Mara - Doua porunci
de Ioan Slavici
Nu poate, asa zicea randuiala breslelor, sa intre in randul stapanilor decat acela care, pe langa toate celelalte, a mai facut si doi ani de calatorie. Asa e bine! Numai incetul cu incetul, sub buna paza, prin multe ispitiri, numai dupa ce s-a lovit cu capul de toate zidurile si a dat destule dovezi ca e destoinic de a se povatui insusi pe sine, are s-ajunga omul stapan de capul sau si povatuitor pentru altii.
O stia si Hubar aceasta si tinea ca feciorul lui sa treaca si el prin toate ispitirile.
Hubaroaie insa nu mai putea sa astepte.Lasa ca atata om avea si ea pe lumea aceasta si viata ii era numai o tanjire fara de dansul, dar vedea cu ochii ca i s-a stricat baiatul de cand umbla razlet prin lume. Nu mai era ca mai nainte, parca l-ai scos din cutie, isi pierduse voia buna, petrecea noptile numai el stia pe unde, si le facea pe toate cu de-a sila. Apoi feciorul ei nici n-avea nevoie sa-si risipeasca zilele vietii lucrand pentru altii cand putea sa lucreze intr-al sau si sa-i fie mumei sale de ajutor. Gaura-n cer nu se facea daca Bocioaca, starostele, inchidea un ochi si nu baga de seama ca mai lipsesc vreo sase luni din cei doi ani de calatorie. Legile, daca e vorba, oamenii le fac si tot ei le implinesc, dupa cum le vine la socoteala, si mai presus de porunca imparateasca e porunca lui Dumnezeu,care randuieste ca copilul sa-i vie la nevoie parintelui intr-ajutor.
Era destul o vorba pusa de Hubar, pentru ca dorinta ei sa se implineasca; Hubar insa nu voia sa puna vorba aceasta.
Nu-i sedea lui bine si nu-l ierta firea sa se umileasca cerand de la Bocioaca un lucru pe care acesta era dator sa nu-l faca. Apoi el nu putea sa se uite cu ochi buni la feciorul sau. Nu-l multumea deloc, ba ii era adeseori rusine ca are asemenea fecior. Cu totul altfel si-l dorea si si-l inchipuise. Lasa ca nu mai era bun de nimic in macelarie, dar ii venea, cand i-a vazut cartea de calatorie, s-o arunce-n foc, ca sa n-o mai vada si altii. Timp de un an si jumatate, cat a calatorit, n-a lucrat decat vreo opt luni; de aici inainte a umblat hoinar, traind din banii pe care ii trimisese muma-sa. Cum putea el sa-si dea macelaria pe mana unui asemenea om? Trebuia sa mai umble, sa se mai frece prin lume, sa-si stampere valurile tineretilor, ca sa-si vie in fire si sa se faca om asezat.
si totusi parintele e parinte! Era voinic baiatul si destept, fusese atata timp chiar prea cuminte: poate ca ramanand acasa, intre ai sai,iar se facea cum a fost.
Nu voia Hubar sa se umileasca, dar, vrand-nevrand, era mai prietenos decat mai nainte cu cojocarii, ba o rumpea pe romaneste cand se intalnea cu Bocioaca, desi Bocioaca stia nemteste mai bine decat el romaneste.
N-ar fi fost Bocioaca vrednic de starostie daca n-ar fi inteles unde bate gandul neamtului si n-ar fi stiut ce trebuie sa faca.
Hubar era bine cu toti beamterii si putea, cand voia, sa faca mult bine, dar si mult rau: de ce adica cojocarii din Lipova sa nu se puna bine cu el?
Dac-ar fi fost vorba de vreun altul, ar mai fi stat, poate, pe ganduri; fiind insa vorba de feciorul lui Hubar, nu bagau nici beamterii,nici cojocarii de seama ca nu s-au implinit inca cei doi ani.
— ti-am vazut feciorul, ii zise dar intr-un rand lui Hubar. Voinic om si bun baiat! Cand il scoatem stapan?
— Mai are inca vreo sase luni, raspunse Hubar.
