Mara - Ispita
de Ioan Slavici
Norocul nu umbla taras, ci zboara pe aripi iuti si-ti iese, cand ii vine randul, fara de veste-n cale: degeaba il cauti cand nu-l gasesti; degeaba fugi cand el alearga dupa tine; norocul tau e numai al tau, si chiar daca nu l-ai cunoaste tu pe el, te cunoaste el pe tine si nu te paraseste.
Te miri insa de unde iese, si de aceea stai mereu gata, ca sa-l apuci precum randunica prinde musca din zbor.
„De!... de!... zicea si Mara in gandul ei, cand vedea pe Codreanu invartindu-se mereu imprejurul Persidei. Mai stii?! Fata e fata; iar feciorul e curatel si destept, fiu de popa, nepot de protopop si peste cateva luni de zile bun de popie.”
Nu mai era Mara podarita, nici precupeata, nici mai ales vaduva ramasa cu doi copii saraci: gatita de nunta, ea se tinea drept, vorbea rar si chibzuit, ba, pentru ca lumea sa afle, mai scapa si cate-o vorba despre supararile pe care ti le fac datornicii.
Cam la fel era si gandul celorlalti. Oamenii vad si dau cu socoteala si inteleg si-si fac in cele din urma parerea, care le tine loc de adevar neindoios: era lucru hotarat ca Persida si Codreanu se potrivesc ca facuti anume unul pentru altul.
Cu cine adica sa se fi potrivit Persida daca nu cu Codreanu? Deoarece parohiile nu sunt la fel, bogoslovii erau si ei fel de fel de oameni. Cei mai multi erau fosti cantareti de strana, care venisera la preparandie ca sa se faca dascali. Din preparandie au intrat apoi in scoala teologica. Altii se facusera dascali, se insurasera si venisera acum cu neveste cu tot la Arad, ca sa se pregateasca din ale socrilor pentru preotie. Putini numai trecusera si cateva clase gimnaziale si abia cate unul, doi de curs. Viitorii protopopi aveau toate cele opt clase. Pentru toti insa lucrul de capetenie era sa scape de catanie, care pe timpul acela tinea doisprezece ani.
Nu-i vorba, puteai sa te rascumperi ori sa-ti platesti vreun obsitar ca sa-ti tie locul: aceasta insa numai oamenii bogati puteau s-o faca; cei mai saraci ieseau mai bine cu socoteala daca intrau in scoala de teologie.
Pe Codreanu varsta de douazeci de ani il apucase in clasa a sasea; nu i-a ramas dar decat sa intre numai cu sase clase in randul bogoslovilor scutiti de catanie.
Desi nu era insa intre cei dintai, el se tinea in randul lor, caci nu degeaba era nepot de protopop. Lasa ca era baiat tantos si bun de petreceri, dar ii dadea mana sa fie. Apoi nici nu-si batea capul cu viitorul.
Oamenii sunt precum i-a lasat Dumnezeu: fiindca popa e sufletul si carma si cinstea satului, ei tin sa aiba popa dintr-ai lor.
E dar lucru de sine inteles ca, murind un popa, fie feciorul, fie ginerele, fie vreun nepot ii ia locul.
si cine oare ar fi putut sa stie mai bine decat protopopul unde a murit popa si n-a lasat fecior, ci fata, si frumoasa, si cu zestre buna?
Doi ani de-a randul Codreanu petrecuse vacantele si sarbatorile la Buteni, unde citea „Apostolul” si canta in strana, ca poporenii sa-l cunoasca, si statea in gazda la preoteasa, unde se simtea foarte bine.
Asta se stia, dar omul chibzuieste si Dumnezeu potriveste, si n-aveai ce sa-i faci lui Codreanu daca se simtea mai bine aproape de Persida decat departe de dansa.
Ciudat lucru! Persida, fata tanara si intrata de curand in lume, se uita la el cu un fel de sfiala si se simtea foarte magulita cand el se apropia de dansa si ii vorbea. Desi dansul era numai de douazeci si trei de ani, ea il socotea om deplin, foarte asezat, foarte cuminte, foarte invatat si-l punea sus de tot in gandul ei, incat ar fi fost in stare sa-i sarute mana.
