, fiindcă Agata râde și ea arătând înainte spre fundul văii.
Drept răspuns, arată și el, tot înainte, spre zidurile albe, care, sus pe deal, ies la iveală din desimea nucilor; acolo e hanul, unde au să facă cel din urmă popas.
Agata ar fi mai bucuroasă dacă s-ar ști mai aproape de Cârligi: se bucură însă d-l Călin că în curând se va opri harabaua, și se bucură mai ales copiii, cărora începuse a li se urî în cuibarul lor. Inimile lor, deschise numai pentru lucruri mici și apropiate, rămâneau reci în fața munților pierduți în zarea depărtării, dar săltau în fața focului ce peste vreo jumătate de ceas fâlfâia la marginea pădurii.
Ar fi fost gata Ermil și Cecilia să adune toate vreascurile din pădurea cea mare și să i le aducă lui Ciulic în vreme ce Bocu stetea ca-nțepenit, cu manile la spate și privind cu ochii mari când la flăcările vii, când la bătrânul care-și cioplea frigarea și pociumbii pentru ceaun, ceaunul lui cel spălat de baba.
Agata era amărâtă. El voia să le facă singur toate, să frigă fleicile și mușchiul, să pună de mămăligă, până chiar și cafelele, el și numai el.
- Lasă, cocoană, lasă - Îi zicea - că-n asta m-am pomenit eu pe lume, în asta mi-am trăit traiul; ăsta e lucrul la care mă pricep și eu o dată!
Nici că s-ar fi putut altfel!
Cumpărase el însuși, la Târgoviște, cum știa el să aleagă, fleica și mușchiul, luase grătarul lui de acasă, pentru ca să nu-și mai facă treabă cu hangiul, iar Dumnezeu mai dăduse și-o zi frumoasă, încât să tot stai la focul de la marginea pădurii învârtind frigarea.
Dar Agata n-avea astâmpăr.
S-a bucurat că soțul ei, chinuit de drum, a adormit în curând după sosirea lor la han. Trecuse însă un ceas, și el tot nu se mai deștepta. Somnul acesta nu-i părea ei a bine! În zadar spunea Ciulic că asta e sănătate, asta e viață, că nimic nu poate să-i facă mai mult bine decât un somn zdravăn în aer curat, aici la umbră de nuc: ea ar fi voit să-l deștepte și din când în când îi venea gândul că n-are să se mai deștepte, dacă-l va mai lăsa să doarmă.
- Lasă-l, cocoană, grăi Ciulic râzând. Asta li se întâmplă câteodată unora ca mine, fiindcă n-au din ce să-și ducă viața mai departe, el însă adună puteri, când doarme.
Și totuși, când mușchiul era fript gata, dedea și Ciulic cu socoteală că tot e prea lung somnul bolnavului și că n-ar fi rău dacă Agata l-ar deștepta să mănânce. Păcat ar fi fost de asemenea frumuseță de mușchi ca să se răcească ori să mai fie ținut în frigare până ce-i va fi secat sucul. Mușchiul bine fript trebuie să-l mănânci fierbinte și plin de suc: asta-i sănătate, asta-i putere.
Și era, în adevăr, o mare mulțumire să-l vezi pe Călin mâncând bucățile pe care Ciulic i le tăiă, în felioare subțiri, de pe frigare.
Va mai fi fost fără îndoială la mijloc și oboseala drumului, aerul cel proaspăt și somnul cel dulce, destul că d-l Călin nu se mai sătura.
Agata se uita însă la fața lui slabă, la obrajii lui cuprinși de roșeață și la ochii lui stânși: îi era parcă aceasta e cea din urmă mâncare a lui și stăruia mereu să nu mai mănânce.
- Lasă-l, cocoană! Îi zise iar Ciulic, care hrănise în viața lui atât de mulți oameni, dar abia acum aflase ce va să zică mulțumirea de a vedea pe alții mâncând cu poftă.
Va fi fost flămând d-l Călin, dar Ciulic era nesățios.
Păcat ar fi fost apoi de vinul cel negru, care de atâta timp stătuse degeaba în pivnița lui. El însuși l-a cumpărat chiar din vie, el l-a pritocit șase ani de-a rândul, el l-a tras acum în butelii: era curat ca aurul, adevărată sănătate, adevărată putere.
Luase, ce-i drept, numai zece butelii, fiindcă vinul acesta se bea numai puțin câte puțin; acum însă, de astă dată, bolnavul putea să bea și mai mult, așa, puțin câte puțin. Căci era atât de frumoasă ziua și atât de bine acolo la marginea pădurii.
Păcat numai că zilele de toamnă, cu cât sunt mai frumoase, cu atât sunt și mai scurte și mai supuse la schimbări.
Îi mai rămase lui Ciulic mulțumirea de a vedea cu câtă poftă mănâncă Agata și copiii. El însă nu putea să mănânce. Zicea că s-a săturat cu mirosul. Agata era însă îngrijată, fiindcă știa că noaptea trecută, la Târgoviște, n-a putut dormi. Își stricase rosturile lui cele vechi și bune.