— As! Parca-i mai tine cineva socoteala? Randuiala asta e facuta pentru hoinari fara de capatai, iar nu pentru oameni ca feciorul d-tale.Nici rusine n-o sa ne faca, nici painea de la gura nu o sa ne-o ia:punem pecetea cu inima linistita.
— Nu! intampina Hubar. Sa-si faca si el randul, ca orisicare altul.
— ti-e usor d-tale, grai Bocioaca; batrana o duce insa greu de tot fara de dansul. Am sa vorbesc cu ai nostri, si-l scoatem, vrei ori nu vrei, stapan, chiar acum, de vinul nou.
Asa a ramas vorba, si Bocioaca s-a si inteles cu Gherghita, care era cel mai coltos dintre cojocari, ca duminica viitoare, cand aveau sa se adune oamenii de incredere ai breslei, sa puna tot lucrul la cale,ba i-a mai soptit si Hubaroaiei o vorba, ceea ce era de prisos.
Bocioaca nu era insa numai staroste al cojocarilor, ci totodata si vestit cantaret de strana, care stia sa faca deosebire intre oameni.
Joi seara, intorcandu-se din plimbarea facuta pana la via parintelui Ioan, Marta ii spuse, ca de obicei, pe unde a umblat, ce-a vazut si cu cine ce-a vorbit.
— stii ca e grozava muiere Persida Marei, grai dansa. Cand o vezi asa, iti vine sa crezi ca e sfanta, nu alta; alearga insa dupa barbati de ti-e greu s-o vezi.
Bocioaca isi cunostea nevasta si nu prea punea mult temei pe vorbele ei. Era femeie si-i placea sa vorbeasca despre altele mai mult rau decat bine. N-aveai ce sa-i faci! Din firea lui nu poti sa scoti pe nimeni. De asta data insa el se uita cam aspru la nevasta-sa. tinea,lucru mare, la Persida. Lasa ca era o multumire sa te uiti la ea cat de cuvioasa statea in fundul bisericii, dar ii sedea bine sa iasa din manastire si sa vina la biserica, dupa ce lumea atata timp zisese ca si-a vandut Mara fata.
— Mie poti sa-mi spui ce-ti trece prin minte, zise el asezat, te rog insa ca-n fata altora sa n-o spui aceasta.
— Parca sunt oarba si proasta ca sa nu vad si sa nu inteleg, raspunse Marta necajita. Se vedea cat de colo ca e incurcata cu feciorul lui Hubar. De unde s-or fi cunoscand, nu stiu, dar sunt incurcati, nu-i mai poti desparti.
— Lasa-i sa fie! ce-ti pasa? grai el si trecu inainte. Fa ca si cand n-ai fi vazut si n-ai fi inteles nimic.
Nu credea Bocioaca. ii parea peste putinta ca gandul unei fete ca Persida sa nu se inalte mai sus decat pana la feciorul lui Hubar. Cu totul altfel si-o inchipuia dansul pe Persida.
si totusi peste putinta nu era lucrul: Natl era baiat curatel, voinic si bine facut, destept si umblat pe la scoli, iar Hubar era om bogat si n-avea alt copil. Minune n-ar fi fost daca fata Marei si mai ales Mara s-ar fi oprit cu gandul la averea cea frumoasa a lui Hubar.
Cu desavarsire peste putinta nu era lucru acesta.Sambata dimineata el afla de la nevasta-sa c-a fost multa si frumoasa lume la via lui Corbu, ca Natl a trecut si el pe acolo, dar Persida nu venise si ea. Se intorsese iar la manastire.
Acum Bocioaca simtea ca e parca ceva la mijloc si nu-si mai tinea locul. Om era si el, si nu-i ierta firea sa stea nepasator cand te miri cuce mari nevoi se lupta sarmana aceea de vaduva. Cine adica sa-i vie in ajutor daca nu el, starostele cojocarilor si totodata stapanul fiului ei? El era cel mai apropiat: era in drept, ba chiar dator sa cerceteze si sa faca ce poate pentru ca femeia aceea sa vada ca nu e nici ea singura in lume.
Pe la amiazazi el trecu asa, ca din intamplare, pe la via Marei.Mara alegea strugurii, ii lega perechi cu fire de tei si-i atarna pe prajinile intinse in crama.