Codreanu o vedea aceasta, se simtea si el magulit si inaltat in gandul lui, se apropia cu toate aceste numai cu un fel de frica de dansa. O vedea asa inalta, trupesa, frumoasa si desteapta, se mira adeseori cat de bine stie dansa sa judece pe altii si nu se mai indoia ca-l va judeca si pe el mai curand ori mai tarziu cu totul altfel. Era insa oarecum legat de dansa. Trei saptamani de zile, in timpul pregatirilor de nunta, ei s-au vazut in toate serile, si lumea ii lua totdeauna pereche, parca fara de dansii lucrurile nici n-ar fi putut sa mearga bine. Iar acum, in timpul nuntii, tocmai fiindca era lume multa, ei au stat foarte adeseori singuri, nebagati in seama de ceilalti si oamenii tineri, fecior si fata, nu stiu niciodata unde vor ajunge cu vorba cand se afla singuri.
Tarziu, pe la miezul noptii linistite, senine si racoroase, ei sedeau pe o laita din gradina de flori ce se intindea in fata casei, dincolo de cortul de verdeata. Jocul incetase deocamdata, jucatorii se racoreau plimbandu-se prin curte, muzicantii odihneau, iar in cort era o zgomotoasa si vesela invalmaseala.
Persidei ii venea sa planga. De cand se inserase, el o necajea mereu cu Natl. Iar el o necajea fiindca era un farmec nespus in necazul ei. Cu toate aceste, dansa nu se putea stapani, cauta dinadins sa fie cat mai des singura cu dansul: era cuprinsa de un fel de betie, i se rascolise, parca, toata firea si ar fi voit ca asa sa si ramaie.
— Eu am vazut, zise el razand, ca schimbai fete, ca glasul iti era inecat si tremura, ca nu mai stiai ce sa faci si ce sa zici.
— Doamne! raspunse ea, m-am speriat. Cum sa nu ma sperii, cand ma pomenesc deodata ca un om cu care n-am mai vorbit in viata mea vine la mine si-mi vorbeste ca si cand am fi copilarit impreuna?
Lui Codreanu lucrul acesta ii parea peste putinta.
— Eu nu cred ca n-ati mai vorbit, zise el.
— Eu ce sa-ti fac daca nu ma crezi?! raspunse ea dand din umar. si iar se vedea stand in fereastra deschisa, uitandu-se indrazneata si ca un copil rasfatat la Natl. Asta insa nimanui in lumea aceasta n-ar fi fost in stare sa i-o spuna.
El apuca amandoua mainile ei si se simti cuprins de un fel de indaratnicie. Erau, parca, de lemn, mainile acelea, carne moale si rece, bustean fara de viata, incat ar fi voit s-o zguduie strangand-o de maini.
— si, cu toate aceste, iti pare rau c-a plecat, grai dansul, si ai pierdut voia buna de cand a fost el aici.
— De ce sa zic nu? ii raspunse ea. Nu stiu nici eu de ce, dar imi pare rau. N-am nimic cu el, dar m-a cuprins un fel de intristare, fiindca-mi parea mahnit, ca si cand eu as fi de vina.
Codreanu incepu sa tremure.
— si mi-o spui mie asta asa, parca putin imi pasa!
— De ce sa-ti pese?!
— Pentru ca ma doare, zise el luat pe dinainte de o pornire pana cum lui necunoscuta.
Ar fi voit s-o traga la sine si s-o stranga-n brate, apoi sa se ridice si sa fuga, ca sa n-o mai vada-n ochi.
„Ma doare!” Vorba aceasta era rostita asa, ca orisicare femeie, chiar si o copila mica, trebuia s-o inteleaga. Persida se simtea foarte stramtorata. Ar fi voit sa-si scoata mainile din ale lui, dar nu indraznea, se temea ca el se va mahni. Mainile ei incepura si ele sa tremure.
— Doamne! zise ea, ce sa fac daca nu stiu sa spun ce vreau si vorbesc prostii? Sa nu mai vorbim despre dansul. Eu n-am nimic cu el, nu vreau sa stiu de el! Nu vreau, iti spun, si trebuie sa ma crezi!
