Pacala in satul lui
de Ioan Slavici
I se urase si lui Pacala sa tot umble razlet prin lume, asa fara de nici o treaba, numai ca sa incurce trebile altora si sa rada de prostia oamenilor. Se hotari dar sa se faca si el om asezat, ca toti oamenii de treaba, sa-si intemeieze casa lui, sa-si agoniseasca o mosioara, — vorba scurta, — sa se astampere odata.
si fiindca romanul zice ca nu e nicaieri mai bine ca in satul lui, Pacala se intoarse si el in satul lui si incepu cum incep toti oamenii care n-au nimic, adica facu ce facu de-si agonisi o vitelusa si o trimise la pasune in izlazul satului.
Caci asa se facea averea. Pascand, vitelusa se face vitea, viteaua se face junca, junca se face vaca, vaca fata, iar vaca cu vitelul o vinzi ca din pretul ei sa cumperi sapte viteluse si sa le trimiti si pe ele la pasune in izlazul satului.
De ce e oare izlazul izlaz, daca nu pentru ca sa-l pasca vitelusele oamenilor?
Pastea dar vitelusa lui Pacala, pastea, si cu cat mai mult pastea, cu atata mai vartos crestea, incat nu era in tot satul vitea care s-o intreaca, iar cand ajunse si ea vitea, nici juncile nu se puteau potrivi cu ea.
— Mai! ziceau vecinele lui Pacala, ce lucru sa mai fie si asta? viteaua asta le intrece pe toate! Ce-i va fi dand oare sa manance? Ce soi o fi de creste asa de frumos?
Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a catarea; viteaua era insa viteaua lui Pacala, iar Pacala isi cauta de treaba, n-avea vreme s-o mai pazeasca si sa nu rupa cateodata si din holdele oamenilor.
Ajungand juninca, viteaua lui Pacala se facu stapana pe intregul hotar. Umbla si ea cum umblase si stapanul ei mai nainte de a se fi astamparat, si unde n-o cautai, acolo dadeai de ea, mai prin lanul de grau, mai prin porumbiste, mai stie bunul Dumnezeu pe unde.
Iara Pacala li se plangea oamenilor ca prea i s-a facut razleata juninca si ca are treaba si nu poate umbla dupa ea.
Nu-i vorba, oamenii s-ar fi plans si ei, dar nu mai aveau cui sa i se planga cand Pacala ii lua pe dinainte si li se plangea de te prindea mila de el.
Cand vazura dar ca juninca lui Pacala in curand are sa fie vaca, oamenii se pusera pe ganduri. stiau ei cum au sa urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parca cele sapte viteluse cum se fac vitele, juninci, cum ajung in cele din urma vaci si ele, si cum le vinde Pacala si pe ele si se intoarce de la targ cu o spuza de viteluse, toate flamande, toate pornite din fire sa se faca vitele, juninci si vaci in cele din urma.
— Mai! strigara ei, asta ne mananca si urechile din cap cu vitelusa lui, ne seaca, ne face intregul hotar batatura.
Dar ce puteau sa-i faca lui Pacala? El nu era de vina si avea treaba, nu putea sa-si piarda vara umbland dupa coada junincei.
Se sfatuira dar intre dansii si iar se sfatuira, se tot sfatuira, pana ce n-ajunsera a se dumeri ca toata carnea pe care a pus-o vitelusa ca sa se faca vitea si din vitea juninca e carne adunata din nutretul de pe hotarul lor, adica dupa toata dreptatea carne din care ar fi fost sa fie a lor si numai pielea e a lui Pacala, fiindca piele avuse juninca si cand venise ca vitelusa in sat.
Dumeriti odata astfel, taiara juninca, ii luara carnea si o mancara, iara pielea o aruncara peste gard in curtea lui Pacala.
Nu-i vorba, a fost cam scurta socoteala aceasta, dar in satul lui Pacala multe se intampla.
Pacala, de! ce sa faca!... Daca ar fi voit, ar fi gasit el ac pentru cojocul satenilor; el insa nu voia. Avea tragere de inima penru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el sa-i incurce, cum ar fi incurcat bunaoara pe oamenii din satul lui Tandala.
intinse dar pielea sa se usuce, iar dupa ce se usca, o lua in varf de bat si pleca cu ea la targ, ca s-o vanda.
