Mara - Zbuciumare
de Ioan Slavici
— Ce stai asa smerit ca Sfantul Ion de Nepomuc in capul podului? Ori du-te de te culca, ori bea dac-ai venit la birt!
— De mine sa nu va doara capul! raspunse Natl. Ma uit la voi, va vad voiosi si-mi trece timpul bine... As vrea si eu sa beau, ca vinul nu e prost, dar daca nu pot? daca firea nu mi-l primeste? Beti numai inainte, ca eu platesc! Are Hubar de la Lipova si are si Hubaroaie, adause el cu jumatate de gura, asa, mai mult pentru sine.
Pacat ca nu erau pe aci prin apropiere si lautari. I-ar fi chemat, ca veselia sa fie deplina. Nu e lucru mai frumos decat sa stai si sa privesti cum oamenii se veselesc. si atat e de usor sa-i faci pe oameni veseli!... Un pahar si inca unul... cateva sunt destule.
Pacat ca nu tine nici asta cat lumea. De la un timp unul se moaie, altul incepe sa planga, iar altul se face hartagos si rastoarna mese... inspre miezul noptii Natl nu mai putea sa stea, dar nu-i venea nici sa se duca, precum ii zise prietenul, sa se culce.
Pacat de asa noapte linistita, pacat de cerul cu stele si de luna plina, pacat de tineretile lui sa le petreaca dormind! Era un atat de dulce neastampar in inima lui, si-l pierdea dormind, iar maine, poate, nu-l mai putea gasi.
Prea era mult frumoasa noaptea.
si cate s-au schimbat in lume! Atunci, in ziua de nunta, noaptea era tot frumoasa, dar sufletul lui se zbuciuma in dureri grele. Se cutremura si acum cand isi aducea aminte de ele. Prostii! inchipuiri de copil nepriceput!
Atat ii parea dansa de frumoasa, si de ademenitoare, inimii lui atat de dorita, incat se-ntepenise-n mintea lui gandul ca nu e pentru dansul cu putinta repaosul sufletesc decat in apropierea ei, si stiind ca nu poate sa fie mereu aproape de dansa, ca trebuie sa-si rupa gandul de la dansa, s-a siluit pe sine si s-a dus departe, ca sa n-o mai vada, sa se piarda prin lumea cea mare si s-o uite.
Sarac de sufletul lui! cat s-a mistuit el insusi din sine. Inima i se inclesta de cate ori se gandea la condica lui de calatorie. il vedea pe Bocioaca, inalt si uscat, stand cu condica in mana si zicandu-i cu asprime parinteasca: „Sa nu umbli hoinar! sa pazesti cinstea breslei!”
De! altfel era scris in condica lui. A stat mai mult asa in plimbare decat pe la stapan.
Degeaba! N-a fost el nascut sa fie macelar. si nici n-ar avea, daca e vorba, nevoie sa fie. Are el si altfel din ce sa traiasca. Mare nedreptate i-au facut cand l-au luat de la scoala: ce ar fi el acum!
Saraca de mama lui! A vrut, ce-i drept, de dragul ei, sa mearga pe la rude, dar n-a putut sa-si calce pe inima. Ce are el cu ele? Ce sa se mai lege de oameni, cand e atat de bine sa fii singur tu, de capul tau?
Greu de tot a fost, si atat era acum de bine. in turnul de la biserica minoritilor si dincolo peste Muras, in cetate, sunase de mult un ceas, si el se plimba inainte pe tarmul Murasului, mergand cu apa, care, scaldata valuri-valurele in revarsatul luminii de luna, pleoscaia mereu in linistea noptii.
Mult era frumos si bine! „Da! isi zise el, e mai frumoasa chiar de cum fusese, mai matura, mai altfel, nu stiu cum, dar nu e, la urma urmelor, decat o femeie care-ti place fiindca e facuta ca sa-ti placa.”
ii era parca nu mai poate sa inteleaga cum a putut s-o urgiseasca. „Tu m-ai nenorocit! Tu m-ai facut din om neom!” De cate ori, umbland razlet prin lume, i le-a zis in gandul lui aceste. Nu! ea nu! Dansa era duioasa si se uita la el cu ochii scaldati in lacrimi si cu buzele pe jumatate deschise: era intamplarea nenorocita la mijloc!