Codreanu era muiat, scos din sarite.La asta nu se gandise. O luase asa in gluma, pe tandalite, ca sa-si petreaca timpul, si din gluma in gluma el s-a pomenit in cele din urma intr-o incurcatura din care nu mai putea sa iasa. ii parea rau c-a apucat-o de maini, ii era rusine c-a scapat acele vorbe, dar nu mai putea sa dea inapoi. Era-n vorbele rostite de dansa o atat de gingasa parere de rau, incat el se simtea umilit, vinovat si, fara ca sa-si mai dea seamad espre ceea ce face, ridica una din mainile ei si o saruta.
1
— Vai de mine! zise ea speriata. Cum poti d-ta sa faci asemenea lucruri?!
ii era parca stelele cad de pe cerul senin, ii venea sa planga, dar nu era-n stare sa se ridice si sa-l paraseasca.
— D-ta esti de vina! raspunse el stramtorat. Persida, desi tanara inca, era femeie si simtea intelesul acestor vorbe.
— Sa mergem, te rog, ii zise ea incet si staruitor. Sa mergem! zise iar hotarata de a nu mai ramane niciodata singura, fie cu dansul, fie cu altul.
intorcandu-se-n curte, era si el hotarat sa nu mai ramaie singur cu dansa. ii era ca si cand s-ar fi jucat cu focul si s-ar fi ars.
Nici c-au mai ramas singuri, dar vrand-nevrand erau mereu impreuna, se gandeau mereu unul la altul, se simteau foarte apropiati si nu se puteau impaca cu gandul ca in curand, poate chiar maine, va trebui sa se desparta.
Persida era cu toate aceste mahnita cand a aflat ca seca Lena si Mara au luat intelegere ca ea sa mai ramana pana dupa hirotonirea lui Munteanu, apoi sa se duca pe vreo doua saptamani cu insurateii la San-Miclaus. Acasa la Radna tot n-avea ce sa faca.
A ramas dar, a stat, s-a dus, s-a intors si iar a stat. Mai rau nici c-ar fi putut Mara sa potriveasca lucrurile, fiindca prea mult sta singura si la prea multe se gandeste fata tanara cand ramane in casa cu insuratei.
Apoi Codreanu venea si el sa-si vada prietenul, si Persida nu putea sa fuga de dansul.
Nu-l mai punea, ce-i drept, tot atat de sus ca mai-nainte in gandul ei, dar ii era mai presus de ceilalti, simtea ca poate sa faca ce vrea cu el, il stia ca e foarte simtitor si n-ar fi fost in stare sa faca ori sa zica ceva ce-l supara, s-ar fi simtit nenorocita daca l-ar fi mahnit.
Cum, Doamne, sa mai ramana el strain de dansa cand o vedea atat de cuminte, atat de dulce la fire, atat de indemanatica si atat de doritoare de a intra in voile lui?
Nu incapea in mintea lui gandul ca s-ar putea ca el sa nesocoteasca vointa parintilor sai si mai ales pe a bunicului sau, care era protopop. Nu mai incapea nici o indoiala, asta o stia si Persida, ca la toamna el are sa se insoare, sa se popeasca si sa fie om cu rostul lui. Pan-atunci insa? De ce oare sa se lipseasca de multumiri, pe care numai acum poate sa le aiba si apoi nu le mai gaseste toata viata lui? Ce ar fi putut sa-l despagubeasca? Ce pierdea dansa?
Nimic! Asa gandea si Persida ea insasi. Desi era insa lucru neindoios, ea se indoia din zi in zi mai mult ca el se va insura la toamna, asa cum stia el. Judeca nu cu mintea, ci cu inima ei, si-i parea peste putinta ca el sa-si poata calca pe inima.
Ceilalti, care judecau cu mintea, erau si ei de aceeasi parere, caci oamenii judeca dupa ceea ce vad cu ochii lor. in gandul lumii nu mai incapea nici o indoiala ca nu are Codreanu sa fie ginerele preotesei de la Buteni, si Mara facea in toate serile socoteala, se tanguia mereu ea singura cu sine si chibzuia cum s-o apuce ca sa scape cu putin de asta data.