Asa ajunse Pacala iar pe drumuri. Se duse si tot se duse mereu, de dimineata pana la pranz si de la pranz pana seara. Cand era pe inserate, el se opri intr-un sat de la marginea drumului si se uita imprejurul sau, ca sa-si gaseasca vreo casa la care sa maie, vreo vaduva ori vreo femeie al carei barbat nu-i acasa.
Nu poate, ca — Doamne fereste! — ce, dar Pacala, ca om umblat prin lume, stia ca sunt fricoase femeile, li se uraste asa singure, si sunt bucuroase de oaspeti, numai ca sa stie ca e peste noapte picior de om la casa lor.
si gasi Pacala chiar mai la marginea satului o femeie, al careia barbat se dusese la padure sa aduca lemne. Nu-i vorba, muierea ii spunea mereu ca teaca, ca punga, ca nu-i este barbatul acasa, ca ce va zice lumea; Pacala tinea si el sa ramana asa intr-un unghi al casei, intr-un sopron, in pridvor, unde o fi, numai ca sa nu fie casa pustie. N-avea biata muiere incotro, trebuia sa-l primeasca, dar ii si spuse sa se culce si sa doarma, c-o fi ostenit de drum, sarmanul de el!
"Ce-o sa mai fie si asta?!" grai Pacala. El stia ca muierile sunt si vorbarete, si doritoare de a le sti toate cate sunt in cer si pe pamant, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-l intreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai facut, ce mai stie... Aici trebuia dar sa fie ceva la mijloc, si Pacala, in loc de a adormi, tragea cand cu ochiul drept, cand cu cel stang, ca sa vada cele ce se petrec in casa si imprejurul casei.
Nici nu se insera bine, si muierea incepu sa fiarba, sa friga, sa coaca, sa gateasca fel de fel de mancari, si placinte, si un purcel fript, si o coasta oparita cu varza calita. si apoi rachiuri, si apoi vinuri. Ospat, nu alta!
N-ar fi fost Pacala om patit daca n-ar fi stiut ca toate aceste nu pentru barbatul ei le facea muierea cea harnica, fiindca mai era si ea gatita ca de nunta.
Nici nu le facea pentru barbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-l astepta nevasta cum isi asteapta fetele mari petitorii, iesind mereu in usa si in portita, ca sa vada daca vine, daca nu mai vine, daca intarzie, daca soseste.
Nu care cumva sa creada cineva ca Doamne fereste ce!... Nu! ci fiindca vornicul era cel mai de frunte om din sat si nu putea sa-l primeasca la casa ei ca pe orisicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse sa vie, ci le facea cinstea acum, mai pe seara.
Alt nimic nu era la mijloc, Doamne fereste! Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos si rumen de-ti pocnea soricul in dinti, costitele erau oparite, varza era calita, placintele abureau, rachiul era asezat pe masa, vinul statea in apa rece, nu mai lipsea decat dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, cand deodata — sa te miri, nu alta! — se intoarse barbatul. I se fransese, sarmanul de el, o osie in drum, si nu-i ramasese decat sa se intoarca, sa puna alta osie la car si sa plece maine din nou la padure.
Muierea buna si credincioasa isi cunoaste barbatul dupa mers, din tusite si stranuturi, ba chiar si din pocnetul biciului, iar nevasta la care isi luase Pacala conac era si ea muiere buna si credincioasa. Ea isi cunoscu barbatul din scartaitul roatelor de la car, iar scartaitul roatelor se auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere harnica precum era dansa sa-si randuiasca treburile.
Ea lua purcelul cel frumos si rumen si-l ascunse iute dupa cuptor, lua placinta si o puse iute-iute pe cuptor, lua costitele cu varza calita si le vari in cuptor, mai vari tot iute-iute si rachiul sub perina de la capataiul patului, iar vinul sub pat, si pe cand carul cu boii intrara in curte, toate erau in cea mai buna randuiala.
Nu poate ca Doamne fereste ce!... dar de! tot era mai bine sa nu afle barbatul.