Era destul s-o vezi pentru ca sa simti ca e framantata de ceva. Nu stia, ce-i drept, ce s-a petrecut, ca fata ei s-a hotarat asa deodata sa se intoarca iar la calugarite; n-a mai staruit ca Persida sa-i spuna.Banuia insa ca Natl n-o lasa nici acuma in pace, si era multumita ca-si vede fata atat de hotarata si de inteleapta.
Ca i-o fi greu? Sa-i fie! N-ai ce sa-i faci. Trebuia sa treaca si prin asta! Daca e vorba, mai bine sa piara decat sa se faca de batjocura lumii!
si totusi... din cand in cand ea se oprea in loc, cu capul ridicat, si-si sufleca manecile.
ii era parca fiica ei sufera de o grea boala, pe care numai timpul si firea cea trainica pot s-o lecuiasca, incat nu-ti ramane decat sa suferisi sa astepti. Dumnezeu insa n-o facuse pe Mara sa astepte: firea ei o mana mereu inainte; ea trebuia sa urneasca din loc, sa faca ceva.
Cum adica? Fata ei sa stea toata viata in manastire, ca sa scape de neamtul acela? Nu e alt chip de scapare?! Nu poate ea sa-l apuce pe neamtul acela de piept si sa-l invete minte? Nu poate ea sa-l ia pe Hubar de scurt, ca sa-si puna la randuiala feciorul?!
1
Dar strugurii intinsi pe rogojina nu puteau sa astepte, si Mara iar se punea sa-i lege perechi si sa-i atarne pe prajina.
— Bun lucru, grai Bocioaca, si spor! Dar cum? Asa singura? Unde ti-e fata cea harnica?
A tinut Mara totdeauna la Bocioaca, pe care-l socotea cel mai chibzuit om in valea Murasului; acum insa, de cand el luase pe Trica la casa lui, ea se uita la el parca i-ar fi si ei stapan. Cu toate aceste, despre Persida n-avea nici el sa-i faca intrebari la care nu putea sa-i dea raspuns.
— De! raspunse ea punandu-si hainele in randuiala, au si ele de lucru acolo in manastire, si nu putea s-o lase pe maica econoama singura tocmai acum, cand i s-au ingramadit toate pe cap.
Simtind ca Mara nu vrea sa intre in vorba despre fata ei, Bocioaca o apuca mai pe departe.
— Mai ai multi atat de frumosi? intreba el aratand la struguri.
— Sunt, raspunse Mara, s-au copt bine anul acesta, si abia pe ici, pe colo e cate-o boaba stricata. Apoi am mai cumparat, asa pe ales, si de pe la vecini. O s-adun vro doua mii de perechi, si daca da Dumnezeu, o sa scot cea mai mare parte din iarna.
— Dar cu padurea cum stai?Nici asta nu era intrebare la care Mara putea sa raspunda deslusit.
— Cam greu, grai dansa. Biata de femeie ce sunt, m-am apucat de prea mare treaba.
— Sunteti, asa se zice, in tovarasie cu macelarul, urma Bocioaca, apasand vorbele.
— Ferit-a Dumnezeu! raspunse Mara. Fiindca nu prea aveam bani ca sa intru intr-o negutatorie atat de mare, m-am imprumutat de la el cu zece la suta pe trei luni de zile. S-a suparat d-lui acum ca am platit rata fara ca sa ma mai imprumut; ar fi voit ca eu sa alerg, eu sa port paguba daca lucrurile nu ies bine, iar la castig sa fie si el partas.
— Ei! cam tot acolo vine! grai Bocioaca in gluma. Mai stii ce se poate-ntampla? d-ta ai fata si el are fecior.
Mara se uita speriata la el, apoi se pleca iar spre rogojina, ca sa ia struguri si sa-i lege cu tei.
ii era grozav de greu si nu stia ce sa-i raspunda.Daca vreun alt om i-ar fi zis aceste vorbe, ea l-ar fi ocarat de si-ar fi adus aminte toata viata lui; Bocioaca insa avea, parca, un fel de drept de a se amesteca in treburile ei, si ea se bucura ca dansul se si foloseste de dreptul acesta si n-o lasa singura la nevoie. O durea insa ca poate chiar si el sa creada asa ceva. si totusi ea nu putea sa zica ba!