S-ar fi putut oare sa nu mearga vestea si pana la parintele protopop?
Trecusera examenele, se-mplinisera doua saptamani din vacante, dar baiatul tot nu se intorsese acasa. Tocmai acum intarzia, cand ar fi trebuit sa alerge, cum au alergat ceilalti, care stiau sa spuna ce-l face sa-ntarzie.
Parintele protopop era om marunt si uscat, cu barba creata si de tot alba, dar iute, teapan si foarte sprinten pentru varsta lui. El nu stia ce va sa zica rabdarea; viata lui toata a grabit, acum insa sedea foarte linistit in jetul lui si se scarpina din cand in cand la ureche. Tare ar fi voit sa plece la Arad, ca sa-si aduca nepotul, cum l-a mai adus si alte dati, dar nu putea sa se dumereasca cum ar fi mai bine. ii era greu, de tot greu, si de cate ori venea sa ia vreo hotarare, se ridica putin din jet, apoi iar se lasa inapoi.
„Cum or veni lucrurile, asa sa vie! zicea el in gandul lui, tot nu pot eu sa stiu cum e mai bine!”
Ar fi voit sa vada fata si sa se incredinteze, daca e adevarat, ca ea are, precum i s-a spus, zestre frumoasa.
Dar nu! Cum or veni, asa sa vie! Asa au si venit. Baiatul s-a intors in cele din urma acasa si era, parca nimic nu s-ar fi intamplat, tot ca mai inainte. La Buteni insa el n-a grabit, si nici popa, nici protopopul nu-l zoreau sa mearga. Voia sa se duca, dar au trecut trei saptamani si nu s-a dus. Saptamana a patra, in sfarsit, aplecat, dar nu la Buteni, ci la bunicul sau si de acolo la Arad.
„N-ai ce sa-i faci!” zicea protopopul, care era om batran si slab la fire.
Popa insa, care era mai tanar si mai cu vartute, s-a facut foc si ar fi plecat in urma lui daca nu l-ar fi oprit preoteasa, care era mama si fiica protopopului.
Nici ca era nevoie sa plece.
Feciorul lui n-a stat decat o zi la Arad, apoi s-a intros foarte muiat la bunicul sau, unde era tot acasa.
S-a dus fiindca voia s-o vada si sa-i spuna ca n-a fost la Buteni si ca nici n-are sa mearga. Dupa ce a vazut-o, insa, nu i-a spus nimic.
Ea stia ca el are sa vina; il asteptase, si dupa ce s-a uitat in ochii ei, ii era rusine ca n-a fost la Buteni si a luat hotararea de a se duce. De aceea s-a intors atat de curand. Pe drum insa iar a inceput sa simta ca nu poate sa se duca.
Nu mai stia nici el ce vrea si ce are sa faca; ar fi voit ca cineva sa-l siluiasca, sa-l desparta de Persida, care ii parea prea multa femeie pentru dansul, prea stapana pe sine si pe vointa lui.
si era, in adevar, stapana Persida. inca din noaptea in care el ii sarutase mana, ea il socotea om slab, pe care poate sa-l poarte dupa bunul ei plac, si totodata om de o rara bunatate de inima, care tine mult la dansa. ii intrase incetul cu incetul in minte gandul ca el nu poate sa traiasca fara de dansa, si o dulce mangaiere sufleteasca o cuprindea cand isi dadea seama cat de fericit poate sa-l faca, fara ca sa-si dea macar silinta. De aceea stia ca el are sa vie si iarasi, si iarasi... si astepta in liniste cum astepti rasarirea soarelui si coacerea fructelor batute de razele lui.
Toamna tarziu, dupa ce bruma piscase frunzele, ea sedea cu Anca la fereastra, amandoua cu cusatura in mana.
Trica intrase in doua randuri la ele. Era cuprins de un fel de neastampar. Voia sa-i spuna ceva, degrab', cat mai curand, dar numai ei, ca sa nu afle si Anca.
Persida iesi, ca din intamplare, dupa el.
— A venit Natl! zise el. L-am vazut! Iar e aici!