Vazandu-se acasa, barbatul, ca tot omul pagubas, incepu sa se planga, nevasta, ca toata muierea buna si credincioasa, il mangaia cu vorbe bune, iar Pacala, ca tot omul cumsecade, iesi si el din unghiul lui, ca sa-i spuna stapanului de casa ca e si el aici, sa-i ceara iertare ca a indraznit si sa-l mai roage si pe el de conac.
— Fa muiere, grai barbatul dupa ce se mai incalzi in cuibul lui, mie mi-e foame; n-ai tu ceva de mancare?
De! ce sa-i faci? omul flamanzeste la drum. Nu-i vorba, mai era in traista merindea pe care o luase la drum; dar acasa la el omul nu mananca bucuros merindea cu care se intoarce din drum.
— Vai, saraca de mine! raspunse nevasta, dar de unde sa am? Eram sa te astept maine. O sa-ti fac insa o mamaliguta buna, ca s-o mananci cu o zamuta de usturoi.
— Mamaliguta sa fie! grai barbatul. Cand e flamand, omul se bucura si de mamaliguta. Om umblat prin lume, Pacala stia ca o sa-l pofteasca si pe el la cina, ca sa mai steie de vorba, si nici ca-i parea rau lui Pacala, fiindca tot drumet era si el, tot flamand — ca orisice om sosit din drum.
si cum stateau de vorba in vreme ce nevasta gatea mamaliguta, Pacala, care nu era cap sec, se gandea mereu cum sa faca el ca sa nu manance mamaliga, ci purcel fript, frumos si rumen de-ti pocneste soricul in dinti, costite cu varza calita si placinte de cele bune; cum ar face ca sa bea o gura de rachiu si sa guste macar o data din vinul cel vechi.
El se incrunta o data si trase cam pe furis cu batul in piele. si lasa pe Pacala, ca nu e nici el de ieri, de alaltaieri! Simtise o data mirosul, si grija lui mai departe...
Ca om drumet, isi tinea batul la indemana, iar pielea cea de juninca, marfa lui, toata averea lui, ii era la picioare.
Barbatul se cam mira ca ce va fi avand cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era batul, a lui era pielea; treaba lui era ce facea cu ele.
Peste catva timp Pacala iar trase una cu batul, ba mai se si rasti la piele:
— tine-ti gura, sluto! Barbatul iar tacu. Pacala dete de a treia oara, si acum se rasti si mai rau.
— Ce ai cu pielea aceea? intreba omul nostru. Pacala mai dete din umar, mai se codi, mai se ruga de iertare ca nu poate sa spuna.
— Apoi, grai el cam cu anevoie in cele din urma, piele-ar fi de piele, dar, asa cum o vezi, nu e piele, ci proroc, care stie toate cele nestiute si vrea mereu sa spuna lucruri de nespus.
— si ce vrea sa spuna? intreba mirat barbatul.
— Uite! grai Pacala, si puse urechea la piele. Mare minune! Zice sa cauti la capataiul patului, c-o sa gasesti rachiu.
Barbatul cauta si gasi.
— Mare minune! Cine l-o fi pus oare?
— E taina!... raspunse Pacala, asta nu se poate sti.
— si ce mai zice prorocul?
— Sa cauti dupa cuptor, ca vei gasi un purcel fript, zise Pacala, dupa ce puse iar urechea la piele.
— Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice prorocul?
— Cauta sub pat, ca gasesti vinul. Astfel inainte — pana ce nu iesira la iveala costitele si placintele, incat numai de-un drag sa te uiti la masa incarcata si sa te asezi la ea.
Se mira barbatul, se mira mai vartos nevasta, s-ar fi mirat satul intreg, daca ar fi fost de fata; numai Pacala nu se mira, fiindca el isi cunostea marfa si stia de ce e buna.
— Apoi de! zicea el mereu, asta-i proroc, nu fleac, si-ti scoate si cartita din fundul pamantului!
Va fi fost ori nu asa, destul ca Pacala s-a saturat ca un pasa turcesc, incat abia-l mai tineau curelele.
— Buna treaba prorocul asta! grai barbatul nevestei dupa ce se satura si el. Nu cumva ti-e de vanzare?