— imi pare foarte rau, grai dansa mahnita, ca ma socotesti atat de slaba de inger. Dumnezeu el singur stie cum vrea sa ne mangaie si cum sa ne certe, si vointa lui are sa se implineasca. Eu mi-am tras seama cu mine: dac-ar fi pe voia mea, mai bucuros i-as suci gatul ca unui pui de vrabie; dar nu mi se cuvine, desi-i sunt mama, s-o stapanesc, fiindca e mai cuminte decat mine.
— Carevasazica, ea-l voieste? intreba Bocioaca cu indoiala.Mara dete din cap.
— Nu! zise ea hotarata si mandra, deloc nu-l voieste, dar umbla el dupa ea, si nu stii niciodata cand ii vine femeii clipa de slabiciune.Eu stau, saraca de mine, adauga ea suspinand, pe ganduri, ma tem si ma tem si nu stiu ce sa fac!
— Apoi nu-i asa, grai Bocioaca asezat. Ai sa stii ce trebuie sa faci. Tineretile sunt navalnice si slabe si trebuie sa fie pazite si ferite de ispitiri. Las' ca-l matur eu de aici. El n-are ce sa caute la Lipova: ori se duce sa-si faca randul de calatorie, ori ramane toata viata lui calfa proasta!
— Vai de mine! sa nu faci lucrul acesta, striga Mara, c-o sa fie si mai rau!
— N-am eu s-ascult de d-ta, raspunse el. Sunt staroste si am sa-mi fac datoria. Era, urma apoi mai mult asa pentru dansul, sa inchid un ochi fiindca o vedeam stramtorata pe muma lui; dar cand e la mijloc si alta porunca mai tare, la asta ma supun. Are sa se duca, iar grija noastra e s-o gaseasca pe Persida maritata cand se intoarce. ii gasesc eu barbat, zece la fiecare deget.
Nu dorea nici dansa ca altfel sa fie.Duminica apoi, cand oamenii de incredere ai breslei s-au adunat, starostele a tacut, iar in urma, cand Gherghita a adus vorba de baiatul lui Hubar, el a zis numai:
— S-o lasam asta! Mai are vreme! Sa se mai coaca.
si tot cam asa se gandea si Natl el insusi.Nu mai avea el ce sa caute aici.Atunci noaptea, dupa ce s-a despartit de Persida, el a alergat pe dealuri, usor, parca n-ar fi avand pamantul sub picioare. ii venea sa se duca si tot sa se duca, incat sa i se piarda urma si toata lumea sa-l uite, numai ea singura sa-si aduca in toata clipa aminte ca el a voit si a putut, dar s-a stapanit fiindca atat de mult a iubit-o, incat s-a dus pribeag in lume, numai ca dansa sa poata trai nesuparata.
Atat simtea, atat stia, atat ii era gandul!Dupa grele si indelungate framantari, sufletul ii era ajuns, in sfarsit, la o hotarare, care-l inalta la o senina liniste, caci nimic nu-l ridica pe om mai sus decat gandul ca poate insusi sa se biruiasca pe sine si sa lepede de la sine ceea ce ii este mai dorit in viata.
De aceea ziua urmatoare, cand a dat fata cu Burdea, ii era ca si cand un demon ispititor i-ar fi iesit in cale.
— Nu! striga el scrasnind din dinti. Lasa-ma in pace! stiu, nu ma indoiesc ca ea are sa se duca, dar eu nu ma duc!
— Ai sa te duci si tu! raspunse Burdea razand. Am vazut-o acum eu insumi cu ochii mei, am vorbit cu ea si stiu ca ai sa te duci. Vine asa deodata o clipa in care ti-o aduci aminte parc-ai fi vazut-o aievea,si atunci nu mai poti. Sunt om si eu, si nu poti nici tu sa fii mai altfel decat mine, iara eu as da tot ceea ce imi este mai scump si sfant pe lume pentru o clipa in care as putea sa cred, nu sa stiu, ci sa cred numai ca o femeie ca dansa ma iubeste. Ma cutremur, imi dau seama ce-nfricosat fior trebuie sa te cuprinda pe tine cand iti zici in gandul tau: si tot ma iubeste!