— Ce-mi pasa mie?! raspunse ea suparata si se intoarse in odaie.Cu toate aceste, ea se uita des pe fereastra, in strada. Dac-a venit, el nu putea sa nu treaca pe aici! Tot ar fi voit sa-l vada. Dar el nu trecea si nu trecea. Se apropia timpul pranzului, si el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stanga.
Poate ca nu stia ca dansa se afla tot aici. Cand le poftira la masa, ea se departa cu anevoie, ca siluita, de la fereastra. La masa statea ca pe spini, caci s-ar fi putut ca el sa treaca tocmai in timpul cand ea nu se afla la fereastra.
Era lucru de neinteles! Ce avea dansa cu el? Stand, dupa-masa, iar la fereastra, ea-si reamintea cele petrecute, se vedea stand in fereastra deschisa, trecand prin fata macelariei, intalnindu-se cu el pe pod, vorbind cu el in mijlocul nuntasilor, si iar o treceau fiorii, iar o cuprindea ameteala, iar se simtea sleita de puteri, incat nu mai putea sa-si dea seama despre ceea ce face ori vorbeste. Se temea ea insasi de sine.
„Doamne! zise in gandul ei, de ce vantul a trebuit sa izbeasca atunci fereastra?!”
Toate n-ar fi fost daca fereastra aceea s-ar fi spart alta data. Era lucru de neinteles! Dar el nu se ivea nici de la dreapta, nici de la stanga, si cu cat mai mult se apropia seara, cu atat mai viu ii era neastamparul.
„Uite, isi zise ea, asa ca mine acum trebuie sa se simta Codreanu cand vine sa ma vada... Ah! Doamne, ce-ar simti el cand ar sti ce simt eu acum?!”
Ea tresari si se cutremura in tot trupul, apoi se ridica si se departa de la fereastra, cuprinsa de simtamantul unei grele vinovatii.
„Nu vreau!” grai tinandu-se iar drept si cu capul ridicat. Nu mai voia sa-l vada, vrea sa nu mai voiasca a sti daca el trece ori nu; ii era greu sa se stapaneasca, dar durerea pe care o infrunta ii parea dulce ca jertfa de spasire, si n-a mai mers la fereastra.
si totusi sufletul ii era cuprins de o lina si adanca mahnire. Pierduse parca ceea ce era mai frumos in viata ei, gandul ca nu se poate ca el sa nu vie. S-a putut!
Seara, dupa ce s-a asezat la odihna si nu putea sa doarma, ar fi voit sa poata plange. Dar de ce adica sa planga, cand n-a fost nimic, n-are, nu poate sa fie nimic intre ea si el? si-a facut ea asa, din senin, un gand si l-a pierdut.
Ziua urmatoare era duminica. Dimineata a cazut bruma groasa, dupa rasarirea soarelui s-a lasat negura, iar inspre amiazazi soarele a risipit ceata si cerul s-a inseninat. Era una din zilele de toamna in care mereu ii vine omului sa planga. Prin vazduhul curat si proaspat fluturau cazand alene spre pamant lungi fire de paienjenis, iar de pe duzi se scuturau din candin cand frunzele brumate.
— Hai sa mergem la Padurita, zise Anca dupa-masa, ca n-o sa ne mai ducem anul acesta!
— Sa mergem, ii raspunse Persida. Dar adause peste putin, in sila, fara ca sa voiasca: Sa mergem numai noi.
Era departe pan-acolo, aveau sa treaca tot orasul, deoarece crangul orasenesc se afla tocmai la cealalta margine.
Dar nu voiau nici ele decat sa se plimbe, si le era destul sa se duca si sa se intoarca pentru ca plimbare sa fie.
in crang era multa lume, ca-n timpul racoroaselor seri de vara, si era ceva nespus de duios in fasaiala frunzelor de plop de curand cazute.
Venise si el, si umbla asa singur pe una din cararile mai dosnice. Era tot el, dar cu fata oarecum buhaita si batuta de vant, cu parul lung si incalcit si imbracat in haine vechi si soioase.