— Doamne fereste! ii raspunse Pacala. Cum as putea eu sa vand un lucru ca acesta? Se poate?!
— Dar daca ti-as da un pret bun?
— Auzi vorba! pret bun? Un proroc ca asta e lucru nepretuit.
Doritor cum era de a se hrani bine si de a sti totdeauna cele ce se petrec in casa lui, omul nostru il apuca pe Pacala la targ. ii dete la inceput o punga de galbeni, apoi doua, apoi trei, si asa mereu inainte, pana la sapte pungi, bani frumosi chiar si pentru un om mai bogat decat Pacala.
— Fiindca vad si vad ca tii cu orice pret sa cumperi prorocul, grai Pacala muiat, o sa-ti fac dupa dorinta, dar nu pentru bani, ci fiindca m-ai primit la casa, m-ai poftit la masa si mi-ai zis o vorba buna. Noroc sa ai de ea!
Asa grai Pacala, si-i dete pielea cea de juninca, pentru ca sa ieie cele sapte pungi de galbeni — multi bani chiar si pentru un om mai bogat decat Pacala.
si nu era pe lumea aceasta om mai fericit decat barbatul nevestei, fiindca putea de aici inainte sa stie toate cele ce se petrec in casa lui si sa se mai si hraneasca bine.
Iar Pacala, dupa ce-si vandu pielea si puse bine banii, se culca sa doarma, ca avea drum lung pana acasa in satul lui.
Ziua urmatoare isi lua Pacala ramas bun si pleca iar acasa. si cum mergea pe drum si cum se simtea asa incarcat de bani, cum nu mai fusese niciodata in viata lui, isi puse tare si cu adevarat de gand ca de aici inainte nu mai vasca nici la dreapta, nici la stanga, ci merge drept inainte, nu mai umbla cu minciuna, nu mai cauta sa traga folos din partea altora — nu! nu! nu! --, ci se face om ca toti oamenii care vor sa aiba obrazul curat, se astampara, se pune in rand cu fruntea satului.
Numai daca n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnica! Ea, sarmana, nu mai avea astampar, si parca i se surpa casa in cap cand se gandea ca prorocul a ramas in paza ei. Nu poate ca Doamne fereste ce! dar muierile sunt fricoase si nu prea se simt bine cand se afla aproape de niste lucruri cum era pielea lui Pacala.
Ea facu dar ce facu, si-si trimise barbatul iar la padure, apoi, dupa ce ramase ea singura, puse, ca muiere harnica ce era, furca in brau si porni in urma lui Pacala si grabi si alerga ca sa-l ajunga si sa-l intrebe ce are sa faca si cum sa dreaga, ca sa faca din piele piele ca toate pieile si sa-i ieie darul prorociei?
Pacala, de! ce sa faca si el?! De paguba se fereste omul, dar de castig niciodata; mai lua si de la femeie sapte pungi si ii spuse ca n-are decat sa opareasca pielea cu apa de izvor strecurata prin o sita deasa, si-si urma calea ca si cand nimic nu i s-ar fi intamplat.
— Acum zau ca ma fac om asezat, incat o sa ajung chiar vornic in satul meu! grai el dupa ce sosi acasa.
Se si facu. isi zidi, Doamne, o casa frumoasa de nu mai era in tot satul casa ca a lui, — colea, cu pridvor asezat pe stalpi si cu cerdac mare, — isi cumpara pamanturi, car cu patru boi, cal de calarit, vaca cu lapte, oi de prasila; in sfarsit, toate cate se cuvin la casa unui om cu dare de mana, toate erau la casa lui Pacala.
si nu era in sat om mai asezat decat Pacala. Numai oamenii din satul lui daca n-ar fi fost tocmai asa de prosti cum erau!
Vazand cum zideste Pacala, cum cumpara, iar cumpara si tot cumpara, cum da mereu fara sa ieie, vecinele incepura sa sopteasca intre dansele si satenii detera cu socoteala ca va fi avand multi bani Pacala si ca banii acestia ii va fi gasit undeva, ii va fi capatat ori ii va fi luat de la cineva. Destul ca voiau sa stie de unde are Pacala banii.