Asta trebuia sa i-o spuna ei. Muma-sa i-a trimis, ce-i drept, banii, ca sa treaca pe la Sighidin la Timisoara, dar daca s-a nimerit sa treaca pe aici, mai putea sa stea cateva zile, asa, in calatorie. Trebuia neaparat s-o mai vada. Cum si cand? Asta numai dansa putea s-o spuna.
Pe la doua ceasuri el se plimba prin fata casei lui Claici si era-n aer atat de nespusa dulceata, incat nu-i mai venea sa se departeze. Parca dansa stia ca el se afla pe aici prin apropiere si se zbate in culcusul ei ca pasarea prinsa in vasc.
Nu! Persida dormea linistita, pierduta in visuri varatice. si bine i-ar fi fost sa doarma mereu asa si sa nu se mai destepte decat dupa ce vor fi trecut toate.
Nu ca era nenorocita, ci era o nenorocire pentru altii, asta o muncea pe dansa cand isi dadea seama cum s-a pomenit deodata intre doi oameni, care ar trece voiosi prin lume daca ea nu le-ar fi iesit in cale.
ii venea sa fuga, sa se ascunda, ca sa i se piarda urma, si iar vedea pe Natl cu parul lung, cu subtirele, cretele si-ncalcitele fire de par in barba, imbracat in haine soioase, si inima ei sangera.
stia ce trebuie sa faca, fiindca stia ce voieste Mara, muma ei! ii venea dar sa intre in pamant cand vedea ca Anca a simtit, a-nteles parca slabiciunea ei si se uita cu ochii scrutatori si milosi la dansa; un fior rece o cuprindea cand se gandea ca de la Anca vor afla toti ceea ce nimeni in lumea aceasta n-ar trebui sa stie.
1
si cu cat mai mult se silea sa se ascunda, cu atat mai vartos se dadea de gol!
— Ce e cu tine, Persido? Ce s-a intamplat? intreba Trica cam mirat.
— Ce sa fie? Nimic! raspunse ea speriata.
El se uita lung in ochii ei.
— Tu ai vazut pe Natl, Persido, ai vorbit cu el, ii zise apoi incet. Ea se indrepta si-si ridica capul.
— Da, raspunse, l-am vazut si am vorbit cu el, dar asta nu e nimic!
— Lasa-l dracului pe neamtul acela! grai Trica indarjit. Tu o stii pe mama! Sa nu-l vad pe aici, ca dau de pacat.
— Nu fi nebun! zise ea. Ce am eu cu el?! Lasa-l sa se plimbe; fa-te ca nu-l vezi. O sa vie o data, de doua ori, si n-o sa mai vie daca va vedea ca nu-l baga nimeni in seama.
Asa trebuia sa fie, si asa era si-n gandul ei. Cu o singura vorba Trica ii luminase mintea si-i intarise inima; putea sa doarma linistita cand atat de bine stia ca fratele ei si mama ei privegheaza si n-o lasa sa iasa din caile cele bune.
Ziua urmatoare era cu toate aceste nelinistita. Tot ar fi voit sa stie daca el trece ori nu, si o adanca intristare o cuprindea cand se ivea in mintea ei gandul ca el ar putea sa plece mai departe fara ca sa treaca pe aici. Era indaratnic, un adevarat macelar, care e in stare sa taie-n carnea sa si sa se laude ca nu-l doare. Cum s-ar fi putut sa nu-l bage in seama, cand atat de mare era multumirea de a-l vedea trecand prin fata casei?! Da, sa vie, sa treaca, dar fara ca Anca, fara ca Trica sa-l zareasca si fara ca el sa vada ca ea il vede.
A si trecut. Dimineata, pe la noua ceasuri, a venit si s-a dus mergand linistit, cu tigara-n gura, cu palaria turtita-n cap, uitandu-se drept inainte, ca si cand n-ar fi stiut ca trece pe langa casa in care se afla ea.
Iar peste vreun ceas s-a intors tot asa. Apoi nu s-a mai ivit decat abia pe la trei dupa-pranz si s-a intors pe inserate.
Asa azi, asa maine si pomaine ca ieri, intr-o zi ca in alta: Persida stia cand si dincotro vine si cand si dincotro se intoarce, stia ca el, sarac sufletul lui, numai la ea se gandeste, numai de dragul ei traieste si rabda zi si noapte ca sa poata trece in patru randuri pe zi prin fata casei in care se afla ea.