— Dar nu ma iubeste! striga Natl. Nu poate, nu are de ce sa ma iubeasca!
— Minti! ii zise Burdea linistit. Atat de bine stii ca te iubeste, incat te minti tu insuti pe tine, numai ca sa nu-mi marturisesti mie adevarul. E o prostie nemaipomenita! urma el razand. Eu am vazut-o, am vorbit cu ea si stiu ca te iubeste. Toti care v-au vazut impreuna stiu si ei,daca au ochi, ca va iubiti. si vrei ca eu sa cred ca voi singuri, anume voi nu stiti nimic, stati la indoiala, nici nu credeti macar ca va iubiti unul pe altul? Vezi, dansa e mai cinstita decat tine: stie si nu se sfieste sa marturiseasca! Dar de ce va iubiti? Asta nu se intreaba! Au in lumea aceasta toate lucrurile cate un "pentru ca": iubirea e din alta lume si se iveste din senin, fara ca sa stii de ce, se da pe fata, fara ca sa stii cum, si te duce, fara ca sa stii unde. Ai sa vii asta-seara cu mine, ai sa ma rogi sa te duc cu mine la via lui Corbu! Ai! Uite!! vine asa deodata, cand nici cu gandul nu te gandesti.
— Simt si eu, raspunse Natl, ca e un fel de soarta ne-ndurata la mijloc. Mi-e adeseori parca stau la marginea unei prapastii si stiu ca am sa ma prapadesc daca nu ma duc inapoi, dar adancimea ma ademeneste, capul mi-e ametit si sunt in toata clipa gata sa inchid ochii si sa ma arunc — fie ce-o fi! Nu e pentru mine femeia aceea; nu sunt eu pentru dansa; e o nenorocire ca ne-am vazut, si singura noastra scapare e sa nu ne mai vedem!
— Parca de la bunul vostru plac atarna! grai Burdea razand iar in bataie de joc. V-ati vazut pentru ca trebuie sa suferiti si va veti mai vedea cata vreme nu s-a implinit masura suferintelor!
Natl dete cu indaratnicie din cap.
— Ar trebui, zise el cuprins de adanca amaraciune, pentru ca sa poti judeca, sa stii ce fel de om e tatal meu si ce fel de femeie e muma ei! Nu! urma luandu-si avant, insotirea noastra n-ar putea sa duca decat la moarte de om: prea mult a suferit sarmana mea muma, si n-as putea sa vad ca inca mai mult sa sufere. Uite! vine o clipa ca nu mai stii ce sa faci, si ai barda in mana si-i dai in cap cu ea. N-ar fi trebuit, daca n-ar fi fost el cum este, sa parasesc scoala, si as fi azi om de dansa.
— Esti un nebun! il intrerupse Burdea. Ce-ti pasa?! Parca insotire omeneasca e ceea ce cautati voi? Parca popa si parintii au sa-si mai vare si ei nasul in treburile voastre? Ai s-o prinzi odata intr-un colt, si oameni sunteti amandoi.
Natl se cutremura in tot trupul; ii venea sa-l apuce de piept si sa-l scuture, incat sa-i clantaneasca oasele.
— Icoana sfanta din altar! striga el ridicand mana. Mai bine imi rup carnea de pe oase decat ca sa sfaram idolul la care ma inchin.
— Asa ziceti voi cu totii pana ce nu va saturati de a va inchina, apoi luati icoana si o terfeliti pentru ca sa scapati, grai Burdea, in vreme ce Natl facea mereu semn cu degetul ca nu si nu si nu!
Seara, el, cu toate aceste, s-a dus la via lui Corbu, si-i era parca nu mai e om pe lume cand a aflat ca dansa n-a venit, nici n-are sa vie, ca s-a intros iar in manastire.
— Mai zici si acum ca nu te iubeste?! il intreba Burdea cu rautate. Ai sa faci pe dracu in patru ca s-o scoti din manastire.
Natl nu-i raspunse nimic; un singur gand il stapanea; sa fie singur si sa mearga, s-alerge, sa cutreiere vai si dealuri.
si o vedea mereu pe muma-sa stand singura in macelarie, si inima-i sangera, incat ii venea sa racneasca tare, ca sa rasune toate vaile,si sa se cutremure tot ceea ce are viata si simte durere.