Dar din mulțumire-n mulțumire, Ciulic se pomeni că ziua e trecută, și soarele se apropia de culmile munților când harabaua se puse iar în mișcare.
Ciulic se urcă acum și el, fiindcă de aici înainte drumul era mai rău și trecea pe ici, pe colo prin albia râului, peste bolovani, ba chiar prin valurile iuți.
Când harabaua se hurduca ori trecea prin apă, copiii săltau de bucurie, Agata era cuprinsă de groază, iar d-l Călin gemea și-și făcea mustrări.
Pe-nserate se porni un vânt aspru, și din toate părțile se iviră nourii iernatici, care acoperiră încetul cu încetul tot cerul: erau semne de crivăț, și harabagiul le spunea că nu mai e chip să sosească cu ziua la Cârligi.
Bătrânul se dete iar jos, ca să-și mai întindă vinele și să se dezmorțească.
Agata ar fi voit să-l oprească, dar nu putea. Tocmai fiindcă era frig, ea nu putea să ia blana de pe soțul ei; iar fără de blană îi era bătrânului prea frig în haraba.
Greu de tot a fost drumul până la Cârligi.
Întunecându-se, copiii au început să se neliniștească, dar au plâns cât au plâns, apoi, obosiți de drum și amorțiți de frig, au adormit unul după altul, așa claie peste grămadă, și Agata a rămas cu inima încleștată între bolnavul ce gemea într-un fel de amorțeală somnoroasă și bătrânul, care abia se mai ținea pe picioare.
Ciulic nu se simțea cu toate aceste câtuși de puțin obosit: se reiviseră, parcă, în vinele lui toate puterile tinerețelor.
Era o nebunie să călătorească ei acum pe-ntunerec cu harabaua plină de oameni vii, pe drumuri cotite și costișe, peste bolovani și prin valuri de apă curgătoare, temându-se la tot pasul că vor da-n gropi, că se vor răsturna, că valurile vor lua harabaua. Dar n-aveau încotro, trebuiau să urmeze drumul prin acest pustiu întunecat. Iară vina o purta el. El, omul bătrân, omul chibzuit, tocmai acum, când atât de bine ar fi trebuit să le potrivească toate, a făcut ce a făcut ca să înnopteze pe drum. Nu era destul că n-au ascultat de Agata, ci au pornit la drum atât de lung și n-au odihnit, cum a zis ea, la Târgoviște, dar acum a mai băgat-o în toate spaimele și - cine știe?! - Doamne ferește!
El se uita din când în când înapoi, ca la o icoană sfântă, la femeia înțeleaptă, care nu se gândește niciodată la sine, ci poartă grijă de alții.
- Nu te teme! să nu-ți fie frică - Îi strigă el - că sunt eu aici!
Și mergea, țiind caii de căpăstru, înaintea harabalei, pipăia cu piciorul bolovanii, trecea prin râu cum treci vara prin iarba mare, ducea harabaua cum cârmaciul duce corabia în timp de furtună.
- Nu te teme! striga, și inima îi râdea că toate merg bine.
Agata ședea la locul ei, se închina mereu, se ruga lui
Dumnezeu și se dădea pe sine dimpreună cu ai săi în paza Maicii Preacurate. Îi era câteodată ca și când unul din amândoi ar trebui să piară în drumul acesta.
- Auzi?! strigă deodată bătrânul cuprins de vie bucurie. Aceia sunt cânii de la Cârligi!
Era vestea mântuirii.
Agata începu să plângă și iar să se închine.
Îngrijitorul moșioarei, un sătean harnic, neștiind că stăpânul are să sosească, se culcase la timpul obicinuit, și singuri Flocea și Bursuc, dulăii curții, le-au ieșit călătorilor înnoptați în cale.
Deoarece atât țarinile, cât și pruniștile erau date cu învoială la săteni, Ciulic nu mai fusese pe la moșia lui decât patru ani în urmă, când a făcut o tăietură în pădure. El se dete dar în dosul harabalei când cânii se apropiară. Flocea însă și Bursuc se opriră, începură să dea din coadă, apoi săltând de bucurie, se apropiară, pe pitite, de dânsul ca să-i lingă mâna.
- De! de! de! zise bătrânul muiat.
Își aducea aminte cât i-a bătut și cum se ascundeau când îl vedeau, și-i era rușine că nu-și mai aduce aminte cum îi cheamă ca să-i mângâie zicându-le pe nume.
- De! de! zise iar, și le netezi părul de pe gât, apoi, în vreme ce harabagiul se opintea să deschidă poarta, el trase caii de urechi și-i mângâie bătându-i cu palma, bietele de dobitoace chinuite!
Vecinii - Baciu
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Suferintele domnului Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Multumirile domnului Calin
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Napastea
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Gura mahalalei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile d-lui Ciulic
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Stramtorarile Agatei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Slabiciunile batranetelor
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Zilele copilariei
Vecinii - Paraschiv Ciulic - O zi de toamna
Vecinii - Paraschiv Ciulic - Riza
Aceasta pagina a fost accesata de 2030 ori.