— Mai Pacala, il intreba dar unul dintre oameni, dar tu de unde ai atata spurcaciune de ban, de tot dai si nu mai sfarsesti?
Pacala sedea in cerdacul casei cu pipa in gura si privea la carul cel cu patru boi care intra in curtea cea larga si plina.
— De unde am atata ban? raspunse el. De unde, pacatele mele, as putea sa am daca nu din pretul mosiei pe care am vandut-o?
— Ce mosie, mai Pacala, ca tu n-ai avut mosie?!
— Apoi vorba?! Dar pielea jinincei a cui a fost, mai?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toata averea: am vandut-o si am luat bani ca sa-mi fac alta avere in locul ei.
— Atatia bani pentru o piele de juninca?
— Mai, dar greu mai esti la cap! grai acum Pacala, care tinea sa nu mai umble cu minciuna. Nu intelegi tu ca juninca aceea era juninca de prasila? Daca o mai tineam, fata, si vitelul crestea, si el se facea vaca, si aveam doua vaci, si doua vaci fatau doi vitei, si se faceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt sasesprezece si cu timpul o intreaga cireada de vite. Asa se face socoteala cand mergi la targ si stii cum sa-ti vinzi marfa. O avere intreaga nu se vinde numai iac-asa!
Omul dete din cap si detera din cap si se pusera pe ganduri toti oamenii din satul lui Pacala.
Aveau si ei vitele de prasila. De ce adica numai Pacala sa-si vanda pielea cu pret? de ce sa fie ei mai prosti decat dansul? de ce sa deie ei o avere intreaga pentru un pret de nimic?
Se pusera dar degrab', isi taiara cu totii junincile de prasila, mancara cat putura din carnea lor, iar pieile le dusera la targ, sa le vanda si ei cum a vandut Pacala pe a lui.
Numai ca nu se nimereste totdeauna si nu stiu toti oamenii sa-si vanda marfa ca Pacala.
Degeaba spuneau ei ca pielea e piele de juninca de prasila, caci nimeni nu voia sa le deie pretul la care ravneau, si s-au intors ca vai de ei acasa.
Vai de ei! dar vai si de Pacala! Cand se vazura si cu paguba, si cu batjocura, oamenii se adunara iarasi, se sfatuira si tot se sfatuira intre dansii, ca ce sa faca si ce sa dreaga ca sa scape de Pacala, fiindca nu mai ramanea nici o indoiala ca-i va prapadi pe toti daca va mai ramanea cu zile.
— O sa-si deie foc la casa, ca sa ne dam si noi la ale noastre, grai unul dintre cei mai prevazatori.
— O sa-si franga vreun picior, ca sa ne frangem si noi pe ale noastre, grai altul.
— O sa sara in fantana, ca sa sarim cu totii dupa el! strigara cu totii.
Nu mai ramanea nici o indoiala ca trebuiau sa scape de el, daca nu voiau sa piara cu totii ca vai de ei.
Dar cum sa scape? Asta era vorba. Sa-i taie boii, si vaca, si oile, si calul de calarit, sa-i deie foc la casa si sa-l goneasca din sat. Asta s-at fi putut. Dar cine putea sa stie daca nu se va mai intoarce?
Trebuia sa-i stinga lumina vietii: numai asa erau scapati, cu adevarat scapati de el.
Luara dar hotararea sa-l omoare pe Pacala; fiind, insa, ca nu voiau sa faca nici varsare de sange, nici moarte de om chiar cu mana lor, se sfatuira din nou intre dansii si dupa mult sfat au chibzuit sa-l arunce in Dunare, unde va fi apa mai adanca, pentru ca nici neam de neamul lui sa nu mai poata iesi la lumina zilei.
si daca tot ar scapa Pacala chiar si din fundul Dunarii? Asta era! si daca tot ar scapa?! Ce era atunci?! Nu mai ramanea nici o indoiala ca trebuia sa faca ce vor face ca Pacala sa nu poata scapa, dar deloc sa nu poata scapa.