Pana cand asa?! Cum, Doamne, sa n-ajunga din om neom? Cum sa nu se prapadeasca?
Joi era joi, si vineri in zori de zi Mara avea, ca de obicei, sa soseasca la targ.
„Trica, draga, iesi, te rog, si spune-i ca sa nu mai vie pe aici, mai ales maine sa nu treaca!”
Asa ar fi voit Persida sa-i zica fratelui sau joi dupa-pranz, dar baiatul avea de lucru, fiindca aseza in lazi marfa pentru ziua de maine, si nu putea sa-l apuce singur, iar cand l-a apucat singur, n-a mai putut sa-izica nimic.
Pe inserate, ca nealte dati, a sosit si Mara, foarte voioasa, foarte tantosa, cu nasul, cum se zice, pe sus. Se vedea cat de colo ca i s-au intamplat lucruri cu care poate sa se faleasca.
Nu-i vorba, de fete se cam ferea, dar seca Lena putea, trebuia chiar sa stie ca e in targ cu protopopul si ca nu mai e mult la mijloc ca sa s-ajunga cu vorba. Popa, ce-i drept, nu vrea odata cu capul, dar mai pune ea o mie, doua si se da si popa invins, cand toti ceilalti sunt invoiti. Chiar ieri fusese pe la dansa parintele Isai, preotul de la soimos, care e prieten din tinerete al protopopului.
O! tare ii era Marei draga fata ei! Fata ei, saraca! Vineri dimineata Mara, Claici si Trica, cu alte doua calfe, au iesit la targ. Putin in urma a iesit si seca Lena cu Anca si cu doi dintre ucenici, ca sa cumpere varza si verdeturi pentru iarna.
Persida ramase singura, nepazita, neajutata de nimeni, parasita ca vai de ea, si se plimba prin casa si-si facea de lucru si se zbuciuma, si inima ii batea din ce in ce mai tare, sangele ii zvacnea din ce in cemai des prin vine.
Erau opt ceasuri, opt si un patrar, opt si jumatate, opt si trei patrare...
„Doamne! zise ea ridicand amandoua mainile, dar oameni suntem cu totii. Aceleasi ne sunt durerile: cum sa n-avem mila unii de altii?!”
Ea isi lua carpa cea mare si-o arunca in cap, apoi, linistita si cu pas nesovaitor, iesi din casa, din curte si apuca la stanga, de unde stia ca are el sa vie, ca sa-i iasa in cale.
Sosind la colt, ea il zari in departare venind despre stanga, pe ulita Morarilor, care taie pe cea din care dansa venise si trece la dreapta inainte, spre Muras.
Zarind-o, el se inveseli si isi iuti pasul, iara dansa o lua in pas lin spre Muras ca sa-l scoata in rachitisul de la capul ulitei, de unde se auzea tocanirea morilor.
Pasii lui rasunau tot mai cu apropiere in dosul ei, caci tot mai incet mergea dansa si tot mai zburis venea el.
La marginea rachitisului el o ajunse, o lua de mana si, asa tinandu-se de mana, inaintara in crangul desfrunzit.
— Eu nu mai pot! zise ea franta.
— Ce nu mai poti? intreba el voios. Persida se uita lung la el.
— De ce te-ai facut atat de jerpelit? il intreba ea, cuprinsa de un fel de frica.
— Hmh! raspunse el razand din toata inima. stii ca e bine?! Jerpelit! Asta nu mi-a mai zis-o nimeni.
— Fiindca altora nu le pasa!
— Apoi tocmai asta e, grai dansul. Ce-mi pasa mie de toata lumea aceasta, careia nu-i pasa de mine?!
— Dar, zise ea mahnita, omul trebuie sa tie la sine.
— Nu tiu deloc! ii raspunse el usuratic. N-am la ce sa tiu! De mine insumi imi pasa chiar mai putin decat de altii. Umblu asa razlet prin lume, si oamenii, vazandu-ma cum sunt, trec pe langa mine fara casa ma bage-n seama.
Persida iar se uita lung la el.
— De ce vorbesti asa! grai dansa induiosata. Uite! pe mine ma doare cand te vad asa, si-o mai fi-n lumea aceasta inca cineva pe care-l doare!