Nu! El nu putea sa plece, nu putea si nu putea!Sarmana lui muma! atat mai ramanea in lume, atata reazam, atata mangaiere, si lumea i se lumina cand se gandea ca poate sa indulceasca viata ei.
"Celelalte vin, isi zise el, si trec in cele din urma, incat numai din cand in cand iti mai aduci ca prin vis aminte de ele."
Zilele veneau insa si treceau una dupa alta, si nici o stire buna de la Bocioaca.
si cum zilele treceau, Hubar se facea tot mai posac, iar nevasta-sa tot mai nelinistita.
Om trait in lume, Hubar stia prea bine cum trebuie sa fi venit lucrurile ca Bocioaca nu mai vine, si ar fi voit mai bucuros sa fie palmuit in fata lumii decat sa pata rusinea de care se temea. si totusi el nu era suparat pe Bocioaca, nici pe cojocari: ei aveau dreptate; ei faceau numai ceea ce erau datori a face. Nevasta lui insa l-a pus sa se umileasca, iar fecioru-sau l-a facut de batjocura lumii.
— Ai vorbit tu cu Bocioaca, intreba in cele din urma Hubaroaia, ori mi-ai zis numai, ca sa ma amagesti, ca ai vorbit?
Hubar se uita lung la dansa.
— Ba in adevar am facut prostia aceasta, ii raspunse el. Ca sa scap de gura ta, adause apoi peste putin, cu amaraciune.
— Nu stiu cum vei fi vorbit, dar vad ca n-o sa iasa nimic din toata treaba.
— Adica ce vrei sa iasa?! grai el. Tu vezi ca de cateva zile nu mai da pe acasa: numai el stie pe unde o fi umbland si cum si-o fi petrecand noptile. si daca vezi tu, nu sunt nici altii orbi. Cum sa scoata ei stapan pe un asemenea nemernic? Mare rusine!
— Daca ii esti tata si nu-i porti de grija! intampina dansa necajita. Le stii toate, dar nu te-am vazut si pe tine o data sa faci ca alti parinti,sa-l iei de scurt si sa-l intorci in calea cea buna. N-a fost el asa! Tu stii prea bine ca n-a fost; dar ce poate o femeie ca mine daca...
— Tu sa taci! o intrerupse el cu asprime. Tu si numai tu l-ai stricat, indopandu-l cu bani! Nu asa m-am facut eu om; uite asa cum oi fi, cu toate pacatele mele, stau pe amandoua picioarele, fiindca n-am asteptat ca altii sa imi astearna culcusul: trebuie sa-l lasi si pe el sa se lupte cu nevoile vietii. Cum l-ai facut, asa sa-l ai: eu nu mai vreau sa stiu de el, nici sa-l vad in ochi!
Nu mai voi Hubar, dar tot tata ii era feciorului sau si nu mai avea astampar, nu isi mai gasea tihna obisnuita si clocotea parca ceva in sufletul lui; si chiar nevrand trecea mai des decat de obicei pe la macelarie.
Duminica, in sfarsit, stiind ca lumea se ingramadeste, Natl era la locul lui si cantarea carne pentru o slujnica cand tatal sau intra tacut si se aseza pe un scaun din fund, langa nevasta-sa.
— Dar tu ce te-ai facut? intreba el dupa ce slujnica pleca in urma cu carnea.
Era pe sfarsite. Nu sunase inca peste drum de intrare, dar lumea incepuse sa vie la biserica, si Natl lua maturisca si incepu sa adune faramaturile de pe butuc, ca sa le arunce, ca de obicei, in cosul de lepadaturi.
— Unde ai fost de n-am mai putut de cateva zile sa punem ochii pe tine? intreba iar Hubar.
Natl dete faramaturile in cos, apoi lua carpa si incepu sa stearga cutitele unul cate unul si sa puna apoi pe fiecare la locul lui.
— M-ai auzit tu pe mine? striga Hubar rastit.Natl lasa pe butuc barda pe care o stergea si se intoarse cu o carpa-n mana si razand spre tatal sau.
— D-ta stii foarte bine ca te aud, raspunse el, dar nu-ti raspund fiindca nu pot sa-ti spun unde am fost si ce am facut.