Se pusera dar din nou si se sfatuira, si dupa multa sfatuire mai chibzuira sa-l bage pe Pacala intr-un sac, sa stranga bine gura sacului si sa lege sacul cu Pacala cu tot de o piatra de moara, pentru ca piatra de moara, rotunda cum este, sa mearga de-a dura pana la fundul Dunarii si sa duca si sacul cu Pacala.
intelegandu-se astfel ei, toti oamenii din satul lui Pacala, cu mic, cu mare, cum erau, luara sacul, luara sfoara pentru gura sacului, luara funia, ca sa lege sacul de piatra, luara cea mai mare din pietrele de moara pe care le putura gasi cale de trei zile de jur-imprejur si pornira cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Pacala, ca sa-l ia, sa-l ridice, sa-l duca si sa nu se opreasca cu el decat in fundul Dunarii.
Pacala sedea cu pipa in gura in cerdacul casei si se uita la carul cel cu patru boi, care intra in curtea lui cea larga si plina, — sedea Pacala cu pipa in gura si se uita, — cand se pomeni cu satul intreg, mic si mare, de nu-i mai incapea curtea cea larga a lui.
Ce sa faca, sarmanul de el, ce sa faca?! Nu-i ramanea decat sa se dea prins si legat, daca n-a putut sa ramana pe unde fusese mai inainte, ci l-a pus pacatul sa se intoarca in satul lui, sa se faca om asezat si sa nu mai umble cu minciuna. Dar o viata are omul si o moarte.
— Mi-a fost, se vede, randuit, grai Pacala, sa mor in satul meu ca om de treaba.
Caci mai de treaba de cum era nu se putea face Pacala; asta o simtea.
ii parea cu toate aceste cam rau ca trebuia sa moara tocmai acum, cand avea si el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui larga, si ar fi voit Pacala sa scape daca se poate fara minciuna, caci era hotarat odata sa nu umble cu minciuni, dar nu se putea, fiindca oamenii erau neindurati si vicleni.
Se lasa dar Pacala, se lasa, fiindca n-avea incotro, sa-l vare ca pe un motan in sac, sa-l ia pe sus si sa-l duca la pierzare.
El in frunte, piatra de moara dupa el, fruntea satului in urma si satul intreg, cu mic, cu mare, mai in coada, iesira din curtea cea larga, trecura prin sat si o luara peste campul nisipos drept spre Dunarea cea mare si adanca.
— Stati, mai, striga cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala.
Se oprira in loc cu totii, cu mic, cu mare, cum erau.
— Am uitat un lucru, grai omul cel cu socoteala.
— Ce-am uitat? intrebara ceilalti.
— Prajina, ca sa cautam fundul Dunarii.
— Asa-i, zisera oamenii din satul lui Pacala, am uitat prajina, ca sa cautam fundul Dunarii.
il aveau acum pe Pacala: cum puteau ei sa-l arunce fara ca sa stie unde-l arunca?
Se intoarsera dar iar in sat, cautara cea mai lunga dintre toate prajinile si numai apoi il dusera pe Pacala la Dunare, — prajina in frunte, sacul cu Pacala, piatra de moara, fruntea satului si apoi satul intreg, cu mic, cu mare, cum erau.
— Stati, mai! striga iar omul cel cu socoteala. Iar se oprira cu totii.
— Sa-l legam de piatra de moara, ca sa nu fuga, in vreme ce noi cautam cu prajina fundul Dunarii!
— Sa-l legam, strigara cu totii, ca sa nu fuga! il legara dar pe Pacala de piatra cea mare, apoi plecara ca sa caute cu prajina, unde e mai afunda Dunarea, ca acolo sa-l arunce.
Cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala lua el insusi prajina, dete o data cu ea in valuri, o izbi cat nu mai putu in jos, dar nu atinse cu ea fundul.
— Aici, zise el, Dunarea nu are fund, trebuie sa cautam alt loc.
— Asa e, strigara cu totii, trebuie sa cautam alt loc, unde are Dunarea fund.
Nici ca se putea altfel. Vorba era ca piatra de moara sa mearga de-a dura si sa se opreasca tocmai in fundul Dunarii: unde se oprea piatra daca Dunarea nu avea fund?
Pornira dar cu totii ca sa caute fundul Dunarii, pentru ca nu cumva sa-l arunce la loc nepotrivit si sa-l scape acum, dupa ce il aveau prins si legat.