— Draga mea! grai dansul miscat, apoi incepu sa se joace cu mana ei, in vreme ce ea-si stapanea plansul.
Doamne! atat de multe erau in mintea lor gandurile, pe care nu puteau sa si le spuna unul altuia.
— E de mult, urma el intr-un tarziu, abia-mi mai aduc aminte, de cand am plecat de acasa, si tot n-a trecut inca decat abia jumatate de an. Un an si jumatate mai am inca sa umblu asa degeaba prin lume, numai si numai pentru ca asa vor tata si mama, saraca, daca mai vrea si ea ceva. I-am scris ca trec la Timisoara prin Sighidin, fiindca stiam ca vine sa ma intalneasca daca-i spun ca am sa trec prin Arad. Iar acum mi-e frica sa ma duc la Timisoara, fiindca stiu ca vine si acolo sa ma vada.
— Eu te rog sa te duci cat mai curand, il ruga ea staruitor. Uite! urma apoi deznadajduita, eu nu mai pot; daca te vad mereu trecand, nu mai pot s-o duc asa... si nu e bine!... e o nenorocire pentru noi toti!
— Am sa ma duc, zise el grabit, dar nu la Timisoara, ci undeva mai departe, fie la Varset, fie la Sighidin. N-are asta sa tie tot asa, nu se poate sa tie, caci ar trebui sa ma prapadesc. Are sa treaca, si atunci o sa ma intorc la Timisoara.
Persida incepu sa tremure in tot trupul.
— Eu trebuie sa ma intorc acasa, zise ea, si te rog sa ma lasi sa merg singura.
Natl era om de stat mijlociu; acum insa el se indrepta in fata ei si parea cu un cap mai mare decat dansa.
— Poftim! pleaca! grai dansul rece si aspru, aratandu-i drumul.
— Nu! nu! zise ea gemand, nu asa! Vino, daca vrei, cu mine, caci mie nu-mi pasa de nimeni!
— Nu! Te rog sa pleci!
— Asa nu pot pleca, grai dansa deschis.
— stiam eu ca nu poti pleca, zise el razand. Persida simti ca si cand i s-ar fi oprit deodata si bataile inimii, si curgerea sangelui prin vine si i s-ar fi inseninat toata firea.
— stiai?! grai dansa cu glas limpede. Te-nseli! Adica ce crezi d-ta si ce vrei cu mine? Ca am slabiciune pentru d-ta, asta o stii: ai putut s-o vezi si ti-o spun si eu, fiindca nu e vina mea. A venit asa fara de veste, cum vin toate nenorocirile. Atat e insa tot, si mai mult nu poti sa stii. Mi-a fost mila de d-ta; dar daca d-tale nu ti-e mila de mine, fa ce vrei, ca si eu tot numai ceea ce eu voiesc am sa fac!
Graind aceste, ea a plecat, tot cum iesise de acasa, cu pas linistit si nesovaitor, iara el a ramas drept, cu capul ridicat, cu ochii tinta-n urma ei, dar nemiscat din loc.
si mergand inainte, ea nu se uita inapoi, dar urechea ei era atintita indarat, ca doara va prinde pasii ce se apropie si tot mai mult seapropie.
„Grozava femeie!” zise el venindu-si intr-un tarziu in fire. „Urat om!” zise ea dupa ce sosi acasa, apoi isi acoperi fata cu amandoua mainile si lacrimile o napadira, plansul o ineca.
„Doamne! striga ea inclestandu-si mainile, ajuta-ma, ca eu singura nu mai pot!”
Apoi se imbraca in pripa si iesi din nou, ca sa mearga in targ, la mama si la fratele ei.
Mara - Saracutii Mamei
Mara - Maica Aegidia
Mara - Furtuna cea mare
Mara - Primavara
Mara - Ani de tinerete
Mara - Ispita
Mara - Zbuciumare
Mara - Datoria
Mara - Inima, saraca
Mara - Cine ce poate
Mara - Alta lume
Mara - Doua porunci
Mara - Datorii vechi
Mara - Rostul lui Bandi
Mara - Ispravile lui Trica
Mara - Greul vietii
Mara - Birtul de la Sararie
Mara - Blestemul casei
Mara - Verboncul
Mara - Norocul casei
Mara - Pace si liniste
Aceasta pagina a fost accesata de 2794 ori.