— E foarte rau!
— Nici eu nu zic ca e bine! raspunse Natl si se intoarse iar, ca sa stearga barda si s-o puna la locul ei.
E foarte greu sa certi pe un om care-si marturiseste vinovatia; Hubar insa tinea sa-si certe feciorul, si nepasarea acestuia il scotea din rabdare.
— Nemernicule! zise el cam tare, sa nu ma iei in bataie de joc, ca de ti-ar fi barba de un cot, tot iti trag palme si te dau afara. Aici eu sunt stapan!
Natl aseza barda stearsa la locul ei si se intoarse iar spre parintii sai.
— Drepturile de parinte si de stapan nu poate, zise el, nimeni sa ti le ia; dar te rog sa nu te folosesti de ele aici, fiindca trec oameni si rusinea nu cade numai asupra mea!
— Rusinea mi-ai facut-o tu cu prisos, grai Hubar incet, aproape soptind.
— Tocmai fiindca ti-am facut-o eu, nu mai adauga si d-ta la ea.
— Nu! urma Hubar tot incet. Vreau sa stie lumea ca stiu ticalosiile tale si nu le trec.
— Tata, grai Natl asezat. stiu ce te mahneste si-ti dau dreptate. Am sa plec maine daca vrei, chiar astazi, si n-as voi sa ne despartim certati.
— Eu vreau sa stii, raspunse tatal sau cu asprime, ca n-ai ce sa mai cauti la casa mea daca nu te faci om cumsecade.
— Fa ce vrei, raspunse Natl, intorcandu-se iar la cutitele lui. Nemtii betivi, adauga apoi peste putin pe romaneste, se cearta ca niste orbeti. Da! urma apoi iar pe nemteste, ei au dreptate daca ne iau in bataie de joc!
Asta a prins. Hubar se ridica si se uita manios la feciorul sau, dar nu mai urma inainte, ci se departa fara ca sa se mai uite-napoi.
Hubaroaie, care statuse tot timpul cu inima inclestata, ramanand acum singura cu feciorul ei, incepu sa stearga lacrimile ivite una cate una in ochii ei, in vreme ce el isi facea de lucru cu inchiderea macelariei.
El n-o vedea plangand, dar stia ca plange ori are sa planga si-i era foarte greu sa se intoarca spre dansa. Dupa ce incuie dar usa despre ulita, el se aseza, tot cu spatele spre dansa, pe scaunul de langa butuc si ramase cu mainile pe genunchi, cu ochii-nchisi, si cu capul plecat in jos. Nu mai simtea, nu mai gandea nimic: era istovit si toate ii pareau a pustiu.
Ea incepu sa planga pe-nabusite.
— Mama! zise el in cele din urma, intorcandu-se spre ea. Nu plange, ca o sa ai de aici inainte de ce sa plangi. Pe mine nu ma mai vezi! Nu plange, ca se-ntampla o nenorocire ingrozitoare! Eu nu stiu ce fac daca mai dau ochii cu el!
Ea-si sterse lacrimile, apoi se ridica si se uita cu un fel de frica la el.
— Nu e lucru curat, zise ea, si Dumnezeu stie daca nu e cineva care s-a varat la mijloc, ca sa tulbure linistea casei mele... stie, urma ea, cu asprime, si nu iarta, fiindca e mare pacatul!
Natl se uita catva timp tremurand la ea, apoi isi lua palaria si se departa, cuprins de simtamantul ca de aici inainte el sta singur in lume.
Mara - Saracutii Mamei
Mara - Maica Aegidia
Mara - Furtuna cea mare
Mara - Primavara
Mara - Ani de tinerete
Mara - Ispita
Mara - Zbuciumare
Mara - Datoria
Mara - Inima, saraca
Mara - Cine ce poate
Mara - Alta lume
Mara - Doua porunci
Mara - Datorii vechi
Mara - Rostul lui Bandi
Mara - Ispravile lui Trica
Mara - Greul vietii
Mara - Birtul de la Sararie
Mara - Blestemul casei
Mara - Verboncul
Mara - Norocul casei
Mara - Pace si liniste
Aceasta pagina a fost accesata de 3147 ori.