Ei trebuiau sa stie unde are sa se opreasca piatra cu sacul si cu Pacala cel din sac.
Iar Pacala, vai de capul lui, ramase in sac, legat de piatra cea de moara, cea mai mare pe care oamenii din satul lui o putusera gasi cale de trei zile de jur-imprejur.
— Stati! striga omul cel cu socoteala. Iar se oprira cu totii. Ce era la mijloc? Ca oameni chibzuiti, trebuiau sa fie cu mare bagare de seama si sa cerceteze bine mai nainte de a-l arunca pe Pacala in Dunare.
Unde sa-l arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce?
Unii dadeau cu socoteala ca mai la deal e mai multa apa, fiindca de acolo vine apa si n-ar veni daca n-ar fi destula.
Altii insa erau de parere ca la vale e mai multa, fiindca acolo se strange apa, care vine de la deal, si daca l-ar arunca la deal, cum vine apa si tot vine, se scurge si tot se scurge, s-ar pomeni ca Pacala ramane pe uscat, iese din sac si vai de capul lor!
Se adunara dar cu totii de se sfatuira ca nu cumva sa faca vreo prostie, si dupa multa sfatuire se intelesera sa caute locul cat mai devale, pentru ca toata apa sa se stranga in capul lui Pacala.
Pe cand oamenii din satul lui Pacala umblau sa caute fundul Dunarii cu prajina cea lunga, iata ca vine un jelepar de vite, care ducea o cireada de o mie de boi la targ, si cum mergea jeleparul de-a lungul malului, da de sacul cu Pacala si se mira, cum s-ar mira tot omul cand ar vedea in calea lui asemenea lucru.
— Dar tu, mai, intreba jeleparul, cum ai intrat in sac si ce cauti in el?
— N-am intrat, raspunse Pacala, ci m-au varat altii in el.
— si de ce te-au varat?
— Ca sa ma arunce in Dunare.
— si de ce sa te arunce?
— Iaca — pacatele mele! — raspunse Pacala, fiindca vor sa ma faca vornic si eu nu vreau sa primesc...
— si de ce nu vrei, mai?
— Apoi de! zise Pacala. Fiindca nu e satul de a-i fi vornic.
— si de ce nu e?
— Fiindca are neveste multe, si barbatii pleaca cu totii la lucru, de nu se mai intorc cu saptamanile, si vornicul ramane el singur cu nevestele.
— si de ce nu vrei sa ramai cu nevestele?
— Fiindca sunt multe si toate tinere si sprintene ca furnicile si nu pot sa le stapanesc.
Cand auzi asemenea vorbe, jeleparul se mira prea mult, fiindca el bucuros ar fi fost vornic intr-un sat ca satul lui Pacala.
— Mai, dar prost mai esti tu, mai! grai el. Un om mai cu minte ar primi cu amandoua mainile.
— Un om mai cu minte e mai cuminte si poate cand nu poate prostul, ii raspunse Pacala. Haid'! daca te simti destoinic, intra in sac si, cand vei vedea ca voiesc sa te arunce in Dunare, spune-le ca primesti sa le fii vornic.
— si ei ma vor primi oare pe mine?
— Mai ales! ii raspunse Pacala. Cu amandoua mainile! Atat ii trebui jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui Pacala.
El dezlega dar sacul, ca sa iasa Pacala, apoi se vari el insusi in sac. Pacala rasufla o data usor de tot, stranse gura sacului, o lega bine, apoi p-aci ii fu drumul, nici ca se mai opri decat la cireada cea de boi, pe care o mana acasa la el, in curtea cea larga, care putea sa-i incapa pe toti.
Iara jeleparul din sac radea in el cand se gandea cum are sa-i insele pe prostii din satul lui Pacala, care nu stiau, bietii de ei, ca nu mai e tot un prost ca dansii in sac.
Radea insa mai ales cand simtea ca ei il ridica pe sus, ca sa-l duca sa-l arunce in Dunare la locul pe care-l gasisera mai bine infundat. Numai atunci cand simti ca-i dau avant ca sa-l arunce, abia atunci el striga tare cat putu:
— Stati, mai! Toti se oprira, cuprinsi de spaima si de mirare, fiindca intelegeau si ei ca glasul care rasuna din sac nu era glasul lui Pacala.