Persida, zarindu-l de departe, il cunostea numai de pe umblet si dupa faptura, dar nu-l vedea cum este, ci cum il stia. Pe o clipa inimai se stranse; in clipa urmatoare insa ea-si ridica capul si-si urma drumul inainte ca si cand nimic nu s-ar fi ivit in calea ei. Putin ii pasa daca el o va vedea ori nu, ba voia ca el s-o vada, ca sa stie ca putin ii pasa de dansul.
Mergand insa si apropiindu-se si vazandu-l mai de aproape si tot mai de aproape, ea a inceput sa se moaie, sa se induioseze, sa slabeasca si mult ar fi dat sa fie singura.
„Ah! saracul de el! zise ea in cele din urma. Saraca de mama lui, ce-ar zice daca l-ar vedea ce-a ajuns!”
si era parca ea si numai ea ii purta vina. „Eu nu mai pot!” zise ea, apoi iar isi ridica capul.
— Uite! urma apoi adresandu-se la Anca, e si Natl de la noi aici. Anca stia foarte bine cine e Natl, fiindca mult s-a vorbit despre dansul atat in ziua nuntii, cat si mai in urma, dar n-ar fi fost in stare sa-l cunoasca si era foarte mirata ca Persida poate sa stea de vorba cu un om cum il vedea acum pe Natl.
Natl se dete un pas inapoi cand se pomeni fara de veste in fata Persidei, care se uita cu ochi mirati la dansul. ii era greu, si-i parea bine, si-i venea sa fuga, si-l napadeau lacrimile.
— Ei comedie! vezi d-ta comedie! zise el in nemteste, razand cu toata fata lui cea atat de schimbata.
— Te-am vazut, grai dansa tot in nemteste, si te-am cunoscut de departe!
— si eu te-as fi cunoscut daca te-as fi vazut, oricat de departe ai fi fost.
Apoi nu mai stiau ce sa zica si ramasera uitandu-se ea la dansul, si el in pamant.
Doamne! de ce nu erau singuri! Acum stia si dansa de ce n-a trecut el pe sub fereastra, si se uita la parul lui, care parca atat de bine ii sedea asa incalcit cum era, si la hainele lui, care parca nu mai erau soioase.
— Ramai acum aici? intreba ea.
— Se intelege! raspunse el. Adica nu, ci trec la Timisoara, dar mai stau pe aici!
Doamne! De ce nu erau singuri!
— Adio! zise ea, intinzandu-i mana. El se intoarse stramtorat spre Anca, care nu stia, precum se vedea, nemteste, si, ridicandu-si cuviincios palaria, ii zise in romaneste:
— Iertati, domnisoara. Ne cunoastem cu domnisoara de acasa si am fost foarte mirat s-o vad aici.
— Adio! grai din nou Persida si-i intinse inca o data mana. El o lua, o stranse si ramase tacut si nemiscat ca parul batut in pamant; abia dupa ce ele se departara, a pornit incet in urma lor, mergand cu ochii indreptati mereu spre faptura ei inalta si mladioasa.
Trecand peste piata cea mare, ea inca de departe isi indrepta privirea spre biserica minoritilor. Era tocmai timpul vecerniei.
— Sa intram, te rog, pe o clipa, grai dansa. Intrara apoi cu Anca in biserica, ea se stropi cu apa sfintita, lasa pe prietena ei intr-o banca si se duse umilita in fata unuia dintre altarele mici, in care un preot citea missa; tacuta, cazu in genunchi si-si pleca cu inima caita capul.
Iara Natl, vazand ca ea intra in biserica, nu mai indrazni sa-si urmeze drumul.
Mara - Saracutii Mamei
Mara - Maica Aegidia
Mara - Furtuna cea mare
Mara - Primavara
Mara - Ani de tinerete
Mara - Ispita
Mara - Zbuciumare
Mara - Datoria
Mara - Inima, saraca
Mara - Cine ce poate
Mara - Alta lume
Mara - Doua porunci
Mara - Datorii vechi
Mara - Rostul lui Bandi
Mara - Ispravile lui Trica
Mara - Greul vietii
Mara - Birtul de la Sararie
Mara - Blestemul casei
Mara - Verboncul
Mara - Norocul casei
Mara - Pace si liniste
Aceasta pagina a fost accesata de 3105 ori.