— Lasati-ma, grai jeleparul, ca primesc sa va fiu vornic.
— Auzi vorba! striga cel mai cu socoteala dintre oamenii din satul lui Pacala, care era chiar el vornic in sat, isi preface glasul ca sa nu-l mai cunoastem, voieste sa ne mai fie si vornic, ba te pomenesti c-o sa ne spuna ca el nu mai e Pacala!
— Apoi ca nici nu sunt! raspunse jeleparul. Cand auzira vorba aceasta, oamenii se suparara, mare minune cum se suparara, fiindca il vazusera ei insisi cu ochii lor cand il varasera in sac si ei insisi cu mainile lor legasera gura sacului si, suparati cum erau, navalira cu totii asupra lui, il ridicara cu piatra cu tot si — una! doua! trei! baldabac! — il aruncara in Dunare, ca nici neam din neamul lui sa nu mai poata iesi la lumina.
si, Doamne! cat se simteau de usurati cand vazura ca merge drept spre fundul Dunarii, ca nu mai iese la iveala si ca apa curge mereu de la deal la vale si se ingramadeste asupra lui.
Iara Pacala sedea in cerdacul casei si se uita la carul cel cu patru boi, care intra in curtea lui cea larga si plina de vite frumoase.
— Stati, mai! striga omul cel cu socoteala. Stati! striga inca o data.
— Ho, stati! strigara toti oamenii din satul lui Pacala cand le vazura ochii ceea ce mintea nu putea sa le inteleaga, si se oprira cu totii si ramasera incremeniti in loc.
— Dar tu, mai, cum ai ajuns aici? intreba vornicul satului.
— Asa-i, zisera cu totii, cum ai ajuns tu aici?
— Mare lucru?! raspunse Pacala. Cum sa fi ajuns, daca nu tot cum ati ajuns si voi, venind de acolo pana aici?!...
— Dar tu esti mort, mai? te-am aruncat in Dunare!
— As! grai Pacala. Apa Dunarii e rece si te face mai sprinten de cum ai fost.
— Mare minune! strigara oamenii. Cu asta nu e chip s-o scoti la capat! il arunci legat de o piatra de moara in Dunare, si se intoarce mai degraba decat tine acasa!...
— Dar vitele cele multe si frumoase de unde le ai? intrebara ei.
— De unde sa le am, raspunse Pacala, daca nu de acolo unde m-ati lasat voi?
— Dar cine ti le-a dat?
— Cine sa mi le dea? Le-am luat eu; ia omul cat poate si ce nu poate lua mai lasa si pentru altii.
Atat le trebui oamenilor din satul lui Pacala! Asa cum erau adunati la casa lui Pacala, plecara cu totii inapoi la Dunare si nu mai stetera la sfat, ci se aruncara ca broastele — baldabac! baldabac! — care mai de care mai iute in valuri, ca sa ia fiecare cat poate, iar nevestele lor ramasera pe tarmure, asteptandu-si fiecare barbatul cu turma de vite.
Era, se intelege, si popa intre dansii, si fiindca popii sunt mai lacomi decat alti oameni, el se repezi mai tare decat ceilalti si sari unde era mai afunda apa, dar potcapul tot ii ramase pe deasupra.
Preoteasa, care statea pe tarmure, lacoma si ea, vazand potcapul, credea ca n-are popa destula vartute ca sa se cufunde, si ca vor lua altii toate vitele mai inainte de a fi ajuns si el la fund.
— Mai la fund, parinte! striga dar, mai la fund! ca acolo sunt cele coarnese!
A si intrat popa cat de afund, dar nici nu s-a mai intors nici el, cum nu s-au mai intors nici ceilalti.
Asa a ramas Pacala cel mai harnic, cel mai de treaba, cel mai vrednic om in satul lui, fiindca, de! era numai el singur cu nevestele.
Cine o stie mai departe, mai departe are s-o spuna.
Pacala in satul lui
Aceasta pagina a fost accesata de 4532 ori.
